5,064 matches
-
Îmi dădeam seama că făcusem gestul dintr-un imbold nestăpânit și cu totul independent față de mine; fusese ca și cum cineva ar fi stat la spatele meu și m-ar fi împins cu putere să lovesc. Iar, chiar dacă gloata s-ar putea repezi acum să-mi spună mie că așa se manifestă nervozitatea exagerată, eu pun asta, totuși, pe seama unei puteri superioare, nevăzute și față de care n-am avut cum să mă împotrivesc, poate chiar a divinității... Și, cu toate că am încercat să arăt
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1941]
-
femeie, nici prea tânără, nici prea în vârstă, întrucâtva plăcută la chip și cu părul lung și desfăcut, în ținuta specifică tuturor internaților azilului, dădu buzna pe ușă afară și, haotic și zgomotos, se duse în grabă și se agăță repezită de gâtul fin al lui Victor, șoptindu-i, în cadența respirației ei și printre gâfâituri înecate, aceste vorbe, însoțite de vii gesticulații: - Vino la mine în cameră! Eu stau singură, iar acolo este atâta lumină... Vreau să cadă lumina și
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1941]
-
mult prea departe, iar femeia se găsea acum într-un mare pericol. „Cred c-am lovit prea brutal cu ciocanul în locul în care trebuia să sculptez delicat c-o daltă fină...”, își zise băiatul în sinea lui și imediat se repezi la femeie, acum aproape muribundă. Primul și cel mai important lucru, pe care îl constată el, fu acela că femeia nu-și pierduse cunoștința, însă nici lucidă întru totul nu s-ar fi putut zice că era. Ca să spun așa
Istorisiri nesănătoase fericirii by Rareş Tiron () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1251_a_1941]
-
deși ne îndepărtează de tema noastră, este altul: iată-mă, umbră pustie, la calculator, în seara de 30 decembrie. Este miezul nopții și, afară, desigur, ninge din nou, într-o scânteiere fără sfârșit, de ceasuri bune. O lopată scrâșnește. Mă reped la geam, incredulă. Presimțirea mă cuprinde cu groază. Groaza devine sfântă atunci când gândul abia înflorit mă dezvăluie, într-adevăr, Pythie internațională: sub pervazul ferestrei, se mișcă, vioaie, o umbră în întunericul străfulgerat de alb. Este vecinul de la parter, care nu
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
tricoul, ci șosetele în roșu era aceea de "a fi mândru de lungimea picioarelor sale". (Nu trebuie sa vă mai spun că eu, în mod evident, dar spre stupefacția oricărui japonez care ar fi avut cunoștință de aceasta, m-am repezit direct la eșarfă. Și nu, nu vă gândiți aici, cum sigur ați și făcut-o deja, din nou la Audrey.) Probabil că, strâns legată de obsesia picioarelor lungi, este cea a staturii mărunte. Conștiința firavei lor alcătuiri îi chinuiește pe
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
nefirească. Momentul inevitabilului nu mai putea fi întârziat. A trebuit să ies, învinsă. Am ieșit, deci, cu capul plecat, în tăcerea pe care doar țipătul de uimire, ascuțit și firav, al lui Reiko, a curmat-o brusc. Reiko s-a repezit acum ea, stăpâna, gazda sub al cărei acoperiș nu putea fi tolerată o asemenea calamitate, pe ușa pe care mâna mea continua să o țină, timid, întredeschisă. Oricum, știam deja ce va urma. Iată-ne strânse în cerc, toate trei
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
celor două: -Opriți caii că suntem întâmpinate cu frânghia de către Amar și ne punem gâturile în proțap. -Dar cine este Amar să mă oprească pe mine? zise înfuriată Adela. -Ești nebună? Cum cine este? Mâna dreaptă a stăpânului nostru, o repezi Verona și după ce a tăiat calea celorlalte două, a prins puternic calul de dârlogi pentru a-l opri. Caii s-au oprit, după care Verona și Angela au coborât, s-au înfățișat lui Amar așa cum era cerința, iar Adela stătea
LA DEPĂNAREA FUSULUI by COSTANTIN Haralambie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1621_a_2949]
-
tu de bogdaproste, a zis Verona, aruncându-i și acestuia un cuțit care l-a doborât la pământ într-o clipă. Îmi pare rău că n-am reușit să-l șterg de sângele unui păcătos ca tine și s-a repezit la Zedon, care o întâmpina zâmbind. Pe Verona a deranjat-o zâmbetul barbarului și a mai strigat: -Dacă mă dovedești, voi fi pe viață sclava ta. -Nu sclavă, femeia mea, a zis Zedon, din nou râzând. -Decât femeia ta mai
LA DEPĂNAREA FUSULUI by COSTANTIN Haralambie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1621_a_2949]
-
