2,366 matches
-
fie el însuși și, mai ales, fără să se întineze... Adevărata plăcere constă în a-ți râde de plăcere - altfel spus: plăcerea filosofului implică disprețul pentru plăcerea omului de rând. Cea autentică presupune o bucurie neîncetată, absența tristeții, pacea sufletească, seninătatea, spiritul radios și alte dovezi dinamice ale jubilației în act. Contrafacerile sporesc chinul, amplifică dorința și alimentează nevoia pe principiul eternei întoarceri a răului. Cui îi spune că a trăi este un rău, Diogene îi răspunde: nu, nu a trăi
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
agregarea atomică algică. Foamea și setea, de exemplu, semnalează necesitatea de a recompune forma materială adecvată absenței durerii. Durerea generată de lipsa de hrană cere îndestularea stomacului, care calmează suferința, o oprește, o stopează și generează plăcerea de a regăsi seninătatea firească. Nu toate durerile pot fi astâmpărate la fel de simplu. Viața ar fi fericită și veselă dacă singurele suferințe ar fi cele legate de lipsa băuturii sau a mâncării. Epicur o știe, litiaza renală și hidropizia îl chinuie destul ca să nu
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
de vârful culturii și al civilizației, în vreme ce epicurismul rămâne pe cât se poate un naturalism - de care Rousseau își va reaminti. Pentru că dorința legată de aceste obiecte inutile și găunoase alienează, îngrădește spiritul, stă în calea libertății, a autonomiei și a seninătății. Odată această taxinomie stabilită, putem efectua un calcul, pentru că plăcerea rezidă doar în satisfacerea dorințelor naturale și necesare. Fericirea, binele suveran, bucuria, finalitatea hedonistă presupun absența tulburărilor, pacea, liniștea sufletească, sănătatea trupească, armonia păstrată sau redobândită. A cunoaște logica dorințelor
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
a împărtăși puncte de vedere sau de a le confrunta: iată niște dorințe nenaturale și nenecesare, ba chiar artificiale și facultative, și totuși bogate în potențialități hedoniste. Epicuriene chiar: a restaura o ordine, a crea o armonie, a construi o seninătate, a-ți desăvârși ataraxia... -10- Plăcerea hedonismului ascetic. Plăcerea austeră a lui Epicur lasă mult înapoia ei caricaturile. El însuși a avut grijă să precizeze tot ce separă această definiție a plăcerii ca produs al ascezei de abandonul grosier în
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
decât definirea unei noi măsuri, a unui echilibru diferit, mai aproape de Aristip. Nici plăcerea redusă la bunuri dobândite în cursul căsniciei, nici cea a unui chefliu sau a unui petrecăreț roman: o plăcere de a trăi, o pace dobândită, o seninătate pe care nimic nu vine s-o tulbure - iată spre ce tind acești adepți din noua generație epicuriană. Teoria lui Epicur permitea, de altfel, această interpretare. Fiziologia filosofului fondator obligă la severitatea doctrinei: Epicur face din necesitate virtute și vrea
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
practică negarea, se lasă duși în voia bovarismului, excelează în rea-credință, fac orice numai să nu privească moartea în față. în Scrisoarea către Meneceu, Epicur oferă farmacopeea eficace și astăzi, douăzeci și trei de veacuri mai târziu, pentru abordarea cu seninătate a acestei probleme și pentru găsirea păcii. Nu-i deloc uimitor că, în prezența unei terapii active, robuste, Philodemos se mulțumește să reia tezele Magistrului cu privire la acest subiect. Dacă, odată cu trecerea timpului, epicurismul trădează unele inflexiuni, în schimb teoria asupra
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
pe imbecilii care trâmbițează neajunsul de a te fi născut este ceva ce se învecinează cu absurdul; nu pleca urechea la cei care denigrează viața și te îndeamnă s-o părăsești cât mai repede cu putință; moartea trebuie înfruntată cu seninătate, zâmbind, fără teamă; a te îngriji de ce va fi după aceea - cu sau fără mormânt cu flori, cu sau fără reputație - nu prezintă niciun interes; a consimți la tot ceea ce presupune o viață plasată sub semnul pulsiunii de moarte: iată
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
portretul cerului, cel puțin al zeilor materiali - deși aceștia sunt constituiți din atomi mai subtili, mai fini decât alții. Filosoful trebuie să fie prietenul zeilor pentru că zeii sunt prietenii filosofilor. Relația pașnică, amicală, ca să zicem așa, dintre ei generează o seninătate utilă pentru abordarea sfârșitului unei existențe. Dar, în ceea ce-i privește pe zei, trebuie să adăugăm și niște detalii specifice lui Philodemos: frumusețea lor, de exemplu, dar și posibilitatea de a fi sexuați - zei masculi și zeițe femele... -, viața lor
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
