1,557 matches
-
conștiință (de remușcare și căință). „În tine trebuie să ardă ceea ce vrei să aprinzi În alții.” (Sf. Augustin) De aceea se și spune despre convingere că „se aprinde din convingere”: nu atît aspectul logic al unei demonstrații ne cucerește, cît patosul cu care este realizată acea demonstrație (succesul „paranoicilor” În a fi excelenți inductori, se explică tocmai prin acest fanatism al argumentațiilor lor). * „CÎte pasiuni ai În suflet, ai tot atîția cruzi stăpîni.” (Demophilos) Unele dintre cele mai frumoase exemple doveditoare
Aforismele din perspectivă psihologică by Tiberiu Rudică () [Corola-publishinghouse/Science/2317_a_3642]
-
permanent conștiința unei retorici superioare care le comandă și dirijează vasta operă. Dacă Sadoveanu are o concepție unitară și organizată asupra universului, cum am încercat altădată să arăt, Iorga în schimb are o necontenită forță eruptivă, o siguranță instantanee, un patos dramatic, niște intuiții fulgerătoare și abrupte care-l apropie de Shakespeare. Din prostească lene și nerăbdare, din nu mai puțin prosteasca marotă de a fi la curent cu toate noutățile, în loc să profităm de neprețuitul privilegiu de a-l putea citi
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
apoi și în volume, iar în cele din urmă, în colecția „Pléiade”. E adevărat că jurnalul rămâne de departe opera lui principală și îi asigură gloria pe drept cuvânt. Nu i se poate nega mărturia de conștiință și adevăr, nici patosul culturii, deci valoarea omenească și implicit artistică, dar mai are și multă „artă” pe deasupra, și un soi de cabotinism moral foarte dubios. Toată nemulțumirea și chiar sila lui de sine, toate procesele pe care și le face au ceva excesiv
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
de o forță implacabilă izvorâtă din amara solitudine a ostracizatului, e pur și simplu una dintre rarele capodopere ale literaturii noastre în genul memorialistic. E o carte vindicativă, dar mai ales justițiară; e plină de pasiune, dar mai ales de patos, de un patos grav, apelând la posteritate. Ea e, desigur, o fracțiune de autobiografie, dar e dincolo de asta un memoriu asupra unei fracțiuni de istorie contemporană. Termenul de „memorii” nu e, cum obișnuit se crede, pluralul lui „memorie” = facultatea de
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
implacabilă izvorâtă din amara solitudine a ostracizatului, e pur și simplu una dintre rarele capodopere ale literaturii noastre în genul memorialistic. E o carte vindicativă, dar mai ales justițiară; e plină de pasiune, dar mai ales de patos, de un patos grav, apelând la posteritate. Ea e, desigur, o fracțiune de autobiografie, dar e dincolo de asta un memoriu asupra unei fracțiuni de istorie contemporană. Termenul de „memorii” nu e, cum obișnuit se crede, pluralul lui „memorie” = facultatea de a-și aminti
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
filozofării și a citi odată cu operele de creație și opere de critică, adică a citi literatura din unghiul specific al exegezei și discuției. Vocația critică presupune la adolescent o preferință pentru inteligență, o exercitare consecventă și deliberată a inteligenței, un patos al culturii și o voluptate de glosator, care pot merge până la sacrificarea altor apetituri. De unde inevitabil și o lipsă de modestie, cel puțin aparentă: simplul fapt de a-și aroga inteligența ca presupusă și imanentă profesional, și de a lua
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
mult mai aproape de mentalitatea egalitară și de libertatea de spirit al lui Alain decât de casta ofițerească reacționară pe care acesta o denunță în Mars ou la guerre jugée. (Mai ales, desigur, când se numea Descartes.) Mai mult chiar decât „patosul distanței” de care vorbește Nietzsche, ceea ce caracterizează spiritele cu adevărat superioare este un anumit „patos al egalității” pe care-l găsim foarte răspicat la Alain. Pofta de inegalitate, care presupune adulație față de cei puternici ca tribut al aroganței față de cei
