799 matches
-
că a refuzat să îl încoroneze ca rege. De asemenea, Desiderius a invadat ducatul de Pentapolis. Trimișii papei Adrian și ai lui Desiderius s-au întâlnit la Thionville, însă între timp Carol cel Mare devenise hotărât să intervină de partea papalității. Ca urmare, Carol și unchiul său, Bernard și-au condus trupele peste Alpi în 773. Longobarzii au suferit o mare înfrângere la Mortara (Ara Mortis), în Lombardia, iar francii au trecut la asedierea chiar a capitalei statului longobard, Ticinum (astăzi
Desiderius al longobarzilor () [Corola-website/Science/324791_a_326120]
-
de Spoleto, în acesta din urmă instalându-l pe Thrasimund I în 665. Ca politică religioasă, Grimoald s-a menținut pe pozițiile sale de apărător al arianismului, în pofida căsătoriei sale cu o catolică și s-a ținut la distanță față de papalitate. Cu toate acestea, el a continuat să îl perceapă pe Arhanghelul Mihail — al cărui cult era larg răspândit în rândul longobarzilor — ca războinic-protector al națiunii longobarde. Grimoald a murit în 671, după ce încheiase un tratat cu francii și a fost
Grimoald I al longobarzilor () [Corola-website/Science/324799_a_326128]
-
adus pe Arioald pe tronul regatului, a deschis o perioadă de conflict dintre cele două componente religioase ale statului. Dincolo de chestiunile de credință, conflictul avea coloratură politică, dat fiind că opunea pe promotorii unei politici pacifice față de Bizanț și de papalitate și ai integrării romanilor de susținătorii unei politice mai agresive de expansiune. Întreaga domnie a lui (626-636), în timpul căreia capitala a revenit la Pavia, a fost tulburată de aceste conflicte, ca și de amenințări din exterior; noul rege a reușit
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
adoptarea simbolică a tânărului majordom Pepin cel Scurt, și cea cu avarii de la frontierele răsăritene, i-au permis să aibă mână relativ liberă în chestiunile italiene, însă după puțină vreme a intrat în conflict atât cu bizantinii, cât și cu papalitatea. O primă încercare de a profita de pe urma ofensivei arabe asupra Constantinopolului, în 717, prin atacarea posesiunilor bizantine din Italia s.a materializat prin rezultate nesemnificative; pentru a atrage papalitatea de partea sa, a trebuit să aștepte să izbucnească tensiunile cauzate
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
vreme a intrat în conflict atât cu bizantinii, cât și cu papalitatea. O primă încercare de a profita de pe urma ofensivei arabe asupra Constantinopolului, în 717, prin atacarea posesiunilor bizantine din Italia s.a materializat prin rezultate nesemnificative; pentru a atrage papalitatea de partea sa, a trebuit să aștepte să izbucnească tensiunile cauzate de înrăutățirea situației de pe urma taxelor bizantine, culminând cu expediția din 724 a exarhului bizantin de Ravenna Scolasticus pentru destituirea papei Grigore al II-lea. Mai târziu, Liutprand a exploatat
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
de la Sutri, pe care nu a restituit-i împăratului bizantin, ci "apostolilor Petru și Paul", după cum relatează Paul Diaconul în a sa "Historia Langobardorum". Acest act, cunoscut sub numele de Donația din Sutri, a asigurat precedentul legal de atribuire către papalitate a puterii temporale, care în cele din urmă va conduce la constituirea Statului papal. În anii următori, Liutprand a intrat într-o alianță cu exarhul de Ravenna împotriva papalității, însă fără a renunța la cea cu papa împotriva exarhului; această
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