imitarea lor, un exercițiu de care creștinii - Ignațiu de Loyola, de exemplu - își vor aminti... A trăi încercând să-ți calchiezi existența după cea a zeilor, iată ceva ce te transformă în zeu printre oameni - iată și un motiv de seninătate în perspectiva părăsirii acestui pământ. -9- Abilitarea esteticii. Philodemos păstrează epicurismul și, în același timp, îl depășește. El păstrează fondul, esențialul: materialismul hedonist, fizica etică, monismul ontologic, filosofia imanentă, înțelepciunea terapică, eshatologia ataraxică, practica comunitară, teologia soteriologică. Și precizează un
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
cetatea. în chestiunea esteticii, Epicur îndepărtează artele frumoase ca fiind inutile pentru ajungerea la ataraxie. Dorințe naturale îmie îmi par a fi mai degrabă nenaturale...) și nenecesare, ele nu intră nicidecum în discuție cînd e vorba de conducerea individului spre seninătate. în plus, poezia redusă la cea a lui Homer e considerată detestabilă deoarece este mincinoasă, punând în scenă mituri și povești, deci niște erori. Pe de altă parte, în măsura în care face dezirabile pasiunile omenești, ea merită să fie condamnată fără apel
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
și suferințelor, ea încetează să mai fie definită în mod pur reactiv - absența tulburărilor - și dobândește o nouă dimensiune, pozitivă, constructivă, voluntaristă: o dorim pentru satisfacția pe care ne-o procură, în măsura în care aceasta nu scade capitalul de pace și de seninătate acumulat. Plăcerea interzisă coincide cu jubilația care zdruncină starea de tihnă mentală, fizică și psihică la care se ajunge printr-o neîncetată strădanie asupra propriei ființe. Ruptura în raport cu Epicur pare mai clară pe terenul politic. Magistrul îndemna la un fel
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
condițiile în care este posibil un rege cât de cât instruit într-ale filosofiei îepicuriene, în speță!). Critica făcută de Philodemos politicului i-ar fi bucurat pe cinici sau pe cirenaici: implicându-te în această activitate, îți pierzi sufletul, liniștea, seninătatea. Invidia plebei, discreditarea politicienilor în ochii cetățenilor, situațiile riscante când te afli în fața mulțimilor înfierbântate, ingratitudinea supușilor, expunerea la umilințe - angajamentul public nu generează decât neajunsuri și riscuri. Philodemos mai pune și de la dânsul: oamenii politici nu prețuiesc mai mult
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
nedreptăți, despotism, tiranie și arbitrar, nici foamete sau mizerie, nici violențe, ci o atmosferă senină în cetate, care să facă posibilă o existență personală și individuală desfășurată în tihnă. Favorizând pacea socială, el va deschide calea condițiilor de apariție a seninătății la înțelept. Prin aceasta, activitatea sa evoluează în parametrii filosofiei. Portretul Regelui bun face concesii genului edificării: respectând bunurile semenilor, incapabil să comită crime, binevoitor, neinterzicându-și să se bucure de binefacerile pământului, arătând respect față de cei morți, sobru, înzestrat
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
forțe oculte sau puteri întunecate, ci înlănțuiri de cauze reductibile printr-un efort al spiritului. Când se amestecă și inteligența, apar relații între aspecte care păreau lipsite de consecințe. A cunoaște principiile, iată proiectul fizicianului care vizează o etică a seninătății edificate. Odată cu el apare și o idee redutabilă, simplă și adevărată: religia, religiosul se nasc din incultură și din lipsă de cunoștințe. Credinciosul se mulțumește cu credința pentru că e ignorant. Faptul de a te pleca în fața divinităților, a miturilor, a
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
această identitate particulară care-l constituie. Nu e posibilă nici o amintire plecând de la un suflet nou. De asemenea, de ce ne-am teme de moarte dacă am trăit bine? O viață fericită, bine trăită, din care nu regretăm nimic duce la seninătate: sentimentul împlinirii face cât toate sedativele; la fel și dacă am avut o existență sinistră, deplorabilă și fără nici o valoare: în acest caz, nu avem niciun motiv să regretăm sfârșitul unei partide triste. în niciunul din cele două cazuri, și
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
lor, da. Nu e o surpriză, știind acum ce știm despre fizica atomistă epicuriană: plăcerea este atomică. Durerea, de asemenea. Hedonismul presupune o viteză, niște fluxuri, circulații libere. într-un trup, agitația dezordonată a particulelor generează suferință. De îndată ce tulburarea încetează, seninătatea revine, iar plăcerea o însoțește. Haosul atomic este semn al durerii; regăsirea armoniei corespunde păcii sufletului, deci a trupului - și viceversa. Este cunoscută implacabila lege originară formulată de Epicur în persoană: plăcerea presupune să-ți satisfaci doar dorințele naturale și
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
