1,869 matches
-
confesiunii, a despletirii lirice, a plângerilor suave. El trăiește implozia, reducția, buna așezare a negației. Nu mai versifică, nu mai utilizează limbajul declarativ. Se oprește asupra unor sintagme, încercându-le capacitatea sugestivă, forța de a ocroti enigma. Apar, prin urmare, negațiile, dar se forjează și un limbaj al pierderii, al retragerii și al absenței, se construiește un discurs secret. Grâul verde, umbrele, aripile ș.a. vor fi transferate în versurile din Kora. 1949 este anul rupturilor grave - despărțirea oficială a României de
POPA-14. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288916_a_290245]
-
atât sufletul dintotdeauna al țăranului, cât un suflet colectiv ce se resimte de pe urmele seismului istoric traversat, care trăiește dureros în prezent și în trecutul apropiat, asimilat însă prezentului, un suflet agitat, smuls din matca sa. Moartea însăși pare o negație a propriei imagini, o parodie a morții. Până în ultima clipă, Măria, muribunda, se dovedește atât de lucidă, atât de stăpână pe propria natură, încât mulți se așteaptă să se ridice din pat și să se comporte ca un om sănătos
POPESCU-8. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288929_a_290258]
-
sub permanentă și strictă supraveghere, obligate să evolueze pe un anume „făgaș”, trasat cu anticipație, era fatal ca arta, literatura să fie deposedate de propriul specific (recuperat doar cu intermitențe) și ca pretinsul „realism socialist” să devină de-a dreptul negația r. Repere bibliografice: Karl Marx, Friedrich Engels, Despre artă și literatură, București, 1953; Georg Lukács, Probleme des Realismus, Berlin, 1955; Gaëtan Picon, Le Réalisme, în Histoire des littératures, II, Paris, 1956, 162-184; Georg Lukács, Wider den missverstandenen Realismus, Hamburg, 1958
REALISM. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289156_a_290485]
-
a doua, că nu se poate dovedi ceva ca adevărat, deoarece există un număr infinit de cazuri care nu au fost cuprinse în studiu, dar se poate câteodată susține că ceva este, probabil, infirmat de datele colectate. Ipoteza nulă este negația ipotezei care se dorește a fi testată. O afirmație ar putea susține că studenții admiși la universitate au un nivel de inteligență mai ridicat decât cei respinși; ipoteza nulă susține că în acest caz nu este nici o diferență între cele
Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele științelor sociale by Ronald F. King () [Corola-publishinghouse/Science/2240_a_3565]
-
morală, esențială pentru testarea empirică. Dacă, pe baza constatărilor noastre din cercetare avem motive serioase să respingem ipoteza nulă, atunci este foarte posibil (chiar dacă totuși nu absolut sigur) că am descoperit ceva adevărat. Ipoteza nulă se prezintă așadar ca o negație a afirmației noastre din tema de cercetare. Negarea empirică a acestei negații poate, cu anumite rezerve, să ne facă să credem că afirmația noastră pozitivă ar putea fi corectă. Prin urmare, totul se bazează pe demonstrarea faptului că ipoteza nulă
Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele științelor sociale by Ronald F. King () [Corola-publishinghouse/Science/2240_a_3565]
-
avem motive serioase să respingem ipoteza nulă, atunci este foarte posibil (chiar dacă totuși nu absolut sigur) că am descoperit ceva adevărat. Ipoteza nulă se prezintă așadar ca o negație a afirmației noastre din tema de cercetare. Negarea empirică a acestei negații poate, cu anumite rezerve, să ne facă să credem că afirmația noastră pozitivă ar putea fi corectă. Prin urmare, totul se bazează pe demonstrarea faptului că ipoteza nulă este falsă. Acest proces nu trebuie făcut prea ușor. Dimpotrivă, trebuie să
Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele științelor sociale by Ronald F. King () [Corola-publishinghouse/Science/2240_a_3565]
-
