806 matches
-
va ajunge acolo. Și știe, știe ce va urma, fără să poată numi în somn ceea ce știe. Noaptea nu e lăsat de coșmar să se odihnească mai deloc, iar ziua face recuperare. Cu toate că nu face nimic altceva, se simte mereu ostenit. De fapt, are o oboseală cronică. Chiar și ziua, când stă în pat, simte că între el și pernă se postează de nicăieri o altă pernă, invizibilă și grea ca o piatră, care nu-l lasă să se cufunde în
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
lipsiți de ură. Marea îi răspunse privindu-l și ea drept în ochi. Privirea ei avea aceleași reflexe cenușii și aceeași încordare lipsită de ură. Se întoarse acasă înainte să se fi luminat de ziuă și se trânti în pat, ostenit, adormind instantaneu. 6. — Cum a fost? îl întrebă Anda, imediat ce rămaseră singuri, în aceeași noapte. Toată ziua se purtase indiferent și aproape rece cu el, ca și cum ar fi venit la mare trasă cu forța irezistibil de alaiul gălăgios pe care
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
era jos și apăsător. Clara îi simțea apăsarea pe umeri, insuportabilă. La un moment dat, silueta se opri lângă o buturugă, apoi dispăru printre copaci. Clara încercă să strige, dar nu avea glas. Se opri și ea și se așeză, ostenită, pe buturugă, observând abia atunci o carte lângă ea. își scoase ochelarii din buzunar și deschise cartea, începând să citească din ea înfrigurată. Răsfoia pa ginile din ce în ce mai nerăbdătoare, aproape cu furie. „Nu se poate“, murmura cu glas răgușit și tremurător
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
mult mai vechi și Încă și mai puțin obișnuit. Pornim spre nord-vest, de-a curmezișul unei pârloage, ca apoi să urcăm spre un șir Îndepărtat de delușoare, aflorimente grotești ale granitului mâncat de vreme. Cu toate că este mijloc de iunie, iarba ostenită Încă n-a ieșit cu totul din somnul ei iernatic; iar cerul e și el istovit, un baldachin Înalt și cenușiu, fără vreo adiere care să-l Înfioare sau să-l sfâșie. Florile, atâtea câte sunt, steluțe galbene de buruiană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1911_a_3236]
-
-i evadarea în spațiul râvnit. Împinge, împinge, împinge!... Cei doi puști în vestoane cafenii îi privesc cu mirare neputincioasele strădanii, apoi îl dau la o parte, fără fasoane, și cu mână fermă, apucară de clanța rablagită cu cățel de fier ostenit și trag de portiță în sens invers, către interior, deschizând-o. Prin larma care, din strada potopită de lume, irumpe cu spor de decibeli, puștii de la Școala de reeducare iscodesc într-o parte și în cealaltă, apoi își strecoară, dincolo de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1512_a_2810]
-
să se întrevadă lanțul subțire de aur ce duce la ceasul din buzunarul vestei. Marius observă cu plăcere că nu se prea schimbase față de ultima dată când îl văzuse, dar culoarea nu prea sănătoasă a feței și pungile de sub ochii osteniți dezvăluie o neîntreruptă încordare fizică și psihică. Bună dimineața domnule doctor. Am onoarea, domnule Rădulescu. Cât mă bucur să vă reîntâlnesc! Și eu. Ultima oară ne-am văzut acum trei ani. Da, la petrecerea de Crăciun. Nu ați stat mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1514_a_2812]
-
de funcții ale literaturii și de tipuri corespunzătoare de critică ; iar la sfârșitul lucrării The Use of Poetry and the Use of Criticism (Utilitatea poeziei și utilitatea criticii) T. S. Eliot insistă cu tristețe sau, cel puțin, cu un ton ostenit, asupra "varietății poeziei" și asupra varietății funcțiilor pe care le pot îndeplini, în momente diferite, diferitele feluri de poezie. Dar acestea sunt excepții. A lua în serios arta sau literatura sau poezia înseamnă, cel puțin în mod obișnuit, a-i
[Corola-publishinghouse/Science/85056_a_85843]
-
înconjură, se începe acea duioasă armonie câmpenească, idilică și împăciuitoare. Stelele izvorăsc umede și aurite pe jumalțul cel adânc și albastru al cerului, buciumul s-aude pe dealuri, un fum de un miros adormitor împle satul, carile vin cu boii osteniți, scârțâind, din lanuri, oamenii vin cu coasele de-a umăr, vorbind tare în tăcerea sărei, talangele turmelor, apa fântânelor, cumpenele sună, scrânciobul scârțâie-n vânt, cânii încep a lătra și prin armonia amestecată s-aude plin și languros sunetul clopotului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
