KorAP: Find »[drukola/base=nădăjdui & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...28 29 30 ...56 >

1,379 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555

era cu putință să mergem mai departe - și nicidecum cu caii. Prietenul meu a văzut casa de pe cărăruia de sus, a crezut-o părăsită și s-a gândit că e bine să coboare iute să caute adăpost sub acoperișul tău. Nădăjduiesc că n-o să ne refuzi găzduirea pentru scurtă vreme; vom ști să o răsplătim. încet, privirea femeii se mută de la ochii lui Balamber la cei ai marcomanului, trecând mai întâi, cu o privire scurtă, dar cuprinzătoare, peste fețele celorlalți, rămași

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
neîncrezătoare. — E o băutură hună: lapte de iapă fermentat. E foarte tare. întrucât descântătoarea nu părea prea convinsă, Audbert îi veni în ajutor. — Eu am hidromel. Ce alegi? îndreptându-și spinarea, Malaberga răspunse hotărâtă: — Hidromel, mai e vorbă? Și să nădăjduim că-i bun! — Din cel mai bun! o asigură marcomanul, repezindu-se spre ușă ca să se ducă la bagajele încă legate pe spatele animalelor. Când ajunse afară, constată că ploaia se încetinise. Către apus, dincolo de culmile verzui ce închideau valea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
considerau deja mort - reuși însă să-l facă să treacă bariera dintre resemnarea inertă și hotărârea de neclintit. Trebuia să fugă, să scape de bestiile acelea asasine! Din clipa aceea, cu inima bubuindu-i în piept, își adună toate simțurile, nădăjduind că soarta îi dădea o șansă la viață. 12 Pornit în urmărirea calului, Waltan căuta să reziste durerii pe care i-o cauza rana. Săgeata îl lovise în marginea omoplatului stâng și îi ieșise cu vârful prin piept, găurindu-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
lui Gundovek, punându-se la dispoziția sa: — Am cu mine treizeci de oameni, dar poți să dispui de noi cum crezi de cuviință. în ochii lui Gundovek trecu repede un fulger de ironie. Se limită, însă, să încuviințeze: — Și să nădăjduim că Etius ajunge curând. în câteva zile o să avem multe de făcut pe aici. Chilperic îi surâse amar lui Sebastianus. — Ehe, comentă el, gata cu vânătoarea de urși. 25 Fugarii începură să sosească la puține zile după aceea. Primii - venind

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
mai iute ca voi, drumul pe care l-ați străbătut până aici? Credeți că zidurile astea ar fi în stare singure să vă salveze viețile mizerabile? Eu vă spun că doar de veți încredința milosteniei lui Dumnezeu sufletele voastre puteți nădăjdui în salvare. La cuvintele acelea, un freamăt străbătu mulțimea. Din pieptul câtorva femei se ridicară gemete și sughițuri de plâns, bărbați încă tineri și viguroși căzură în genunchi, în vreme ce, de undeva, un copil speriat de tonul mânios al abatelui izbucnea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
militar, ci un loc de rugăciune și de reculegere. Nu păstrăm aici bogății de nici un fel și... — Păstrează-ți suflul, călugărule! Știm bine că sihăstria ta e plină de oameni fugiți din Vesontio și din satele de-aici, din împrejurimi. Nădăjduiau că nu-i vom urmări și cu siguranță au luat cu ei aur și bijuterii. Numai că, uite-ne aici! Cum vezi, nu trunchiurile astea o să ne oprească. Deschideți poarta și lăsați-ne să intrăm. O să fie mai bine pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
ultima vreme. — Da. Recunosc că până azi-noapte ultimele evenimente nu mi-au fost prea favorabile. Surâzând, ea încuviință. — în locul tău, eu nu m-aș plânge. Au recunoscut în tine un ofițer roman și ți-au cruțat viața. Un adevărat privilegiu. Nădăjduiam să-i eliberăm pe oamenii noștri. în schimb, în grajdul acela erau foarte puțini burgunzi și, oricum, puțini oameni apți ori dispuși să lupte. — Hunii, în general, nu fac prizonieri. — Nici noi, fu răspunsul dur al Fredianei. în fine, măcar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-i așa? — Fără îndoială. — Ce te gândești să faci? Rezemându-se cu o mână de creanga unui copac, Sebastianus încreți fruntea: — înainte de toate, adunarea. Dacă îi avem împotrivă pe bagauzii de pe Loira, va fi imposibil și să intrăm la Aureliana. Nădăjduiesc doar că Divicone o să-i poată convinge. Sper și eu că da, fiindcă, dacă nu reușește, viețile noastre n-o să mai valoreze un quadrans. Dacă însă reușește, va trebui să ne despărțim: eu trebuie să ajung neapărat la Aureliana și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212