anumite diferențe corelate la nivelul consecinței pronosticate. Factorii cauzali externi sunt constanți atât la nivelul A, cât și la nivelul B, sau sunt stabilizați pentru a fi constanți, prin logica controalelor. Pe această bază, ne declarăm ipoteza de susținere sau negație, adăugând probe adiționale care să ne ajute în a concluziona că anumite interpretări teoretice ale lumii sunt, foarte probabil, adevărate, iar altele false. Studiile pe eșantioanele de amploare ne facilitează extragerea de astfel de inferențe. Este relativ ușor să se
Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele științelor sociale by Ronald F. King () [Corola-publishinghouse/Science/2240_a_3565]
-
și autenticitate aserțiunilor făcute. James Fearon merge chiar mai departe, susținând că analiza studiului de caz poate uneori să devină chiar o metodologie empirică preferată.1 În oricare cercetare cauzală, afirmația că X produce pe Y este însoțită de o negație implicită, aceea că non-X produce pe non-Y. Testarea, fie ea cu număr n mare, fie cu număr n mic, are tocmai scopul de a rezolva aceste supoziții. De obicei, cercetătorul caută observații reale care să prezinte variație la nivelul variabilei
Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele științelor sociale by Ronald F. King () [Corola-publishinghouse/Science/2240_a_3565]
-
adeziune profesională. De aici, cum ziceam, nota autobiografică a textului. Această strategie culturală pare, poate, mai limpede acum. A-i conferi aparența unei adeziuni apriorice era singura rețetă rezonabilă de a livra un mesaj neortodox. Nu suntem aici În regimul negației apodictice, ci În acela al dubitației. Nu În cel al ,,luării În piept cu adversarul”, ci În acela, mai rafinat, al bulversării infailibilității sale prin simpla și neostentativa aducere pe scenă a alterității lui. Nu În sfera lui ,,nu”, ci
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
ed. bilingvă, tr. Eugen Barbu, pref. edit., București, 1966-1974; Mateiu I. Caragiale - un personaj. Dosar al existenței, pref. edit., București, 1979. Repere bibliografice: Lucian Raicu, „Panait Istrati”, VR, 1964, 8; Baconsky, Marginalii, 217-226; Perpessicius, Lecturi, 432-439; Constantin Coroiu, Elogiu și negație, CRC, 1972, 21; Șerban Cioculescu, În laboratorul scriitorului, RL, 1974, 45; Piru, Reflexe, 306-310; Liviu Leonte, „Incidențe critice”, CRC, 1976, 40; Titus Moraru, Mitul vârstei de aur, ST, 1978, 9; Alexandru George, „Mateiu I. Caragiale - un personaj”, VR, 1980, 1
OPREA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288554_a_289883]
-
specifică ființelor pentru care pudoarea, agorafobia au constituit întotdeauna obstacole greu de depășit. Pulsiunile, aparent dezordonate, ale unui univers structurat fastuos sub aspect metaforic fac să vibreze semnificațiile sentimentului de libertate, ca spațiu dobândit cu trudă: „În crepuscul/trenul tuturor negațiilor gonea/ cu o viteză nebună/ într-o stație uitată/ în altă vârstă/ cu plase de pietre în mâini/ urci în vagonul înțesat/ cu gândurile tale albastre/ vuind precum furtunoasele oceane”. SCRIERI: Nesomnul metaforei, postfață Gheorghe A. M. Ciobanu, Piatra Neamț, 1999; Preludiu
PAL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288624_a_289953]
-
care se rostuiesc în „rostirea filosofică românească” și produc „creație și frumos în rostirea românească”, se înaintează către vedenie, viziune, mentalitate, către „modulații românești ale ființei”. Cea care face mijlocirea este întrebarea, care aduce suspendarea și regenerarea, inversiunea, cu oglindirea, negația ca îndoială, nedeterminarea ca deschidere către o lume viitoare, caracterul indirect și „încărcarea”, sporirea lumii (pentru domeniul gnoseologiei semnificativ este conceptul „cunoaștere spornică”) cu posibilul. Din „orizontul întrebării”, cu cele șase modalități ale ei, se conturează șase situații ale ființei
NOICA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288472_a_289801]
-
