1,014 matches
-
violență unul împotriva altuia este capitalismul: războiul ține de logica însăși a competiției dintre statele capitaliste. Dezvoltate în perioada „războiului rece”, studiile de securitate au fost în particular tributare concepțiilor realiste și neorealiste, dominante în epocă. Confruntarea dintre cele două superputeri a influențat întreaga lume, iar o viziune anarhică și competitivă asupra acesteia era firească. Prezentul capitol se va concentra mai întâi asupra acestei concepții tradiționale asupra securității. Ulterior este prezentată problema centrală, din acest punct de vedere, a relațiilor dintre
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
acestei direcții de studiu - nimeni nu se putea considera la adăpost de un eventual conflict nuclear în care s-ar fi confruntat Statele Unite și Uniunea Sovietică. Perioada postbelică a cunoscut mai multe confruntări armate, cu sau fără implicarea celor două superputeri. Această realitate a conflictului interstatal a modelat timp de decenii abordarea securității. Problematica legată de război sau de posibilitatea ajungerii la el - fie că se concentrează asupra duratei, intensității, mizei, participanților sau asupra oricărui alt aspect al unui conflict violent
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
entității statale era considerată o problemă presantă și imposibil de rezolvat pe deplin. „Războiul rece” a fost o confruntare globală, purtată în termeni atât de putere, cât și ideologici. Lumea fusese împărțită în sfere de influență exclusivă a celor două superputeri, iar ce rămânea în afară era doar un teren de antrenament pentru pregătirea următoarei conflagrații. Un nivel fără precedent al înarmărilor, cantitativ și calitativ, precum și modul maniheist de raportare al liderilor politici față de problematica internațională - „NOI, cei buni” vs. „EI
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
actor internațional și ca singurul obiect de referință a securității a fost din ce în ce mai contestată de felurite perspective teoretice. Din punct de vedere istoric, sfârșitul „războiului rece” a adus și momentul adevărului pentru această abordare statocentrică și conflictualistă. Chiar dacă cele două superputeri au evitat confruntarea finală, una dintre ele prăbușindu-se chiar într-un timp record, lumea nu a devenit neapărat mai sigură. Îndepărtarea pericolului cataclismului nuclear a avut darul de a aduce în atenția cercetătorilor, decidenților și opiniei publice mondiale teme
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
la formarea voinței politice ce a făcut posibilă funcționarea regimului pentru o perioadă neobișnuit de lungă, mai ales în contextul epocii - până la Războiul Crimeii (1854-1856). Prin contrast, condițiile „războiului rece” făceau ca un regim de securitate efectiv între cele două superputeri să fie foarte greu de pus în practică. Chiar dacă cei doi se fereau de provocări, comportamentul nu era instituționalizat. Din punct de vedere ideologic, se aflau față în față „cavalerii taberei libertății” și „apărătorii proletarilor de pretutindeni”, fiecare având interese
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
securitate - îl constituie Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) -, inițiată în 1973 și transformată, în 1995, după încheierea „războiului rece”, în Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) -, care cuprindea aproape toate statele continentului, inclusiv cele două superputeri. Actul Final de la Helsinki nu conținea angajamente formale legate de nivelul înarmării. Trebuie notat însă și faptul că obiectivele politice ale participanților, în particular ale Marilor Puteri, erau diferite: Uniunea Sovietică urmărea în special confirmarea frontierelor postbelice, pe când principalul interes
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
global condus de Statele Unite. Factorul nuclear a avut o importanță majoră în reconsiderarea rolului războiului din cel puțin două considerente. Mai întâi, prin faptul orice stat din sistem se putea considera amenințat de o degradare a relațiilor dintre cele două superputeri, ceea ce-l determina să caute o „umbrelă” protectoare. În al doilea rând, după cum se va discuta în capitolul dedicat acestei probleme, a atras atenția asupra neraționalității utilizării armei supreme. În plus, în epoca luată în discuție - caracterizată prin enorme progrese