luna; [...] imaginea, ca și viața, nu se învață: se manifestă 13. Descrierile sunt uneori atât de concrete la Eminescu, încât par a fi proză curată: Scârție-n vânt cumpăna de la fântână,/ Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână./ Și osteniți oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la câmp; toaca răsună mai tare,/ Clopotul vechi împle cu glasul lui sara14. Când Lucian Blaga spune că satul e atemporal 15 și că veșnicia s-a născut la sat16, el se revendică din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
pe trepte o copilă ca un înger (s.n.);/ Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenunchiată85. Nimic nu lipsește în descriere: Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,/ Palidă și mohorâtă maica Domnului se vede86. Din mucuri ostenite cad picurii de ceară, dar ceea ce revine obsedant este faptul că, în esență, rugăciunea creează lăcașul: Muri sfințiți de-a omenirii rugăciuni îndelungate 87. Alteori, ca-n Stigoii spre exemplu, biserica apare zugrăvită în imagini reci, tăioase, înspăimântătoare chiar: Biserica
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
inspirație ipoteșteană: Chiar moartea când va stinge lampa vieții finite,/ Vi s-a părea un înger cu părul blond și des270. Din textele subsumate temei zborului, semnificative sunt imaginile zborului-plutire spre haosurile lumii abisale: O pasăre plutește (s.n.) cu aripi ostenite 271. Zborul-vis, zborul-plutire/levitație este preponderent apanajul epocii pomenite mai înainte. Întocmai ca ceasurile din tablourile lui Dali, Din noaptea vecinicei uitări, [...] toate curg272, iar poetul ar vrea ca iubita să se înalțe într-un zbor lin, diafan. Iubirea însăși
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
când ne-a citit pe buze numele Toader, s-a dat la o parte, poftindu-ne în casa-muzeu. A apărut și Toader Hrib desigur, în costum național bucovinean. Parcă văd și acum ochii lui mari, albaștri, ochi de cine-vedetă, ușor osteniți, totuși, luminoși și pătrunzători. Meritul descoperirii țăranului autodidact în postura de scriitor (ținea un jurnal-cronică de-a dreptul formidabil prin sinceritate, originalitate și totală lipsă de contrafacere) îi revine poetei Florența Albu. Ea a atras atenția Editurii "Junimea" (eram director
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
nu se adăuga, ci doar se operau tăieturi). În materie de teatru, pre-cenzura era și mai terifiantă. Funcționa și aici obligativitatea stupidă a recomandării unui cenaclu. Proiectul de repertoriu era, apoi, "supus dezbaterii oamenilor muncii". Adică, sculerul ori văcarul, ieșit ostenit și asudat din tură, era dus cu cârdul la Club, unde se întâlnea cu reprezentanții Teatrului. Aceștia îi vorbeau despre Büchner ori Pirandello, iar bieții făuritori ai bunurilor materiale erau cu gândul doar c-au pierdut rândul la jinduita coadă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
încăput la Vatra Dornei și, despre Luca, mai aflam câte ceva (rar!) din scrisorile dnei Sibilla adresate mamei. A trecut un sfert de veac, eram directorul Editurii "Junimea", când, total neașteptat, am primit vizita lui Ion Luca. De sub sprâncenele-streașină, privirea lui ostenită trecea peste mine; nici acum nu-s sigur că făcea legătura între țâncul de odinioară și directorul Casei de presă. Oricum, n-a strecurat vreo aluzie, nu m-a întrebat ce fac părinții: era o discuție oficială privind eventuala editare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
colectivă, fără a înceta, de fapt, să trăiască în lumea lui aceea a lingvisticii generale și comparate, în care n-a avut (mă tem că nici acum n-are) egal, darămite rival. Potrivit de statură, arborând mereu același modest și ostenit costum bleumarin cu dungulițe gălbui, și vesta traversată de lanțul ceasului-ceapă, cu capac clămpănitor, Simenschy a fost singurul profesor care își ținea cursurile fără nici o foaie de hârtie în față. Împreună cu dascălul nostru izbuteam uimitoare călătorii în împărăția sunetelor, înțelegând
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
deplină. Drept de viață și de moarte. Carte de istorie fiind, mănunchiul de confesiuni prilejuiește crude și inedite portretizări "din mers" ale unor personalități înfățișate cândva de propaganda sovietică drept corifei ai culturii socialiste: Șolohov (cârcotaș, meschin, înfumurat, ridicol), Gorki (ostenit și dornic de evadare), Ehrenburg (panglicar găunos), Meyerhold (oropsit, marginalizat), Pasternak (surprinzător de umil în fața lui Stalin), Bulgakov (aceeași paranteză), Stanislavski (terorizat), Eisenstein (disciplinat, supus) ș.m.a. Dac-am deslușit cum se cuvine etajul aluziv (și evaziv) al "Confesiunilor", Davâdova și-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1578_a_2876]
-