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
casta ofițerească reacționară pe care acesta o denunță în Mars ou la guerre jugée. (Mai ales, desigur, când se numea Descartes.) Mai mult chiar decât „patosul distanței” de care vorbește Nietzsche, ceea ce caracterizează spiritele cu adevărat superioare este un anumit „patos al egalității” pe care-l găsim foarte răspicat la Alain. Pofta de inegalitate, care presupune adulație față de cei puternici ca tribut al aroganței față de cei mici, e dovadă sigură de vulgaritate: „Il n’y a rien de plus ridicule que
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
este adaptată la specificitatea cazului (la biografia particulară a acestuia), atunci ea devine impersonală, rigidă și ineficientă. Μ Cine nu se poate angaja Într-un sentiment de iubire, din incapacitatea de a-l trăi pe deplin sau din teama de patosul lui, este condamnat să se amăgească doar cu iluziile lui. Μ Fiecare câștigă În lupta cu piedicile/loviturile vieții sau ale activității doar atât cât este dispus să riște. Μ Când Întrebarea este clar pusă, ea sugerează, În mare măsură
Psihologia omului în proverbe by Tiberiu Rudică, Daniela Costea () [Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
lui Spinola, nu al lui Caetano: ar fi, altfel spus, un fascism și mai rău decât cel tradițional, dar n-ar mai fi totuși fascism. Ar fi ceva ce, de fapt, experimentăm deja și pe care fasciștii îl trăiesc cu patos la un nivel monstruos, dar nu fără motiv. 24 iunie 1974. Adevăratul fascism și, prin urmare, adevăratul antifascism 1tc "24 iunie 1974. Adevăratul fascism și, prin urmare, adevăratul antifascism1" Ce este cultura unei națiuni? Se crede în mod curent, chiar
Scrieri corsare by Pier Paolo Pasolini () [Corola-publishinghouse/Science/2224_a_3549]
-
fi fost Take Ionescu, pe care contemporanii Îl numeau sarcastic „Tăchiță Gură de aur”!). Sau ce citate din cuvîntările patriarhului Teoctist, proclamînd Academia În 1996 „o citadelă creștină a culturii și științei românești”, ori adresîndu-se grănicerilor la Giurgiu cu un patos care ne amintește statornica alianță dintre sabie și mătăuz („le sabre et le goupillon”, se spunea pe vremea afacerii Dreyfus)! Concluzia doamnei Murgescu Într-o pagină finală, care-și caută pretextul Într-o parabolă a lui Umberto Eco, este o
[Corola-publishinghouse/Science/1866_a_3191]
-
Jebeleanu îl aseamănă cu Heine, sonetul Dimineața fiind într-adevăr una din cele mai reușite poezii. În antologiile publicate după 1944 - Flori și ghimpi (1956), Soare cu dinți (1972) -, obiectul „cântecelor” se schimbă, realitățile lumii noi sunt acum slăvite cu patos conjuctural, impus. Totuși poetul nu abandonează lirica de atmosferă simbolistă a târgului provincial, nici vocația ironist-anecdotică. Va scrie din abundență epigrame, fabule, „cronici rimate” (mai ales ale vieții literare) etc. Titlul Flori și ghimpi îi sintetizează coordonatele poeziei: versul erotic
MAINESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287960_a_289289]
-
care se infiltrează pretutindeni, vădesc un dramatism organic sau chiar un suflu tragic ardent. Poetul se situează între un „dincoace” și un „dincolo” de hotarul existențial, apărându-se de amenințarea neantului printr-un sentiment necontrafăcut al valorilor vieții. Lirica denotă patos etic, justițiar, iar lumea se desface - maniheic - în antinomii bine delimitate. Legătura cu folclorul e consangvină, ca la cei mai reprezentativi poeți basarabeni, configurând un program etic și estetic care presupune cultul rădăcinilor, al casei, pragului și vetrei. Satul se
MATCOVSCHI-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288058_a_289387]