ataraxiei. Dacă satisfacerea unei dorințe, oricare ar fi ea - naturală sau nu, necesară sau nu -, nu duce la o alienare, atunci ea e legitimă. Este cazul sexualității, pe care Lucrețiu n-o condamnă în sine, ci numai dacă impietează asupra seninătății înțeleptului. Pindar avea dreptate când ne îndemna să devenim ceeea ce suntem. în fața unei fiziologii, a unui cosmos, a unei biologii, a unei anatomii și a tuturor determinismelor posibile și imaginabile, individul dispune de o singură soluție: să consimtă la
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
descoperim niște directive adresate părinților și prietenilor în care, în ciuda numărului redus de fragmente găsite și a faptului că ele sunt în general deteriorate, ghicim un Diogene obosit, bolnav de stomac, nu departe de moarte, dar înțelept, așteptându-și cu seninătate sfârșitul. încă o scrisoare, poate a lui Epicur către mama sa, în care autorul îi cere să mai înceteze cu darurile și cu alte dovezi de generozitate, pe motiv că prietenii și tatăl lui manifestă o dărnicie deja suficientă pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
câteva imperative categorice: să ai o activitate redusă, să eviți să te angajezi în probleme supărătoare și periculoase pentru ataraxie, să nu întrepinzi nimic care să fie peste puterile tale. Atunci vine înțelepciunea și, odată cu ea, liniștea, semnul ei. Această seninătate a trupului și a sufletului capătă formă, se incarnează, mai bine-zis, într-un fragment în care Diogene din Oenanda îi îndeamnă pe sculptori să-i reprezinte pe zei surâzători, veseli, astfel încât oamenii să poată viza imitarea acestei bucurii în loc să se
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
Sebastian nu pare a agrea nici critica lui E. Lovinescu (Autoritatea vârstei), nici pe cea a lui G. Călinescu, cu care se confruntă în 1933. Pe de altă parte, el condamnă studiul lui Camil Petrescu intitulat E. Lovinescu subt zodia seninătății imperturbabile, pe care îl califică drept „cel mai rău studiu critic scris vreodată la noi”, „un atac excesiv”, „o barbarie inutilă”, deși consideră că, de la apariția Memoriilor și a romanului Bizu, opera lui Lovinescu „a coborât foarte repede, în conștiința
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286628_a_287957]
-
Beatricei, care asigura numai calea de înălțare spre transcendență. Ca ferment al cunoașterii de sine, femeia garantează în schimb accederea în profunzimile umanului, a transcenderii abisului interior, sentiment care nu este lipsit de fiorii unei sfinte spaime. Suntem departe de seninătatea înălțătoare a prototipul donnei angelicata, Preasfânta Fecioară și de extazul contemplativ. Ceea trimite spre o ipostază perenă a idealului feminin, dincolo de timp și spațiu, tot un fel de a concentra în principiul feminin atracția periculoasă cu propensiunea angelicului. (Vezi, de
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
acestei situații limită. Constanța devine un simbol nu doar al răbdării dincolo de marginile firii, al echilibrului și al măsurii, așa cum sugerează și numele eroinei, ci este un simbol al creștinului de pretutindeni, care înfruntă valurile vieții, ale destinului ostil, cu seninătatea conferită de încrederea în puterea divinității, ce a oferit modelul jertfei supreme pentru păcat. Identificăm, în acest personaj feminin o parabolă a ceea ce trebuie să fie omul și a modului în care trebuie să accepte vicisitudinile sorții. Constanța refuză, din
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
nu a constituit nici cel mai frumos moment al măreției britanice, nici înflorirea celor mai importante genii ale sale. De asemenea, se atrage atenția asupra impurității contextului literar englez care anticipa prin diverse elemente romantismul, precum și asupra absenței unei anumite seninătăți datorită frământărilor politice ale acelei perioade. Pe aproape aceeași axă a argumentării se situează și T. S. Eliot, care însă devine mai tranșant în acordarea verdictului: "Părerea mea este că nu avem, în literatura engleză, nici o perioadă clasică și nici un
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
literaturii și limbii pe care trebuie să-l joace poetul. Aceasta dovedește, încă o dată, o anumită predominanță a fibrei clasice ce nu a putut fi și nici nu s-a dorit a fi reprimată. A gândi și a scrie cu seninătate, atât în termeni clasici, cât și în termeni romantici iată paradoxul viu pe care l-a reprezentat Grigore Alexandrescu și epoca pe care a reflectat-o. IV.4. Ion Heliade Rădulescu Nici figura colosală a lui Heliade Rădulescu nu s-
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
face pe Barițiu să considere, de exemplu, că Franța își începe clasicismul în veacul al XVII-lea, dar îl continuă în secolul al XVIII-lea prin Voltaire, Rousseau sau în secolul următor prin Lamartine și Hugo. Oricât de uimitoare așadar seninătatea prin care Barițiu asociază în aceeași sferă scriitori aparținând, în mod concret, unor paradigme literare opuse, aceasta se justifică prin acordarea semnificațiilor de geniu, valoare, model noțiunii de clasic, după cum am sugerat anterior. În acest sens, observația privind condițiile necesare
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]