de Donația din Sutri, a asigurat precedentul legal de atribuire către papalitate a puterii temporale, care în cele din urmă va conduce la constituirea Statului papal. În anii următori, Liutprand a intrat într-o alianță cu exarhul de Ravenna împotriva papalității, însă fără a renunța la cea cu papa împotriva exarhului; această joc dublu a fost încoronat cu ofensivă care a condus la trecerea ducatelor din Langobardia Minor (Spoleto și Benevento) sub autoritatea sa, în cele din urmă ajungând să negocieze
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
renunța la cea cu papa împotriva exarhului; această joc dublu a fost încoronat cu ofensivă care a condus la trecerea ducatelor din Langobardia Minor (Spoleto și Benevento) sub autoritatea sa, în cele din urmă ajungând să negocieze ca pacea dintre papalitate și Bizanț să se încheie în benefiiul longobarzilor. Niciun rege longobard nu mai obținuse rezultate similare cu vreo altă putere de pe teritoriul italian. În anul 732, nepotul său de frate Hildeprand, care îi va succede la tron, a reușit chiar
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
Italiei, în Galia Pepin cel Scurt, vechiul inamic al uzurpatorilor familiei lui Liutprand, a reușit în fine să îl depună pe ultimul rege din dinastia merovingienilor, Childeric al III-lea și să devină rege al francilor și "de jure". Sprijinul papalității era decisiv, deși negocieri se purtau și între Aistulf și papă și regele longobard a întreprins o acțiune de a slăbi pozițiile lui Pepin prin incitarea împotriva acestui a fratelui său, Carloman. Din cauza amenințării pe care această manevră a lui
Regatul Longobard () [Corola-website/Science/324818_a_326147]
-
beneventin. Drept urmare, beneventinii și grecii s-au raliat celor din Salerno în a asedia Capua. Asediul a întâmpinat însă dificultăți și singurul care a rămas să îl continue a fost principele de Benevento. Între timp, Pandenulf a reînnoit fidelitatea față de papalitate, sperând să folosească prestigiul papei Ioan al VIII-lea ca armă împotriva adversarilor săi. Cetățenii din Capua îl învestiseră între timp pe Landulf, fiul cel tânăr al lui Lando al III-ea, ca episcop al orașului, drept pentru care Pandenulf l-
Pandenulf de Capua () [Corola-website/Science/324856_a_326185]
-
ca episcop al Noii Capue. În cele din urmă, Pandenulf s-a văzut nevoit să îl recunoască pe Lando ca stăpânind în Caiazzo, în condițiile în care apăreau alți pretendenți . După ce ducele Docibilis I de Gaeta a rupt relațiile cu papalitatea din cauza relațiilor sale cu sarazinii, cu care Docibilis se alise, papa Ioan i-a acordat lui Pandenulf anutorizația de a achiziționa posesiunile papale aflate sub guvernarea ducelui de Neapole, Athanasie. Trupele lui Pandenulf i-au constrâns pe cei din Gaeta
Pandenulf de Capua () [Corola-website/Science/324856_a_326185]
-
Welf (Guelf, Guelph), membru al unei influente familii bavareze cu legături dinastice în Italia de nord (familia d'Este). Ca urmare a sprijinului acordat papei Grigore al VII-lea împotriva lui Henric al IV-lea, în lupta pentru învestitură dintre Papalitate și Imperiu, Welf I a pierdut într-o primă fază stăpânirea asupra Bavariei (între 1077 și 1096), însă a recâștigat-o ulterior. După 1101, doi dintre fiii săi i-au succedat la conducerea ducatului: Welf al II-lea și, din
Ducatul de Bavaria () [Corola-website/Science/326005_a_327334]
-
celui de-al șaptelea secol a reușit ortodoxia să absoarbă Arianismul în cele din urmă.” Astfel, nu este de mirare că celții, goții, valdenzii, bisericile armene și marea biserică din est, ca și alte adunări, au fost profund diferiți de papalitate în concepțiile sale metafizice ale Trinității. Ei nu au acceptat speculațiile extreme referitoare la Dumnezeire votate de primul Conciliu de la Niceea. Acest lucru este adevărat cu privire la majoritatea adunărilor evangheliste care au diferit de Biserica Romei. Aetius din Antiohia: Un viticultor
