999 matches
-
și intuiția). În secolul al XVI-lea, ochiul ca organ al simțurilor și al științei triumfă, în raport cu urechea, organul prejudecății și al neclarității. Dorind să elaboreze o știință a vizibilului, Leonardo transformase filosofia și pictura în aceeași luptă, de tip platonician, împotriva confuziei generate de aparențe, perché l'occhio meno s'enganna. Or secolul XX pare să parcurgă drumul în sens invers, de la tăcere spre zgomot, de la trăsătură la efect. N-a devenit oare ritmul principalul agent catalizator al tinerilor și
by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Science/1031_a_2539]
-
eterna răutate!” (Mureșan). Cioran adoptă interogația fundamentală a Gnozei: Unde malum ? și validează, înaintea lui Culianu, acest tip de interpretare și viziune ca o constantă a spiritului uman, bravînd mode și epoci. Deja în secolul al IV-lea ». H., filosoful platonician Heraclit din Pont vorbește de fenomenul deplasării infernului subteran în cer, caracteristic perspectivei acelei perioade de neliniște care va vedea înflorind, mai tîrziu, cosmogoniile gnostice; o acțiune a Satanei, pe care Eminescu o rezumă de o manieră surprinzătoare în același
Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Simona Modreanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1377]
-
are contingențe profunde cu mine, cu adevăratul Eu, care zace undeva în străfunduri... și tot mai puternic, tot mai irezistibil mă simt atras către această Realitate și știu bine că ziua în care o voi regăsi (ca pe o idee platoniciană) va fi cea mai fericită zi din viața mea, dar totodată - cea mai dureroasă... Va fi ziua regăsirii, dar și a renunțării la aceste convențiuni care mi-au devenit o a doua natură și a căror menire era să-mi
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
urma nici o moarte. Budha promite o moarte căreia nu-i mai poate urma nici o naștere, deci nici o altă moarte”. Dorința ei (a sfintei Tereza n.n. V.Cr.) de moarte, care nu are nimic maladiv, depășește cu mult calmul stoic și ascensiunea platoniciană. De fapt, omul nu poate iubi moartea de dragul morții. Nu se poate iubi moartea dacă aceasta nu e transformată într-o stare care nu mai este moarte. Adevărata dragoste de moarte nu poate fi decât o formă a dragostei de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
imaginară" este locul geometric de întâlnire cu peristasul cultural plecând de la modelul englez. Poetul nostru își mărturisește experiența unică prin "dialogul imaginar" cu iubirea, cu simțirea omenească desăvârșită, atingând clipa supremă a sonetului său. Dar câți mai gustă azi iubirea platoniciană cântată de Vasile Voiculescu? 93 Înclinația spre îndoială și interogație poate să anunțe un semn al cordialității cu filozofia și apoi certitudinea intrării în zona ei. Ajuns aici, atracția către absolut, în sensul cercetării acestuia, conduce la dimensiunea existențială a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1462_a_2760]
-
goale, și să țin de vorbă trecătorii”. Ei, asta făcea și Socrate. Dar această ironie maieutică, provocatoare, a divulgării elementelor și conturării lor, o avea Caragiale tot timpul și se simte în toate schițele lui : au o structură de dialog platonician, dacă suntem atenți, mă refer la perioada dialogurilor de tinerețe, așa-numite anatreptice, ale lui Platon, dialogurile socratice, adică. Afară de asta, avem piața publică sau echivalentul ei, anticamera. Lucrurile se desfășoară undeva : la berărie, pe stradă, la o sală de
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
într-un activism conformist, ancilar. La acest ultim punct Ț. se desparte și de Julien Benda, și de Hermann Keyserling (izolarea „nu e o armă de luptă pentru apărarea spiritului”, ea face din intelectuali niște „birocrați ai spiritului”), de modelul platonician al guvernului de filosofi, ca și de statul „noocratic” al lui Camil Petrescu: știința și filosofia, „fruct al libertății și al atitudinii dezinteresate”, nu pot deveni forme de „dictatură asupra societății”, „misiunea intelectualilor este de a feri viața, de a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290186_a_291515]
-
de soldații sau de elevii săi, așa cum s-a Întâmplat cu Isus, Origen invocă, drept contraargument principal, trădarea lui Platon de către Aristotel. Iuda n-a petrecut decât trei ani În preajma Învățătorului său, În vreme ce Aristotel a frecventat douăzeci de ani Academia platoniciană. Chestiunile care-l frământă pe Origen sunt următoarele: Iuda a fost rău din primul moment al vieții sale? Avea el posibilitatea să se mântuiască alături de confrații săi? Cum se explică faptul că Isus l-a ales printre cei doisprezece apostoli
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
de apostoli, numai Iuda Îi ține piept lui Isus, iar acesta Îl numește „al treisprezecelea daimon”. Textul are aici chiar termenul grecesc daimon. Traducătorii ediției National Geografic redau, iarăși tendențios, termenul prin „spirit”, trimițând, În nota de subsol, la sensul platonician. „Daimon” ar fi, În ochii lui Kasser și Mayer, o entitate pozitivă, cu rol de intermediar Între diferitele eoane sau sfere ale universului. Or, trebuie spus că noțiunea de daimon, În literatura creștină, fie canonică, fie gnostică, nu are niciodată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