-
istorice au determinat alegerea sa, din 1870, ca membru al Societății Academice Române. Viața și scrierile lui Grigorie Țamblac (1884) este un studiu foarte documentat, construit cu rigoarea omului de știință și scris cu o frază sigură, însuflețită uneori de patosul argumentației sau de căldura caracterizării, dar, așa cum s-a demonstrat mai târziu, fundamentat pe o ipoteză falsă. În acest volum este publicată și traducerea scrierii atribuite lui Țamblac, Martiriul sântului, slăvitului martir Ioan cel Nou care s-a martirizat în
MELCHISEDEC. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288081_a_289410]
-
care va rămâne și tema predilectă a poetei, este „celebrarea iubirii ca stare privilegiată de comunicare (și comuniune) absolută” (Laurențiu Ulici). Poemele din Dogoarea și flacăra (1977), Tirania visului (I-III, 1982-1993), Ephemeris (1987), cu precădere sonete, cântă, cu un patos neobosit, dragostea, intensitatea trăirii, puritatea sentimentului, dar apar și unele sonuri, câteodată mai stinse, salvând versurile de la monotonia abordării unei teme unice. Culoarea violet, aleasă ca titlu pentru un volum din 2001, trimite la aceeași voluptate a erosului, pe care
ILICA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287514_a_288843]
-
îi simțea vlăguirea. Sublimul depășind „lăuntric” valoarea estetică strictă, frumosul și arta, înspre valoarea etică, situarea conceptului în zona „interdisciplinarității” convenea gânditorului dual, solicitat îndeobște de perechi de interese mereu coexistente (literatură-muzică, artă-filosofie, estetic-etic), dar și de un exces de patos. Germanității îi sunt dedicate două cărți: Thomas Mann (1965) și Hegel și arta (1980), amândouă construite din perspectiva unui autor „luminist prin formație, raționalist prin atașament”, dispus să rețină de la cel dintâi limpezimea tenebrelor traversate, iar de la celălalt, constructivismul „grandios
IANOSI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287485_a_288814]
-
unui timp. Personalitatea cărturarului I. impune contemporanilor, care, omagiindu-l, recunosc în pariul său „pe idei simple, dar fundamentale” (Vasile Morar), adică pe forța rațiunii, „bun simț și indestructibilitatea substanței umane”, o autentică lecție de etică. Claritatea, însuflețirea, erudiția și patosul definesc un intelectual pentru care „ideile sunt valori în numele cărora se bucură sau suferă, pentru care îți poți risca existența, pentru care și-a pus viața drept gaj”, iar „degradarea lor pragmatică îl dezolează, îl doare” (Marta Petreu). „Martor fidel
IANOSI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287485_a_288814]
-
dintr-un unghi strict retoric, dincolo de echilibrul rostirii, dincolo de impersonalitatea elegantă a demonstrațiilor, în toate textele există o evidentă implicare a autorului în propriul său discurs. De aici decurge o trăsătură inconfundabilă: tensiunea între simpatie și rigoare, căldură și exactitate, patos și luciditate, angajare confesivă și obiectivitate tehnicistă. Semnificativă e revenirea obsesivă a unor termeni-cheie ca „responsabilitate”, „răscumpărare”, „adevăr”, „demnitate”. Fiecare pagină este un exercițiu în primul rând de demnitate, dobândind în tot scrisul lui I. virtuți de ergo sum. SCRIERI
IERUNCA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287506_a_288835]
-
Culturii și Educației Socialiste (1975-1982), redactor la Editura Sport-Turism (din 1982) și la Editura Eminescu. Debutează în revista „Luceafărul” (1958). Dacă în primele sale cărți, Templu sub apă (1967) și Moartea lui Socrate (1969), I. își lăsa versurile în voia patosului, ele alunecând nu o dată într-un imagism retoric și nebulos, ulterior acest lucru se întâmplă mult mai rar. Începând cu Monologul alb (1972), se fac simțite o maturizare, o tot mai bună cunoaștere lirică de sine. Lucid și exigent, așa cum
