5,205 matches
-
cerul în ochi. Petru, parte dintr-o succesiune de apusuri ireversibile, sub pleoape, ca sub o criptă săpată în stâncă, împărțea părticele de nelocuire. Furnicile, primele firimituri de viață contaminate cu singurătate. Pe valea Bârgăului, deasupra mușuroaielor, creșteau cruci. Sub pleoape intimitatea cimitirelor desfăcea brațe, inimi, suflete: Dumnezeule, iartă-mă, în dimineața aceasta nu o să-ți mai reproșez nimic. Am înțeles, un om orb nu poate privi în ochi un Dumnezeu orb, precum o pasăre și un înger nu-și intersectează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
vie. În icoană, pe când tu erai ocupată cu alte amăgiri, a venit ea. Dumnezeule, de unde atâta incertitudine sub cerul tău? Spune-mi cine este femeia aceasta șatena cu ochi verzi, păr cârlionțat, buze cărnoase, obraji rumeni, gene lungi, sprâncene arcuite, pleoape proaspete, gât de lebădă, piept de mironosiță, umeri de martiră, mijloc de sirenă, abdomen de câmpie, picioare de căprioară, degete de salcie, degete... Parcă zâmbește, parcă vorbește, parcă citește, parcă leagănă, parcă mă leagănă... Cine este bărbatul ce strunește hățurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
joase. Pe retina interioară s-au deplasat ele, menținîndu-se acolo pînă În ziua de azi. Căci omul poate să-și piardă vederea, dar nu și memoria vizibilului, funcția ochiului poate să dispară, Însă nicidecum amintirea lumii arate cu privirea. În spatele pleoapelor, Învie lumea ca reprezentare. Nu o văd, dar mi-o filmez spontan, mi-o reprezint pornind de la profilurile ei reale. Cel puțin la Început, nu adaug nimic din propria mi imaginație. Am aproape doisprezece ani. Intru În grădina de flori
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
ani. Intru În grădina de flori de acasă. Cunosc toate aleile, le știu pe dinafară. Nu văd potecile, dar e ca și cum le-aș avea lipite de retină. Înaintez pe alee și ocolesc locul unde se află stropitoarea verde. Dincoace de pleoape, ea mi se arată ca fiind acolo, dar, ca să fiu sigur, Întind mîna. O găsesc și am impresia că lumina nu a dispă rut de tot. O reaprinde atingerea metalului cald. E vară. Înseamnă că și uriașa dalie galbenă e
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
fără ele. Iar Într-o dimineață, m-am trezit la patru și jumătate, atîta Îmi arăta ceasul meu cu puncte În relief În chip de cifre, discret și fidel, nici o pie dică să-l cercetezi cu degetele pe Întuneric. Sub pleoape Însă, aceeași inundație, o amurgire fără sfîrșit. Era mijloc de noiembrie și vara din ochiul meu ciudat și invizibil, ascuns, nu dispăruse. Nici șalul galben de la gîtul profesoarei mele favorite nu se Îndepărtase de chipul ei, nici halatul de doctor
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
În urmă pe partea stîngă a aleii. — Uite, i-am spus, ecolocație! Pașii mei fac zgomot, se lovesc de copaci, iar În dreptul trunchiului, zumzetul ambien tal e ecranat pentru o fracțiune de secundă. Eu văd o dungă neagră verticală sub pleoape, apare brusc și dispare de cum am trecut de pom. Unu, doi, trei arbori, uite-l și pe al patrulea. — Păi, tu nu vrei să Înțelegi, reluă ea, că toate astea, chiar dacă se știu, ai putea să le descrii ca pe
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
le facă a străluci. Nu e mai puțin adevărat că, dacă mintea mea s-ar fi deschis către cifre, către matematici pînă la urmă, pasionîndu-se de dezlegarea unor enigme invizibile, nu de contem plarea unor ciudățenii ce pîlpîie neîncetat sub pleoape, dacă aș fi fost Înclinat spre socotit, nu spre citit, poveștile bătrî nei, ca o muzică Îndepărtată, cel mult m-ar fi adormit. M-au ținut Însă treaz și păcat că unele dintre ele mi-au scăpat. Iar povestea cu
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
violaceu, sub regimul Înalt al soarelui unei veri fără sfîrșit. Nu puteam respira fără a extinde amintirea acelor peisaje asupra Întregii realități cu care ajungeam În atingere. Aveam nevoie de culorile și umbrele copilăriei și pentru recompunerea Parisului meu de sub pleoape. Mă ajuta și Nicole nu numai cu explicațiile sale, ci prin Însuși faptul că venea de pe țărmurile luminii, ce mai, ea Însăși, În totalitate, o epifanie... Era un semn că nu numai eu mă cu fundam În memorie În căutarea
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