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
unor factori, cum ar fi caracterul pașnic a democrațiilor industriale și destructivitatea armelor nucleare, care fac un război major improbabil în lumea postmodernă (Mandelbaum, 1998-1999, pp. 20-38). În perioada de după „războiul rece”, sub impactul dispariției competiției bipolare dintre cele două superputeri și al fenomenului complex de globalizare, contextul geopolitic a suferit mutații semnificative. Efectul cumulat al celor doi factori se pare că stă la originea a ceea ce s-a numit „noul val al belicozității” (Luttwak, 1999, p. 110) la periferia sistemului
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
țările Occidentale din prima jumătate a anilor ’90, precum și lipsa stimulentelor pentru hegemon și puterile regionale de a interveni militar în afara granițelor sub impactul retoricii „dividendelor păcii” (Hirst, 2003, pp. 67-74). În același timp, odată eliberate de presiunea exercitată de superputeri, conflicte înghețate în era „războiului rece” au explodat, generând războaie regionale - de la cele de eliberare națională la cele de unificare sau separare (Holsti, 1996, p. 126). Această resurgență a violenței locale a fost întărită de proliferarea tehnologiilor militare și de
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
confruntări clasice moderne (Holsti, 1996, p. 26). Pe de altă parte, numeroase voci afirmă că asistăm la revenirea în forță a doctrinei războiului just, întruchipată într-o concepție a dreptului la intervenție democratică sau umanitară. Lunga confruntare „rece” între două superputeri a împiedicat transpunerea efectivă în practică a demarcației prevăzute în Carta ONU între acțiuni militare justificate și agresiune. Noua doctrină a războiului just prevede că în cazul unor violări masive ale drepturilor omului, „comunitatea internațională” poate folosi forța pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
URSS testează pentru întâia oară arma nucleară pe care o dezvoltase în doar trei ani. Astfel, SUA încetează să mai fie singura putere nuclearizată din sistemul internațional. Situația devine cu atât mai gravă și mai complicată cu cât cele două superputeri, SUA și URSS, se aflau deja într-un intens „război rece”, ceea ce sporea în foarte mare măsură riscul escaladării unui conflict nuclear. În acest moment începe să se pună problema ripostei nucleare a uniunii sovietice împotriva unui atac nuclear al
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
poată transporta mai multe încărcături nucleare simultan care, la reintrarea în atmosferă, se ghidează fiecare către propria-i țintă. Acestea prezintă un grad de periculozitate mult mai mare și sunt foarte greu de monitorizat. Statele Unite nu au fost totuși singura superputere care a dezvoltat politici nucleare. URSS a dezvoltat de asemenea o serie de politici nucleare prin care își reglementa folosirea propriului arsenal nuclear. Prima dintre aceste doctrine poartă a fost dezvoltată la jumătatea anilor ’60 de către mareșalul Sokolovski. Aceasta implică
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
dezvoltat de asemenea o serie de politici nucleare prin care își reglementa folosirea propriului arsenal nuclear. Prima dintre aceste doctrine poartă a fost dezvoltată la jumătatea anilor ’60 de către mareșalul Sokolovski. Aceasta implică faptul că într-un conflict major între superputeri, folosirea arsenalului nuclear (de către URSS) va fi una masivă și totală. Aceasta însemna că în eventualitatea unui atac nuclear al Statelor Unite sau al aliaților lor asupra Uniunii Sovietice sau a blocului comunist, URSS avea să răspundă cu întregul arsenal nuclear
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
mare parte, doctrinele sovietice cu privire la armele nucleare sunt mai degrabă răspunsuri la politicile nucleare americane - ceea ce, totuși, nu știrbește cu nimic importanța lor. De remarcat că aceste doctrine se dezvoltă într-o perioadă în care paritatea nucleară între cele două superputeri nu există, balanța tinzând să încline de partea Statelor Unite care dețineau mai multe focoase nucleare și mai mulți vectori nucleari. Odată ce s-a ajuns însă la o paritate nucleară între cele două superputeri (spre sfârșitul anilor 1960), atât Statele Unite (implicit
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