grădina publică, privind fluviul sau odihnindu-mă pe banca pe care stătusem altădată, alături de ea. Eram acum în septembrie 1946. În distanța de timp dintre noi începuse și sfârșise un război mondial. Nu pot ascunde faptul că în sinea mea nădăjduiam - absurd - s-o mai întâlnesc. Cum să nu fi nădăjduit? Poate aveai să-mi apari în față, așa deodată, spuneam, nu puteai să te schimbi atât încât să nu te recunosc. Cum ai fi reacționat? Eu, unul, te-aș fi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
care stătusem altădată, alături de ea. Eram acum în septembrie 1946. În distanța de timp dintre noi începuse și sfârșise un război mondial. Nu pot ascunde faptul că în sinea mea nădăjduiam - absurd - s-o mai întâlnesc. Cum să nu fi nădăjduit? Poate aveai să-mi apari în față, așa deodată, spuneam, nu puteai să te schimbi atât încât să nu te recunosc. Cum ai fi reacționat? Eu, unul, te-aș fi îmbrățișat, ți-aș fi sărutat obrajii, poate încă palizi ca și cum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
ținea în mână un felinar cu încadratură albastră ce iradia o lumină alb-gălbuie. „Nu știu, mă aud răspunzând, de ce ți l-am dat. Poate că, privindu-te, căutam o deslușire dincolo de tine. De fapt nu te priveam, cum desigur credeai, nădăjduiam numai ivirea unei alte realități, pierdute cu ani în urmă, crezusem o clipă - Doamne, cât de scurte sunt clipele în tinerețe! - că te iubesc. „Cine n-a avut o asemenea infirmitate în viață? sau o asemenea aureolare?” Realitatea pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
până acasă. Îmbătrânise, într-adevăr, parcă peste noapte omul cu fața de efigie romană se afla confruntat, așa cum n-ar fi crezut, cu una din cele mai extraordinare noțiuni ale lumii, concretizată acum, și care se cheamă Istoria. Gândirea lui nădăjduia eforturi raționale, dar nu găsea răspuns la nimic. Mă luă la braț, îmi vorbi despre mersul lumii. Ajunși în fața porții, ne despărțirăm îmbrățișându-ne. Când intră din sufragerie în camera de bibliotecă, rămase puțin în prag, privi cărțile înșirate pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1887_a_3212]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

fericire. Căci de ani, trăind singuratică între femeile mahalalelor, rănită și batjocorită de priviri, rar auzind o vorbă bună, de ani se mângâia gândindu-se că vor veni pentru ea zile de fericire și de noroc. De ani se mângâia nădăjduind. Iar acuma deodată intrase în împărăția visului. Ascultase cu sufletul plin, în tăcerea căsuței ei, vorbele încet strecurate, care-i pipăiau parcă urechile și intrau în mintea ei ca ademenitori, vorbele care-i pipăiau și urechile și gura, și-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
bătuți de un vânt năprasnic; și-l vedea limpede înaintea ei pe feciorul lui Vartolomei, cu râsu-i de animal de pradă, cu ochii plini de pofte... Nici nu-i trebuia să-și mai aducă aminte de el. Ce putea să nădăjduiască de la dânsul? acuma vedea limpede. Ce-ar fi putut face ei în viață, alături? Pe lângă tatu-său, ar mai fi avut o sarcină. Și prin mintea ațâțată i se perindau toate căsniciile nefericite din mahalalele prin care trecuse, unde învățase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
pe nări și dă la o parte întruna învălitoarea, nana Floarea prinde a se tângui cătră cineva care nu-i de față: —Vai, așa bărbat n-am văzut, și așa copil din sângele meu și din oasele mele n-am nădăjduit. I se prăpădește femeia și el nu spune nimica. Ce să spun, maică? Ce-i în inima mea știe Dumnezeu. Ce să mai spun? Spune o vorbă. Ce vorbă să spun? Spune o vorbă; dă un sfat; ești bărbat în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-o cu luare-aminte, mirat de asemenea cutezare. Era pentru el o femeie nouă, cum nu mai văzuse. Ieșind din harem, i-a aruncat pe umăr basmaua de matasă. Când l-a primit, bărbatul a găsit în ea mai mult decât nădăjduia, a luat mai puțin decât voia; a revenit ca la un izvor ce se înoiește necontenit. Pe lângă taina ei, pe care o administra cu viclenie, venețiana răspândea în juru-i, în harem, o veselie de tinereță și de primăvară, care a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366