care aude zi și noapte în adâncul ființei ei, glasul copilașilor și al soțului chemând-o, și care n-are liniște și pace până când nu se ridică de pe patul suferinței și aleargă spre cei dragi; ori ca mulțumirea unui ostaș ostenit și rănit, care aude sunetul goarnei de pace și poate să se reîntoarcă în sătucul său la cei dragi, în mijlocul familiei sale, ori ușurarea pe care o simte vulturul închis într-o cușcă, care simte mereu chemarea libertății și înălțimile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
meu, În afară desigur de pasajele alea pe care le va tăia. Ele vor da de lucru mâinilor lui mici și grăsuțe, lângă care văd o carte. A citit pesemne din ea cât l-am așteptat pe hol. Are privirea ostenită, da, a ostenit citind și s-a gândit să ia o pauză primindu-mă la el. Manuscrisul meu e pe marginea dinspre mine a biroului, pare pus special acolo ca să-l iau, să-l scap de el pe dom’ director
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2023_a_3348]
-
și ciopârțită În halu’ ăla. O pierdusem pentru totdeauna, da, tot zbuciumul și alergătura cu sufletul la gură ce nu mai contenea să se adune În mine de o zi și o noapte se risipea și se pierdea În ceața ostenită a memoriei, În timp ce-i vedeam pe cei patru-cinci drojdieri matinali de pe la mese Întorcând capetele și uitându-se cu jind la noi, așteptând să ne Încingem până am fi făcut zob tot de pe-acolo, și până să apuce Laur să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2023_a_3348]
-
fotbalist căruia i-a pus gând rău Întreaga echipă adversă dimpreună cu spectatorii. Tot nu se lasă, măcar că-l apasă. E un luptător și un bărbat adevărat. Parcă-i ceva mai gras decât l-am pomenit cândva, iar privirea lui ostenită și Încercănată n-o să mă recunoască În veci. Pletele linse Încă-l arată un artist la viața lui pe acest crai de tobă, cu gușa și obrajii plini de urmele degetelor soioase ale poporului. Păi cum naiba? Și el este
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2023_a_3348]
-
se scoale. El face și desface cu milogerala lui, În vreme ce ea pare să-l domine de-acolo de pe nisipul țărmului. Cu lădița alături, privește nemișcată spre largul mării, așezată cu antebrațele pe genunchi și având aerul impenetrabil al unui muncitor ostenit și mulțumit, la care te aștepți din moment În moment să lase totul baltă. - E nevestica mea, spune destul de tare ca ea să-l audă. Numai și numai cu ea m-ajut, vere, cât o am pe ea nu mi-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2023_a_3348]
-
necesită decodificare datorită semnificațiilor lor particulare, de unde și faptul că lingvistica structurală și semantică au identificat în aceste interferențe un registru simbolic al gândirii. Lauda somnului și a visului o întâlnim în toată creația lui Mihai Eminescu: Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,/ Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare/ Căci peredelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie/ Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie/ Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate/ De dureri, pe care însă
Luminătorii timpului by LIVIU PENDEFUNDA [Corola-publishinghouse/Science/986_a_2494]
-
viețile lor simple și cuviincioase și au parte de o dragoste normală și de bunătate, în timp ce aici... Și noi am avut parte de o dragoste normală și de bunătate și... — N-a fost decât o prefăcătorie pentru că eram amândoi prea osteniți, era prea obositor să fim onești. Am obosit să ne tot spunem unul altuia adevărul despre colivia asta diabolică în care trăim, mai trebuia să ne odihnim din când în când și să ne prefacem că lucrurile sunt așa cum trebuie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
tu erai prea dominator, și am hotărât că nu te mai vreau. Câteva lacrimi începură iar să se reverse. N-ai o batistă? mă întrebă. I-am adus un șervețel de ceai curat; și și-a șters, cu un gest ostenit, ochii, fața, gâtul. I se descheiase un năsturaș din corsajul strâmt al rochiei galbene. Am simțit impulsul de a o lua în brațe și a-i sfâșia rochia. Dar m-am așezat din nou. — Hartley, dacă te-au muncit toate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
cei tineri și frumoși, și cum numai sunt de văzut! Și mă gândeam la Hartley pe bicicleta ei, și la fața pură și deschisă pe care o avea atunci, atât de straniu asemănătoare și neasemănătoare cu fața ei bătrână și ostenită, care suferise și păcătuise în toți acești ani, cât eu colindasem pe alte tărâmuri cu Clement și Rosina și Jeanne și Fritzie. „Vai, dragostea mea, mă nedreptățești alungându-mă brutal, căci te-am iubit atâta amar de vreme, desfătându-mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]