din vremea Constituțiilor apostolice și a lui Iacob și până la Ioan Hrisostom. Faptul că autorul corpusului sugerează existența unei bogate vieți liturgice În comunitățile creștine constituie o nouă mărturie În favoarea vechimii lor”. În continuare, Stăniloae descrie sistemul dionisian În contrast cu „panteismul platonician”. El nu face nici un fel de referire la Proclus, al cărui plan principal - mone, proodos, epistrophe - este reluat de Pseudo-Dionisie și se Înverșunează Împotriva traducerii termenului proodos prin „emanație”. După el, „emanație” presupune obligatoriu o metafizică panteistă și de aceea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
ortodoxă, ea poate pune În evidență, În cel mai autentic spirit palamit, faptul că totalitatea ființei divine se manifestă În decursul fiecărei lucrări, dar de fiecare dată Într-un fel diferit. Nu este vorba de o scurgere diminuată, În sens platonician, a ființei divine În lucruri, cum afirmă unii teologi catolici (sic!), dar aceeași ființă divină comunică prin intermediul energiilor cu creaturile, potrivit capacităților acestor creaturi, restrânse În structurile și potențialitatea lor. FINAL PASAJ RETRAS Acest compromis va fi de scurtă durată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
lui Iuda nu susține această interpretare, propusă oarecum sub presiunea modei actuale. Dimpotrivă, textul vorbește despre Iuda ca despre un daimon, cuvânt care are un sens strict negativ, de „demon”, ca În toate textele creștine, inclusiv gnostice, iar nu pozitiv, „platonician”, cum forțează nota comentatorii „de șoc”. Iuda este al treisprezecelea daimon, cel mai rătăcit dintre apostoli, tocmai pentru că el Îl va preda pe Isus preoților ca să fie sacrificat. Toate curentele gnostice refuză ideea sacrificiului trupesc al lui Isus și, implicit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2307_a_3632]
-
în afara spațiului occi- dental și a virtuților pe care le presupune identitatea Occidentală. Să încercăm să privim pornind de la această concluzie întregul proces de integrare europeană care a debutat cu revoluția din Decembrie 1989. Într-un minunat eseu, „O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută” asupra căruia vom reveni, filozoful Alexandru Dragomir va relega caragialismul de identitatea românească din perspectiva consubstanțialității acestuia cu Periferia în relația sa emblematică cu Centrul, găsind că „problema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
acțiune a acestor priviri, tortura se prelungește printr-o cefalee. Durerea de cap este consecința acestui asalt al privirii. Tezele lui Alexandru Dragomir oferă o accepție onto- logică deformării ca expresie a raportului dintre Centru și Periferie, interpretat după grila platoniciană a raportului dintre Idee ăeidosă și Imaginea ei ăeikônă. Reflecția se des- chide profitabil către o discuție asupra simulacrului. Perife ria ca provincie trăiește într-o permanentă condiție subalternă, de dependență față de centru. În opinia filo- zofului, Caragiale are în
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
filmului lui Lucian Pintilie. Opera lui Caragiale oferă însă argumentele pentru o astfel de lectură. Delectabila deformare a ființei Teza lui Alexandru Dragomir oferă o accepție ontologică deformării ca expresie a raportului dintre Centru și Peri- ferie, interpretat după grila platoniciană a raportului dintre Idee ăeidosă și Imaginea ei (eikôn). Reflecția se deschide profitabil către o discuție asupra simulacrului, dar nu această direcție o urmează filozoful. Periferia ca Provincie trăiește într-o permanentă condiție subalternă, de depen- dență față de Centru. În
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
a numit comisar pentru dioceza civilă a Pontului, pentru a supraveghea implementarea decretelor de la Constantinopol. În mod evident, învățătura sa origenistă asupra apokatastasis-ului nu ridicase încă suspiciuni. Îndrăzneala sa speculativă și așa-zisa îndatorare a sa mai puternică față de tradiția platoniciană l-au transformat în subiectul fascinației multora. Îndatorarea sa formală indubitabilă, în Despre facerea omului și Despre suflet și înviere, față de Platon, cu ale sale Timaeus și Phaedo, și dependența sa formală față de Symposium al lui Platon, în a sa
CONCEPTUL DE EPECTAZĂ. INFLUENŢA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NYSSA ASUPRA GÂNDIRII TEOLOGICE A SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/127_a_437]
-
creștin. Tema nu-i este străină lui Platon, el punând-o în evidență mai ales în Parmenide, Sofistul și Filebos. Aristotel e de părere că infinitul nu poate fi gândit în totalitatea sa; infinit = „în afara căruia există întotdeauna ceva”. Apeiron-ul platonician poate fi găsit și la Filon ori Plotin. Noțiunea de infinitate divină este decisivă în modurile de abordare și în termenul de uniune mistică. Înaintarea sufletului în dorința sa și cunoașterea divinului sunt nelimitate. Concentrându-și atenția în principal asupra