paradox: „Apropierea în dragoste -«înc-o gură» - este în esența ei o inversă depărtare, ca până la lumea stelelor” (despre Floare albastră, unde autoarea ia ad litteram o traducere defectuoasă a a-letheiei heideggeriene - stare de neascundere, clivaj al adevărului care conține o negație, nu negarea adevărului însuși, însă - drept„depărtare”). P.-M. urmărește îndeaproape și modurile poetice ale exprimării/ transfigurării „iluminatoare” a erosului eminescian, care depășește „grația naturală” a dragostei românești prin „cosmicitatea categoriei departelui”. În secțiunea mitopoetică, dedicată Luceafărului, premisa e curioasă
PALEOLOGU-MATTA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288627_a_289956]
-
că și-a făcut loc. Modernitatea și-ar fi atins sfârșitul, iar postmodernitatea ar fi început să se afirme ca epocă postindustrială, postcolonială, postistorică, postfordistă, postcomunistă, postnaționalistă, postmaterialistă, postdeterministă sau post-ce-vreți-să-adăugați. Noua epocă post se afirmă astfel mai întâi prin negație. Ea anunță sfârșitul modernității inițiate de Iluminism și consacrate de dezvoltările din secolele al XIX-lea și XX odată cu specificarea despărțirilor, uneori tranșante, de acest trecut. Dar tot ea se afirmă și printr-o nouă construcție în economie și politică
Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă by Lazăr Vlăsceanu () [Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
care nu ține de acustică, devine aici imperativ. Celălalt este, prin însăși natura sa, tărâmul făgăduinței. În această nesfârșită posibilitate dată fiecăruia - dacă omul este „un animal care promite” (Nietzsche) - găsim întotdeauna temeiul iertării. Această formidabilă putere de absolvire a negației desfășoară în profunzime sinonimia celor trei virtuți cardinale cu care se încheie celebrul imn paulin către Corinteni. Când „iubirea pe toate le iartă” e pentru că „pe toate le crede”. În spațiul deschis de o veritabilă „știință a răbdării”, neînțelegerea este
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
trăim cu intensitate decât amintirea. S-ar părea că judecăm întotdeauna adevărul dragostei după comoția inocentă a începuturilor și emoția impură a despărțirilor. Ratăm frecvent marile întâlniri cu prezentul, sub un spectru paseist, înecați în retorica crizei, cuprinși de voluptățile negației. Sub umbra tradiției, parcă nu mai e chip să scrutăm clipa: glisăm pe certitudini vagi, lamentații defetiste, refuzând cu un aer sapiențial existența, hic et nunc, a excepționalului. Ca români, am știut întotdeauna să proslăvim posteritatea. În perimetrul nostru, moartea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pare însă ecoul puternic pe care l-a stârnit, după 1990, publicarea unora dintre „cugetările” lui Petre Țuțea, nu puține pătrunse de o adversitate viscerală față de spiritul științific în genere și față de valorile moderne ale raționalității. Căci fervoarea și radicalitatea negației acestui fundamentalist religios, discipolul cel mai ortodox al lui Nae Ionescu, nu își poate găsi perechea decât în starea de spirit a primilor creștini, care așteptau sfârșitul iminent al lumii. Să susții la sfârșitul mileniului al doilea că, făcând abstracție
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
în articolul dedicat mecanismelor de apărare, Laplanche și Pontalis le consacră articole distincte. Este vorba despre refuzul realității (mecanism diferit de refuzul realității psihice descris de M. Klein), despre clivajul eului (formă de clivaj diferită de clivajul obiectului), despre (de)negație, despre deplasare (care are „o funcție defensivă evidentă”), despre forcludere (termen introdus de Lacan pentru a desemna un mecanism specific psihozei), despre intelectualizare, raționalizare, reparație (descrisă de M. Klein) și despre reprimare. Printre alte texte în franceză, cităm lucrarea lui
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
transformă în opusul său, respectiv în râsete de bucurie. 5) Negarea (considerată de numeroși autori o apărare distinctă) poate fi privită ca o componentă a refuzului ce permite perceperea realității și respingerea ei rapidă, transformarea sa prin adăugarea adverbului de negație nu. Stimulii, gândurile și sentimentele neliniștitoare, deși percepuți, sunt apoi transformați cu rapiditate. Astfel, spunem despre un câine mare și amenințător că „nu e mare” sau, bunăoară, atunci când dorim să agresămpe cineva, afirmăm: „Nu sunt agresiv”. Un alt exemplu ne