un mare exemplu de impietate (mega paradeigma asebeias). Trupul său era atât de umflat, încât nu putea să treacă pe acolo pe unde un car trecea cu ușurință; șnu încăpeaț nici măcar capul, atât era de gros (exact: nici măcar grosimea capului). Pleoapele ochilor, se spune, erau atât de umflate, încât nu mai vedea lumina deloc, iar propriii săi ochi nu și-i putea vedea nici cu oglinda medicului: într-atât de băgați înăuntru (exact: atât de adâncă era înfățișarea de afară). Sexul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
jurământ pe vârful muntelui Hermon. Apoi coboară printre oameni și se căsătoresc. Păcatul iremisibil al îngerilor răzvrătiți pare a fi nu atât răzvrătirea față de Dumnezeu, cât „vinderea” secretelor cerești oamenilor. Îngerii le învață pe soțiile lor arta împodobirii, a fardării pleoapelor și a vopsirii obrajilor, iar pe bărbați, metalurgia (confecționarea armelor) și arta războiului. Răsturnarea ierarhiei, prin coborârea unor ființe cerești pe pământ, aduce cu sine un dezastru demografic: uriașii zămisliți din tați cerești și mame pământence au un apetit grozav
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
fiecare vede în moarte altceva, după cum și viața înseamnă pentru fiecare altceva cuvintele doar sună la fel. Și totuși... când ridicam ochii, o vedeam acolo. Plângea tăcut, fără suspine, parcă se făcuse una cu lacrimile ei izvorau așa, nu de sub pleoapele plecate, ci din toată ființa ei dacă ar fi jelit ca toate celelalte femei, poate i-ar fi fost mai ușor. Poate și mie mi-ar fi fost ușor s-o văd. Pe măsură însă ce priveam la chipul fără
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
soare și friptă de ger?! Săraca piatră, cum se mai sfărâma... E clar, mi-am zis, am ajuns să mă gândesc la pietre! Acuș' o să le strig pe nume! Se vede că am arșiță mare... Am strâns cât am putut pleoapele, mi-am mușcat degetul mic (așa mă învățase mama să fac când simt că leșin) și am deschis iar ochii, dar străinul era tot acolo, mergea cu unchi-mio și cu vecinu' Cleopa și-i auzeam vorbind. Primul se repezise-n
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
astea. Cu fiecare fulger, se făcea tot mai mare tăcerea mării tunet după tunet se rostogoleau și acopereau tot ce se putea auzi. Cade cerul ! am mai apucat să strig. De văzut nu știu cum era, nu deschideam ochii, dar chiar prin pleoapele strânse mă orbea lumina albă și îndată venea tunetul. Pe urmă, s-a făcut întuneric de tot. M-am trezit în colibă, lângă foc, iar bătrânul îmi freca mâinile și picioarele: Ei, da' bine că făcuși ochi ! Nu, nu ne-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
Nicu lui tata Toader. ― Uite că am ajuns să aflu și lucruri noi. Îi mare bucurie să te plimbi pe locuri pe unde s-o Întâmplat câte ceva deosăbit - a apreciat tata Toader. Cu privirea Încețoșată de o lacrimă scăpată de sub pleoapă, Lia s-a lipit de Nicu. ― Îți mai aduci aminte, dragul meu, cât de copii eram atunci?... În iarna aceea?... Și moș Costache... Ce suflet!... ― Spune-mi, Gruia, cum stai cu pregătirea? Peste șase zile va fi marea confruntare. ― Am
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
oameni știuți de el, se repezi spre ea chiuind și strigând, ca să-i atragă atenția. Maica Agripina, căreia îi plăcuseră întotdeauna copiii și care prinsese mare drag de acest nepoțel al ei, îl strânse la piept și-l sărută pe pleoapele închise ale ochilor, apoi băgă mâna într-un buzunar și-i întinse darul pe care i-l pregătise din timp: o pungă cu stafide și o cruciuliță, pe care i-o prinse cu mâna ei de gât. Virgil îi dădu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1538_a_2836]
-
blânde, materne, pe tânăra din fotoliu. Dora se uită la tânără cu insistență, poate cu prea multă insistență. Frumosul chip machiat a căpătat aspectul unei păpuși de ceară cu trăsături prea pronunțate. Buzele și pomeții sunt de un roșu strident. Pleoapele au căzut peste lumina ochilor. De sub streașina genelor rimelate încep să se prelingă două lacrimi. Dâre negre sapă crevase adânci în pomeții mult prea roșii. Fotoliul iese din încăpere în aceeași plutire ușoară cum intrase. Încăperea este cuprinsă de o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
sunt aici ca să vă ajut să treceți cât mai ușor peste această încercare. Sunt Alindora Bosch, medicul anestezist care vă are în grijă din acest moment până ce totul va reintra în normal. Dora reușește să-și elibereze privirea de presiunea pleoapelor fierbinți. Un alt halat alb este în apropierea patului. Un parfum proaspăt care contrastează în mod plăcut cu mirosul aseptic de spital îi mângâie nările. În fine, reușește să privească chipul ce parcă plutește deasupra halatului convențional și își spune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