CONCEPTUL DE EPECTAZĂ. INFLUENŢA SFÂNTULUI GRIGORIE DE NYSSA ASUPRA GÂNDIRII TEOLOGICE A SFÂNTULUI MAXIM MĂRTURISITORUL by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/127_a_437]
-
îndepărtate, dar frământate în egală măsură de marile întrebări ale sfârșiturilor de ciclu, de presimțirea că drama condiției umane își schimbă actorii și costumele, dar nu și esența. Scrisoarea a șaptea nu e nici o biografie romanțată, nici o vulgarizare a gândirii platoniciene, ci o nouă mărturie la dosarul întrebărilor majore pe care și le pune, pe care nu poate să nu și le pună omul contemporan. MONICA LOVINESCU Diversă ca expresie, ficțională și eseistică, redactată în patru limbi neolatine, încărcată de livresc
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287448_a_288777]
-
extindere a dezabuzării și nihilismului asupra întregului univers, conține totuși câteva poeme de dragoste, sentimentul, fragil, reușind să aducă o rază de speranță în infernul existenței cotidiene. În Străina, de pildă, iubita este o imagine ideală, o idee în sens platonician, percepută de către simțuri ca un „abur” care se suprapune peste înfățișările concrete ale femeilor întâlnite: „Îți sărut prefigurările coapsei / și aburii muzicali din preajma umerilor / și sânii - calde basoreliefuri. Nu știu cum arăți. Vei fi fost călătoarea / rezemată de canaturile unei ferestre de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286096_a_287425]
-
poetului - În cazul său, al filozofului! -, care e posedat de geniul „analogiei”, spre deosebire de cercetătorul științific ce „Înaintează” prin cuceriri progresive, aglutinante. Cartea, deși puțin cunoscută, a făcut o adevărată revoluție În studierea istoriei filozofiei, mutând accentul major de la socratici și platonicieni către presocratici, care, din punct de vedere nietzschenian au reprezentat cu adevărat nucleul important al gândirii antice, prin școlile lor numeroase și cu adevărat originale (eleații, heraclitienii, stoicii, cinicii, pitagoreicii etc.Ă, În timp ce, spune Nietzsche, prin Socrate și Platon nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
o „refracție” a unei alte minți cercetătoare și Însetate, neliniștite de misterul „realului” și al „ființei”! Și astfel, ei, cei „vechi”, cei de-dinainte-de-Socrate, despre care Nietzsche afirma că erau singurii și adevărații filozofi, după ei urmând decadența (școlii socratice și platoniciene!Ă, ce Îmbinau intuiția cu concluzia, cu „cercetarea”, ei, În care, În spiritul cărora, cum spuneam, pentru prima oară ceea ce ne cade sub simțuri și ceea ce suntem se reflecta În Întregime, au creat „o epocă” sau, mai bine zis, au
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
închide. Cerul devine tavan. Ceea ce nu înseamnă că, dincolo de tavanul curent, cerul încetează să mai existe. Spectaculoasă rămâne împrejurarea că, prin experiența unanimă, inconturnabilă, a iubirii, ultimul dintre oameni străvede, fulgerător, dansul ielelor. Îndrăgostit, Mitică trăiește, între două halbe, episodul platonician al vieții sale și devine, astfel, metafizician. Despre iubirile fericite Se vorbește foarte mult despre iubire. Cu o unanimitate uneori suspectă. Toți sunt de acord că iubirea e un lucru (foarte) mare, că e rostul și încununarea oricărei vieți, că
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
folosite în capitolul precedent. S-a urmărit cu precădere relevarea corespunderilor semantice din ansamblul operei, așa cum rezultă din "descompunerea" topoilor și recompunerea acestora ca urmare a procesului sublimării poetice. Unul dintre elementele de coerență ale lucrării este tema iubirii. Erosul platonician din Banchetul are ecouri în opera eminesciană, iar dacă ar fi să gândim o apropiere între Phaidros și lirica eminesciană, am putea spune că "delirul" provocat de iubire poate fi înțeles, în ultimă instanță, ca o nebunie divină care dă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
că din acest îndepărtat trecut există dragostea înnăscută a oamenilor unul pentru altul, dragostea care ne aduce înapoi la starea noastră dintâi, îngăduindu-ne ca, din doi, să redevenim iarăși unul, și aducându-i astfel firii omenești tămăduire 41. Discursul platonician este din acest punct de vedere "traducerea" acelui memento al Diotimei și al dublului, de la care nici textul eminescian nu face excepție: Despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa/ Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
este ineluctabilă 75. Pentru a ajunge la sentențialul distih Din a morții sfântă mare, curg isvoarele vieții/ Spre-a se-ntoarce iar într-însa76, poetul a trebuit să imagineze un întreg haos germinativ, ce își poate avea sursa în aceeași filozofie platoniciană a Banchetului, căci iată ce spune Aristofan, vorbind despre androginii începuturilor lumii: Iar felurile acestea de oameni erau în număr de trei și alcătuiți cum am spus pentru că cel bărbătesc își avea obârșia în soare, cel femeiesc în pământ, cel
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]