IOANA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287571_a_288900]
-
general-umane, precum relația dintre timpul individual și timpul istoric, acordând o mare atenție transfigurării simbolice. Sunt explorate mai adecvat și eficient diverse motive culturale, mitologia națională și cea universală (Poemul Yggdrasill). Spiritualizat, lirismul se vrea sobru și direct, încălzit de patosul participării, de tensiunea ideilor și de flacăra dragostei (chiar dacă uneori poemele sunt compuse, și acum, în stil de discurs declarativ sau didacticist). O particularitate esențială a poeziei lui I. este aptitudinea de a cânta pe mai multe „coarde”, împletind dezinvolt
ISTRU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287638_a_288967]
-
Eminescu, două, în acela al lui I. Creangă). De menționat este și scoaterea la lumină a primei tălmăciri a piesei Hamlet. Odată cu trecerea timpului, își face apariția la I. o tot mai accentuată înclinație spre evocarea caldă, plină de un patos ce nu alunecă niciodată în grandilocvență, a valorilor autentice ale literaturii române, pentru care are un adevărat cult, precum și a unor personalități din lumea universitară cunoscute direct. În acest sens, portretele schițate lui G. Ibrăileanu, Octav Botez, Ion Petrovici, Tudor
ISTRATE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287634_a_288963]
-
posesia asupra pământului fusese condiția de a se bucura de libertatea personală, pierderea primei aducând după sine și pierderea celei de-a doua. Ambele noțiuni s-au identificat în sentimentele lor și aceasta explică de ce ei au ridicat cu atâta patos dorința de a poseda o fâșie proprie de pământ 10. Pământ fără libertate, sau libertate fără pământ - comenta el - este o semilibertate 11. Toate condițiile pe care se sprijinise vechea structură fuseseră înlăturate de război, inclusiv dezmembrarea imperiilor, care nu
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
oraș, strigând „Jos Maniu!“, dar niciodată „Jos Horthy!“115. În Vechiul regat, în propaganda desfășurată împotriva liderului național-țărănist au fost antrenați cu precădere locuitorii de origine evreiască. La Fălticeni, același Markham a asistat la demonstrațiile evreilor care scandau cu mult patos: „Trăiască Stalin“ și „Jos Maniu“116. Pe de altă parte, comuniștii au încurajat și au întreținut tendințele centrifuge care s-au manifestat după 23 august 1944 în rândurile partidelor democrate. În ședința consiliului Frontului Național Democrat din 24 ianuarie 1945
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]
-
de portretizare pe care i-o face Eugen Barbu: „În câmpul literar a apărut un individ păduros, dur, cu ceva apăsat în mers și glas, cu o revendicare pătimașă în ședințele noastre de breaslă. M-au impresionat [...] logica lui țărănească, patosul său subteran pentru adevăr.” Între 1965 și 1967 este redactor-șef adjunct la „Gazeta literară”. Colaborează în special cu articole pamfletare și polemice - reunite apoi în volumele Fragmentarium (1969) și Nevoia de adevăr (1978) - la „Luceafărul”, „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii
LANCRANJAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287743_a_289072]
-
puncte de vedere asupra biografiei și a caracterului lui Vasile Pozdare: ele aparțin activistului Iuliu Sever, soției, fiului și personajului însuși. Copil născut în timpul secetei din 1946, dezmoștenit de soartă și fără vreun sprijin, Pozdare e văzut a deveni, datorită patosului și a intransigenței sale, un foarte competent activist de partid. În dorința de a-i da complexitate, autorul îi atribuie alambicate procese de conștiință și are grijă să sublinieze vitregia destinului, precum și forța interioară a personajului de a lupta și
LANCRANJAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287743_a_289072]