are cu adevărat miraculosul dar al unei terapii de suflet. Dora răspunde cu convingere deși vocea îi devine din ce în ce mai moale, mai ștearsă, mai pierdută: Desigur, voi colabora ! O voi face atât cât conștientul și poate și inconștientul mă vor ajuta... Pleoapele Dorei sunt grele ca de plumb, somnul evocat de umbra în alb care se îndepărtează s-a și instalat. * * * În această noapte din ajunul D.V.M.C., visul este mai clar decât în alte nopți, decât în alte somnuri pe care le-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
medievali credeau că sufletul omului se naște dintr-o stea căreia îi este copil și la care se va întoarce într-o zi. Oare este în căutarea acelei stele ? Își presimte ochii închiși dar nu are senzația materială a greutății pleoapelor. Singura legătură cu corpul întins pe masa de operație, cu capul fixat pe suportul numit tetieră, este doar urechea stângă care înregistrează variațiile de intensitate ale corului de albine și nara stângă care adulmecă parfumul proaspăt de brad. Încearcă să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
al Alindorei Bosch, vine deîndată, șoptit și el din grija de a proteja simțurile pacientei : "E doar aparatul de măsurat tensiune al monitorului. Nu te teme !" Dora își simte gura prinsă într-o botniță legată cu cabluri care strivesc obrajii. Pleoapele, redevenite materie, se deschid cu lentoare de parcă ar avea greutatea plumbului. Revede discul auriu coborând din înălțimi în rotație lină și transformându-se într-un nimb, ca cel al sfinților din icoane, care înconjoară chipul doctoriței anesteziste. Ar vrea să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
pe care și le pune este instantaneu. Dora percepe un contact arzător și deslușește un mesaj : " Alindora a adormit, așa că am putut veni până la tine." "Este oare iarăși Minodora, cea care zice că este sora mea ?", se întreabă Dora. În spatele pleoapelor închise se întruchipează două imagini : o formă alungită, având o nedefinită culoare alburie, și o a doua, care îi veghează la căpătâi, îmbrăcată într-un înveliș de un violet discret. "Să fie oare spiritul meu alături de cel al Minodorei ? Oare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
decât să rămâi în obscuritatea și nimicnicia pământului, poate o să găsești pe acolo și urmele surorii tale, Minodora... Spiritul Dorei mai percepe doar un nor de culoare roșie care se înalță cu rapiditate, pierzându-se în infinitul unui cer sumbru. Pleoapele Dorei se ridică cu greu, împinse ca de niște mici resorturi, iar buzele se întredeschid cu greutate pentru a șopti : Apă... Un minuscul șuvoi îi răcorește gura uscată. Reușește să deslușească din nou un scurt dialog : Vă rog să mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
din grupul compact de oameni îmbrăcați în alb. Dora simte atingeri ușoare pe frunte și pe ceafă. În rest, nici o durere, numai senzația de vid imens care a luat locul capului. Ciudat că vidul acesta știe să gândească. Strânge bine pleoapele parcă din dorința de a ajuta gesturile tânărului intern. Cum nu se poate mai bine, se aude din nou vocea profesorului, care privește cu atenție plaga și apoi dă niște ordine laconice : pansament compresiv, oprirea alimentației artificiale și trecere la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
un binefăcător somn profund, fără vise atunci când Victor se apropie în vârful degetelor de singurul pat ocupat și, după sumedenie de ezitări, se așează pe scaunul care pare plantat din totdeauna, acolo, la căpătâiul suferinței. Nu îndrăznește să-și ridice pleoapele care s-au lăsat peste lumina ochilor. Îi este teamă de momentul reîntâlnirii cu Dora, de care simte că începe să îl despartă un secret, secretul vinovăției. Teama de necunoscut, așteptarea angoasantă, oboseala, reproșul ce și-l face pentru momentele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
datoria în sala abia iluminată, animată doar de sufluri ciudate și de clipitul lămpilor de semnalizare. La scurte intervale, o umbră albă se apleacă spre corpul care decide cu greu să revină din nou la viață. Infirmiera ridică cu delicatețe pleoapele căzute și fascicolul unei mici lanterne cercetează fundul ochilor. Sclipirea vieții începe acolo și, după repetate căutări, iată că semnalul așteptat apare. Timid, viața pâlpâie din nou și funcții-le vitale își reiau fără grabă misiunile cunoscute. Dora își revine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]