Începu să improvizeze chiar acolo pe loc, În echilibru instabil, nelăsând mânerul din palma crispată, pe când necunoscuții dădeau să-și ceară scuze, iar căpitanul și ceilalți meseni Îl țineau pe don Francisco, Împiedicându-l să tragă spada și să se repeadă la tipii ăia doi. — Asta-i o insultă, pe legea mea! zicea poetul, sforțându-se să-și elibereze mâna dreaptă din strânsoarea prietenilor, În timp ce Își potrivea cu cealaltă ochelarii strâmbi pe nas. O palmă de oțel va pune lucrurile la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
și Își duceau caii de dârlogi. La Început totul păru foarte simplu, dar apoi ochii lui Alatriste săriră de la unul la altul Încercând să-și găsească omul. Colegul lui italian fusese mai rapid sau improvizase mai iute, fiindcă Îl simți repezindu-se ca uliul la cel mai apropiat dintre adversari, fie pentru că Își recunoscuse de Îndată prada, fie că, indiferent la acordul care le stabilea fiecăruia o anumită victimă, se arunca asupra primului apărut de după colț, nelăsându-i nici cel mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
fiindcă Alatriste reuși să vadă un tânăr blond, Îmbrăcat În haine castanii, ținând În mână dârlogii unui cal șarg, scoțând o exclamație de alarmă pe când sărea Într-o parte ca să se ferească, miraculos, de Împunsătura teribilă pe care italianul o repezise Înainte nedându-i timp să ducă mâna la spadă. — Steenie!... Steenie! Părea mai curând un strigăt de prevenire a Însoțitorului său decât unul de ajutor. Alatriste Îl auzi pe tânăr scoțând strigătul acela de două ori pe când trecea pe lângă el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
de data asta Alatriste fu cel care trebui să recurgă la toate instinctele sale de spadasin și la Întreaga-i dibăcie de scrimer ca să pareze a doua Împunsătură, la nici două degete de inima lui, pe care italianul i-o repezise cu cele mai perfide intenții din lume. — O să ne mai vedem noi! strigă spadasinul. Ți-o promit! Și, stingând fanarul cu un șut, o luă la fugă dispărând În Întunericul drumeagului ca o umbră printre umbre. Iar râsul lui se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
și Diego Alatriste veneau cu ei, negri de praf de pușcă, Însetați, extenuați. Se salvaseră pentru că nu rupseseră rândurile, ci Își păstraseră sângele rece În toiul dezastrului general. Și știți domniile voastre ce mi-a răspuns Diego Alatriste când m-am repezit să-l Îmbrățișez, felicitându-l că scăpase cu viață?... Păi m-a privit cu ochii ăștia ai lui, Înghețați ca blestematele de canale olandeze, și mi-a zis: „Eram prea obosiți ca să fugim“. Nu l-au căutat noaptea, așa cum se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
să nu-l rănească și Înhățând-o de cum atinse pământul. Atunci luna se ascunse din nou după un nor. Am lăsat să cadă pistolul descărcat, l-am scos din pieptar pe celălalt și, Întors spre cele două umbre care se repezeau la căpitan, am țintit, strângând arma cu amândouă mâinile. Dar Îmi tremurau așa de tare Încât al doilea foc l-am descărcat orbește, În gol, În timp ce reculul mă dărâma pe spate la pământ. Căzând orbit de Împușcătură, am văzut preț
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
Îi vârî un cot bun de oțel În piept. Impulsul celuilalt făcu restul, Încât se pomeni tras În țeapă, aruncă arma cu un „Iisuse!“, iar aceasta sună metalic pe jos, În spatele căpitanului. Al doilea spadasin, care tocmai dădea să se repeadă, se opri brusc. Alatriste trase lama spadei din pieptul primului, care căzu ca o boccea, și Își Înfruntă ultimul dușman, Încercând să-și recapete suflarea. Norii se Îndepărtaseră suficient pentru ca, la lumina lunii, să-l recunoască pe italian. — Acum suntem
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
violentă și neașteptată Îi făcu să șovăie câteva clipe pe atacatori, ba chiar reuși să-l rănească pe unul cu o teribilă lovitură care Îi străpunse banduliera de piele a sabiei și umărul. Apoi adversarii Își reveniră din surpriză, se repeziră din nou, și aerul se umplu de șuierul și scânteile scoase de lame. Până și actorii ieșiseră buluc pe scenă să privească Înfruntarea. Ce s-a Întâmplat atunci aparține deja Istoriei. Martorii povestesc că la catul de sus unde se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1860_a_3185]
-
Incendiile te vor satisface în mod deosebit. Ziarul nostru este chemat la locul focului în același moment în care sunt încunoștiințați și pompierii, astfel că angajații noștri pot să urmărească la fața locului progresul incendiului și răspândirea lui, cum se repede el de la un etaj la altul sau cum coboară de la bârnele tavanului și distruge casă după casă. Cu greu pot să-mi imaginez o însărcinare mai tentantă pentru cel ce scrie știri. Și încă nu a fost descrisă vreodată adevărata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1873_a_3198]
-