Biserici și creștini antitrinitarieni () [Corola-website/Science/322496_a_323825]
-
nebiblică. R. F. Cottrell (RH 6 Iul 1869), dădea glas unei prejudecăți istorice, când afirma că susținerea doctrinei Trinității nu este rea intenție, ci o dovadă a „îmbătării cu vinul Babilonului”, știind că „pe baza acestei doctrine a fost înălțată Papalitatea”. J. N. Andrews (RH, 7 sept. 1869: 84), mai moderat, afirma: „Fiul lui Dumnezeu ... Îl are ca Tată pe Dumnezeu, având, într-un anumit punct din veșnicia trecută, un început al zilelor”. Până în 1942, în cadrul mișcării adventiste nu a fost
Biserici și creștini antitrinitarieni () [Corola-website/Science/322496_a_323825]
-
incendiu fiind nevoie de o renovare majoră. Cu excepția criptei ce a supraviețuit incendiului, toate vechile clădiri romanice au fost înlocuite cu unele în stil gotic. În anul 1534, în urma Reformei Protestante, regele Henric al VIII-lea a rupt legăturile cu papalitatea și a întemeiat Biserica Anglicană. Astfel, catedrala, inițial romano-catolică a devenit sediul anglicanismului. Tot în această perioadă ordinele monahale au fost interzise, iar mănăstirile engleze desființate, inclusiv cele din ansamblul catedralei. De-a lungul timpului, în urma incendiilor sau a altor
Catedrala din Canterbury () [Corola-website/Science/322672_a_324001]
-
și al patrulea pretendent iacobit la tronul Angliei, Scoției și Irlandei. Spre deosebire de tatăl său James Francis Edward Stuart și fratele său Charles Edward Stuart, Henry nu a făcut nici un efort să capete tronul. După decesul lui Charles în ianuarie 1788, papalitatea nu l-a recunoscut pe Henry ca fiind conducătorul Angliei, Scoției și Irlandei, însă se referea la el numindu-l Cardinalul Duce de York. Și-a petrecut viața în Statele Papale și a avut o carieră lungă în clerul Bisericii
Henry Benedict Stuart () [Corola-website/Science/322332_a_323661]
-
ai regelui l-au asasinat. Un alt arhiepiscop celebru a fost Anselm de Aosta, unul dintre cei mai mari învățați ai scolasticii. În anul 1534, regele Henric al VIII-lea a ordonat separarea Bisericii Angliei de Biserica Romei și de papalitate, astfel fiind înființată Biserica Anglicană, una dintre primele biserici protestante. Astfel, arhiepiscopii nu mai erau supuși papei, intrând sub controlul strict al regalității engleze. Reformatorul Thomas Cranmer a fost pus arhiepiscop de Canterbury, devenind primul lider al noii Bisericii Anglicane
Arhiepiscopul de Canterbury () [Corola-website/Science/329648_a_330977]
-
a fost cea ce a inventat monahismul în Europa Occidentală. De asemenea, călugări irlandezi au fost printre cei mai celebri misionari apuseni. Spre deosebire de Biserica Romano-Catolică, cea Celtică nu avea o organizare administrativă formată din episcopi, și nici nu recunoștea autoritatea papalității. În anul 597, Papa Grigore cel Mare îl trimite pe Sfântul Augustin în Britannia pentru a-i converti pe anglo-saxoni la creștinism. Curând, Biserica Engleză, ce era supusă Romei, a intrat în conflict cu cea Celtică. Mare parte din conflicte
Biserica Celtică () [Corola-website/Science/329697_a_331026]
-
II-lea Vasa și în 1678 de Ioan III Sobieski. Clădirea colegiului iezuit din Poznan a fost proiectată în anii 1701-1733 de arhitectul italian Giovanni Catenazzi. Cea mai înaltă apreciere a unei Universități ar fi trebuit însă să vină din partea papalității, care nu a ridicat însă colegiul iezuit din Poznan la același rang cu Universitatea Jagellonă din Cracovia. Odată cu suprimarea Ordinului iezuit în 1773, Colegiul din Poznan s-a unit cu Academia Lubranskia pentru a forma Școala voievodală (Wojewódzka Szkoła Wydziałowa