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de infectare cu HIV (Jourdan-Ionescu și de la Robertie, 1989). Persoanele care află acest diagnostic aud vestea și îi înțeleg consecințele: „Am să mor de sida!” - dar neagă imediat posibilitatea aceasta: „Nu este testul meu, cred că ați greșit rezultatul!”. Utilizarea negației le permite persoanelor care trebuie să înfrunte această veste să nu fie copleșite de angoasa asociată ei (teama de moarte, de respingere, de abandon etc.). În cazul negării, percepția îngrijorătoare nu mai poate fi total evitată, dar semnificația sa este
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
interesant să ne ocupăm mai îndeaproape de termenul francez déni șrefuzț, pentru a-i sesiza întreaga semnificație defensivă. Dénier (dé-nier) șa denegaț întărește prin prefixul defensiv déverbul nier, care conține deja în sine un refuz; astfel, cuvântul cuprinde o dublă negație. Sinonimele cuvântului déni sunt la fel de ilustrative, dacă avem în vedere faptul că gravitează în jurul unor termeni ca désaveu ștăgăduireț, démenti șdezmințireț. A. Freud (în Sandler, 1985/1989) va merge până acolo încât va vorbi, pornind de la termenul german Verleugnung, despre
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
diferenței dintre sexe, pe care era totuși obligat să o recunoască intelectual. Recunoașterea perceptivă a unei absențe, oricare ar fi ea, nu există decât dacă a fost precedată de o prezență integrată ca atare. Este ceea ce reiese și din dubla negație pe care o comportă cuvântul franțuzesc dé-ni: părând că neagă de două ori, refuzul (déni) ajunge de fapt să afirme și deci să recunoască, în același timp. Astfel se explică duplicitatea, în sens propriu, cât și în sens figurat, ce
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ființei. Paradox care constituie și „cheia estetică” a acestei poezii: un „conținut” înconjurat de-o amplă, alambicată, savant construită armură de sensuri și imagini. Anotimpurile bogate, accentele vitaliste și comunicarea emoțională sunt petrecute, aproape fără excepție, prin filtrul propriei lor negații: pustiirea naturii, moartea, singurătatea devorantă. Ceea ce este se revelă ca umbră a neființei, deci ca dovadă a (înseși) firii acesteia. Dovadă pieritoare, la rându-i: norii, pasărea, copacul, sevele, melcii, fluturii ș.a.m.d. sunt/ devin „cuvinte”, adică umbre ale
BUZEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285973_a_287302]
-
toxice și cosmetizare, 303 • Unde sunt justiția socială și proiectul descendenței iluministe?, 304 • Conflicte de generație și mentalitate, 305 • „Ce să descentralizăm, eșecul?”, 305 • Cu și fără Învățăminte, 306-307 • Criza de adaptare la realitate, 308 • Palma peste obraz, 309 • Negarea negației, 310 Vladimir Tismăneanu (n. 4 iulie 1951). Profesor de științe guvernamentale la University of Maryland, College Park, S.U.A. Autor al volumelor The Crisis of Marxist Ideology in Eastern Europe. The Poverty of Utopia, 1988, Latin American Revolutionaries (În colab.), 1990
Schelete în dulap by Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș () [Corola-publishinghouse/Science/2223_a_3548]
-
sau pentru cei care nu au citit Știința logicii a lui Hegel: este vorba, probabil, de o reminiscență din literatura marxologică sau hegeliano-marxistă, deși am Îndoieli că mulți dintre ideologii PSD au citit literatură hegeliano-marxistă. Este faimoasa teză a „negării negației”, care a ajuns la exemple comice Într-o carte intitulată Dialectica naturii, a lui Engels, care aplica modelul hegelian. La Hegel Însă avea sens să vorbești despre incarnarea spiritului În diferite ipostaze, inclusiv În natură, Întrucât legile logicii era firesc
Schelete în dulap by Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș () [Corola-publishinghouse/Science/2223_a_3548]