și își aruncară în eter, agramat și amenințător sau cu umor căznit și grosolan, mesajele otrăvite. Răspândacii de serviciu găseau chiar de cuviință să își exprime pe această cale fie nostalgia și pioasa prețuire pentru „realizărili” Marelui Cizmar, fie se repezeau să conteste furibund valoarea raportului întocmit de comisia Tismăneanu, fie vociferau contra președintelui, care ar fi trebuit să-și facă siesta la Cotroceni și să gireze cu ochii legați politica guvernamentală, nu să destabilizeze sănătoasa viață politică a țării cu
KARMA. NOPŢI DE MĂTASE by DANIEL DRAGOMIRESCU MARIA ARDELEANU-APŞAN () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1614_a_2969]
-
trupul. A întins mâna după cartea despre America. A deschis-o la nimereală. Sub o poză scria: Vapoare în portul New York. A privit atentă pescărușii încremeniți în aer. I-a numărat. Când, spre prânz, departe, au răsunat împușcături, s-a repezit afară. Dinspre miazănoapte se auzeau. Probabil că vânătorii târgului, scăpați de grija lupilor albi, porniseră după iepuri. Sau se iviseră - iar - vulpi. Donna Iulia a deslușit, parcă, un urlet, mai multe; alte împușcături le-au acoperit. Era vântul, vâjâia în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
-
dinăuntru!” „Ceasu’! Ceasu’! Ceasu’!” Mai mult decât o dorință: un drept; ardoarea mulțimii era de nestăvilit. Orologiul era acolo, nu-l șterpelise nimeni: să-i fie arătat! Pe scară s-a cocoțat întâi Funcționarul. Pentru că mai era loc, s-a repezit și un telegrafist. Nerăbdători, ajutându-se de o șurubelniță adusă din atelier de Jandarm, cei doi au desfăcut, în sfârșit, capacul! Nu știau ce să creadă... Mai văzuseră și ei cum arată un ceas pe dinăuntru - și ce era acela
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
-
mare cât un stat de om, fixată în capătul holului, G. și-a dat seama, cu stupefacție, că imaginea reflectată, ce trebuia să-l reprezinte identic ca formă și gesturi, nu mai corespunde realității. A crezut că visează. S-a repezit în baie. Dar nici oglinda de acolo nu s-a dovedit mai fidelă: G. făcea una, luciul acesteia proiecta altceva. Totul era asincron și nici un efort nu a fost suficient pentru „reconcilierea” celor două imagini. Tipul din oglindă era chiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1901_a_3226]
-
Srmenicul Văliug și Minerul Anina, din faza județeană Caraș Severin a Cupei României, informează romaniatv.net. CUPA ROMÂNIEI. Supărat de decizia arbitrului care voia să-l sancționeze cu un cartonaș roșu, unul dintre jucătorii formației Semenicul, Silviu Izvernar, s-a repezit asupra oficialului și l-a atacat. CUPA ROMÂNIEI. Arbitrul a ieșit de pe teren cu nasul spart. Jocul a fost întrerupt, iar echipa jucătorului nervos a pierdut meciul la masa verde.
CUPA ROMÂNIEI. Arbitru, lovit cu capul în gură by Cristina Alexandrescu () [Corola-journal/Journalistic/74007_a_75332]
-
între două străzi. Nu le-am găsit pe hartă, le-am inventat. În anul 2000, am fost invitat la Paris pentru lansarea romanului "Saludos" în limba franceză. La prima ieșire în oraș, însoțit, am părăsit brusc grupul și m-am repezit spre o străduță aflată la ceva depărtare. Ajuns, tot ziceam, vorbeam singur: "Locul ăsta îmi place!" Cînd m-au prins din urmă, însoțitorii mei nu știau ce să creadă. "Locul ăsta îmi place!" le-am spus și lor. Nu înțelegeau
Alexandru Ecovoiu: „Orice om caută, într-un fel sau altul, să-și schimbe destinul, atunci când nu-i este prielnic“ by Zoltan TERNER () [Corola-journal/Journalistic/6846_a_8171]
-
de-o vreme gândul - parcă-parcă. Până la urmă bat drumul, verific, și evident - nimic. Ce-i drept, trecuse pe-acolo, dar mai mult în fugă. Să mai am răbdare, îmi spun. Poate s-o întoarce. O zi, două, șapte. Degeaba. Mă reped la librărie. Din câte exemplare fuseseră, nu mai rămăsese nici unul. Nici cel pe care-l avusesem sub ochi? Nici. Mai pățisem una ca asta acum aproape zece ani, cu Ferestrele din 98. Citisem poemele Ioanei Nicolaie, mă încântase Marius Ianuș
Cetățeanul Mitchievici by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6861_a_8186]
-
în redacția României literare. Adică, din punctul meu de vedere, intră în biroul lui Roger Câmpeanu, în care eram mai mulți și discutam politică, un tip zîmbitor, nici înalt nici scund, cu o geacă de piele, zice „Bună ziua" și se reped cîțiva la el: „Ce faci, Nae?!" într-un amestec de veselie și mirare bucuroasă din care, împreună cu vocea noului venit, pe care am recunoscut-o, am dedus că era Neculai Constantin Munteanu. Părea stingherit de propria lui faimă de „al
N.C. Munteanu la București by Cristian Teodorescu () [Corola-journal/Journalistic/6770_a_8095]