Colegiul iezuit din Poznan () [Corola-website/Science/328086_a_329415]
-
VII-XIII, chestiunile ecleziastice devin marginale. În această secțiune, după schițarea istoriei Franței sub Carolingieini și primii membrii ai dinastiei Capețienilor, Orderic ajunge cu nararea evenimentelor până în vremurile sale, începând de la anul 1082. El oferă numeroase informații referitoare la Imperiul romano-german, papalitate, normanzii din Sicilia și Apulia, prima cruciadă (pentru care apelează la cronicile lui Foucher de Chartres și Baudri de Bourgueil). Însă interesul său principal este acordat istoriei celor trei frați ducele Robert Curthose al Normandiei, William Rufus și Henric. El
Orderic Vitalis () [Corola-website/Science/328100_a_329429]
-
cauza Poloniei împotriva cavalerilor teutoni, context în care s-a remarcat din nou atât ca orator cât și ca diplomat. Misiunea a fost profitabilă prin avantajele pe care le-a obținut, atât pentru Polonia cât și pentru el, obținând din partea papalității recunoașterea titlului de „legati nati” pentru arhiepiscopul de Gniezno. În ultimii ani, sprijinul pe care l-a acordat nepotului său, Hieronymus Laski, care favoriza candidatura lui Ioan Zapolya (voievodul Transilvaniei și aliatul turcilor) împotriva Habsburgilor la conducerea Ungariei, l-a
Jan Łaski (1456–1531) () [Corola-website/Science/328092_a_329421]
-
drept răzbunare pentru relația acestuia cu una dintre fiicele lui Osmond. Ducele Richard i-a cruțat viața life, însă l-a exilat. Osmond a plecat în Italia, pentru a se ralia trupele bizantine aflate în luptă cu longobarzii, sarazinii, susținătorii papalității și cei ai Imperiului german. Înainte de a părăsi Normandia, Osmond a adunat o trupă de circa 250 de războinici: aventurieri, proscriși, fii mai tineri de nobili (lipsiți de vreun viitor în Franța), alături de patri dintre frații săi, anume Asclettin, Gilbert
Osmond Drengot () [Corola-website/Science/328109_a_329438]
-
fost abatele de Montecassino, Desideriu de Benevento (viitorul papă Victor al III-lea), care a intermediat între principe și împăratul Henric al IV-lea cu ocazia descinderii acestuia în Italia (1081). Cu acea ocazie, Iordan a părăsit alianța sa cu papalitatea, în schimbul obținerii învestiturii imperiale. Cu toate că Robert Guiscard și fratele său, Roger au pornit în marș împotriva lui Iordan, Roger a fost rechemat în Sicilia, iar expediția Hauteville-ilor a fost abandonată. În 1085, la moartea lui Robert Guiscard, Iordan l-a
Iordan I de Capua () [Corola-website/Science/328127_a_329456]
-
pregătite din Capua, trimise de Iordan. În același an, papa a murit și antipapa Clement al III-lea a continuat să emită pretenții asupra scaunului papal. În speranța de a reduce influența lui Clement și să se ralieze din nou papalității, el a efectuat presiuni asupra colegiului cardinalilor în sensul de a-l alege pe Desideriu de Montecassino ca succesor al lui Grigore al VII-lea. În același timp, Roger Borsa l-a eliberat pe prefectul imperial al Romei aflat în
Iordan I de Capua () [Corola-website/Science/328127_a_329456]
-
-lea a organizat un sinod la Melfi, în care l-a confirmat pe Robert Guiscard ca duce de Apulia, Calabria și Sicilia, iar pe Richard în poziția de conte de Aversa și principe de Capua. Richard a jurat supunere față de papalitate, obligându-se să respecte teritoriul papal. Episodul marchează transformarea politică a sudului Italiei și înlăturarea resturilor principatelor bizantine și longobarde, ca și a pretențiilor împăratului german din peisaj. În 1061, tot la solicitarea lui Hildebrand, Richard l-a instalat prin
Richard I de Capua () [Corola-website/Science/328119_a_329448]