adăuga ceva de la sine. Și zâmbeam, dar de fiecare dată tot mai puțin, căci îngrijorarea îmi sfâșia pieptul. Mă întrebam pentru ce Yahya îi lăsase pe reprezentanții lui Ferdinand să intre în orașul asediat și, mai cu seamă, cum anume nădăjduia el să-i ascundă dușmanului mizeria care îi chinuia pe toți la Basta, dacă la Granada și probabil că și prin alte părți toată lumea cunoștea adevărul și se distra pe seama șiretlicului. Temerile mele cele mai rele, continuă unchiul meu, aveau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
întreba ce soartă o așteaptă, stăpânul orașului nu se gândea decât cum să scape de luptă. Îi trimitea regelui Ferdinand mesaj după mesaj, în care nu era vorba decât despre data predării, asediatorul vorbind despre săptămâni, iar asediatul despre luni, nădăjduind poate că mâna Celui-de-Sus va încurca între timp fragilele înțelegeri ale oamenilor prin vreo hotărâre neașteptată, un potop, un cataclism sau o ciumă care îi va nimici pe granzii Spaniei. Numai că Cerul avea, în ce ne privește, alte planuri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
de rău, până să mă conving că orice bărbat, inclusiv tatăl meu, avea dreptul de a se înșela asupra drumului în viață dacă el considera că-și caută fericirea. De atunci, au început să-mi fie dragi rătăcirile lui, așa cum nădăjduiesc că și tu, fiule, le vei îndrăgi pe ale mele. Îți doresc chiar ca, la rândul tău, să rătăcești uneori drumul. Și îți mai doresc să iubești, la fel ca el, până la tiranie, și să rămâi multă vreme deschis nobilelor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
pe lângă un unchi bijutier. A doua fată și cu soțul ei au plecat, ca mai toți ai noștri, spre țara Marelui Turc1, orotitorul nostru. Fie ca Cel-de-Sus să-i lungească zilele și să-i acorde victoria asupra vrăjmașilor noștri! — Asta nădăjduim și noi, încuviință mama. Dacă Dumnezeu binevoiește să ne redea într-o bună zi țara, sultanul va fi brațul Lui. Pentru Salma, revanșa asupra castilienilor era desigur una dintre dorințele cele mai arzătoare. Dar ceea ce îi ocupa deocamdată gândurile era

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
M-am ferit să-i întreb prin ce mijloc ocoliseră interdicția. * * * Epistola lui Khâli continua: Îmi las de asemenea în mâinile tale solia, deși nu mie îmi aparține ea, ci suveranului care mi-a dat însărcinarea asta. Prin această misiune nădăjduiam să mă apropii de el, dar, mă jur pe țărâna în care zace părintele meu! nu era atât pentru a căpăta favoruri și bogății, cât mai curând pentru a-i ajuta pe ai mei. Oare nu intervenind în favoarea surorii tale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
după o călătorie atât de lungă, dar mi se păru încă și mai îndepărtată decât la ultima noastră întâlnire, și palidă ca un cadavru. Am privit-o atent. — Dar tu, cum te simți? — Mult mai bine decât majoritatea vecinilor mei. — Nădăjduiam că la întoarcere te voi găsi acasă. Aveam prea multe de făcut aici. Sarcasmul amar care mă adusese la exasperare cu doi ani în urmă sporise parcă. — Îți aduci aminte ce mi-ai jurat? — Dacă tu îți ții jurământul, dacă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
modestele lui economii. — Cea mai mică este pentru paznicul „cartierului“, ca să închidă ochii atunci când Mariam o să evadeze; cea mai mare este pentru noi, ca să avem din ce trăi mai bine de un an, cu ajutorul Celui-de-Sus. Urmau să plece spre Rif, nădăjduind să se așeze pentru câtăva vreme pe muntele ce aparținea celor din tribul Beni Walid, oamenii cei mai viteji și cei mai mărinimoși din întreg regatul. Și foarte bogați totodată, căci, deși pământul lor e roditor, ei refuză să plătească

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
discursul. Văzând că noul venit nu avea nici un obiect în mână, Akbar își spuse desigur că era vorba de un cumpărător și ne rugă să-l scuzăm o clipă. Prințesa se pregătea de plecare, dar eu am reținut-o: — Cât nădăjduiai să capeți? — Trei sute de dinari, nu mai puțin. I-am cerut să-mi arate tapiseria. Hotărârea mea era luată, dar n-o puteam achiziționa fără s-o privesc, de teamă ca nu cumva cumpărarea să pară o pomană. Nu voiam

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
a venit înapoi, însoțită de o țărancă bătrână, grasă și blajină. — Khadra, ți-l prezint pe noul meu soț. Am tresărit. Ochii mei holbați s-au încrucișat cu încruntătura lui Nur, în vreme ce dădaca se ruga Cerului: — Văduvă la optsprezece ani! Nădăjduiesc că prințesa mea o să aibă mai mult noroc de data asta. — Nădăjduiesc și eu! am strigat cu vioiciune. Nur a zâmbit, iar Khadra a îngăimat o invocare, înainte de a ne conduce spre o clădire din lut, aproape de a ei, încă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]