în care paritatea nucleară între cele două superputeri nu există, balanța tinzând să încline de partea Statelor Unite care dețineau mai multe focoase nucleare și mai mulți vectori nucleari. Odată ce s-a ajuns însă la o paritate nucleară între cele două superputeri (spre sfârșitul anilor 1960), atât Statele Unite (implicit și NATO), cât și Uniunea Sovietică (deci și toate statele Pactului de la Varșovia) au adoptat doctrina Mutual Assured Destruction (MAD, distrugerea reciproc asigurată) - deoarece, spre deosebire de URSS, care s-a angajat să nu folosească
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
nucleară, SUA și NATO nu au afirmat niciodată acest lucru. Doctrina consemna două dimensiuni esențiale ale situației internaționale din momentul respectiv: pe de o parte este vorba de o paritate a numărului de focoase și vectori nucleari între cele două superputeri, ceea ce însemna că un atac nuclear poate conduce la distrugerea întregii lumi; pe de altă parte, fiecare dintre cele două superputeri are capacitatea celei de-a doua lovituri (Second Strike Capability), care se referă la faptul că, în cazul unui
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
pe de o parte este vorba de o paritate a numărului de focoase și vectori nucleari între cele două superputeri, ceea ce însemna că un atac nuclear poate conduce la distrugerea întregii lumi; pe de altă parte, fiecare dintre cele două superputeri are capacitatea celei de-a doua lovituri (Second Strike Capability), care se referă la faptul că, în cazul unui atac nuclear supriză al unei superputeri asupra celeilalte, acesteia din urmă îi rămâne suficientă capacitate de ripostă (mai ales datorită SLBM
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
nuclear poate conduce la distrugerea întregii lumi; pe de altă parte, fiecare dintre cele două superputeri are capacitatea celei de-a doua lovituri (Second Strike Capability), care se referă la faptul că, în cazul unui atac nuclear supriză al unei superputeri asupra celeilalte, acesteia din urmă îi rămâne suficientă capacitate de ripostă (mai ales datorită SLBM-urilor) pentru un răspuns devastator. Acest lucru face ca pentru prima putere daunele posibile să fie inacceptabile, deoarece fiecare dintre statele înarmate cu arme nucleare
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
de lansare a armelor nucleare (precum Bielorusia, Kazahstan și Ucraina) au păstrat armamentul nuclear din dotare și l-au naționalizat. Astfel că, dacă timp de aproximativ o jumătate de secol numărul puterilor nucleare a rămas constant, începând cu principalele două superputeri implicate în „războiul rece”, Marea Britanie, Franța și China, după sfârșitul „războiului rece” numărul acestora crește. Apar dificultăți din punct de vedere diplomatic în a negocia cu acești noi parteneri. Dacă, timp de treizeci de ani, SUA și URSS au menținut
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
în timpul „războiului rece”. Ambele puteri nucleare aveau asigurată capacitatea de distrugere reciprocă și, ca atare, acest lucru le-a determinat să-și restrângă aria de interacțiune militară, fie ea și convențională, directă. De fapt, în perioada „războiului rece”, cele două superputeri nu s-au înfruntat nici măcar o singură dată convențional direct, ci numai prin intermediul terților, tocmai pentru că, odată deschis un conflict convențional între două puteri nucleare, situația poate scăpa de sub control și poate escalada într-un război nuclear. Atenție însă - armele
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
Quadruplei Alianțe (în care ulterior a fost integrată și Franța) - au instituționalizat formal principiul balanței de putere prin care au trasat limitele competiției și au convenit să descurajeze orice tentații hegemonice în Europa. Atunci când ordinea internațională este asigurată de două superputeri aproximativ egale ca forță, suntem în prezența ordinii bipolare. Într-o ordine bipolară, relațiile dintre cele două superputeri sunt cruciale pentru sistem, ele dominând în totalitate agenda internațională și politica mondială. Fiecare dintre cele două superputeri creează și conduce o
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
care au trasat limitele competiției și au convenit să descurajeze orice tentații hegemonice în Europa. Atunci când ordinea internațională este asigurată de două superputeri aproximativ egale ca forță, suntem în prezența ordinii bipolare. Într-o ordine bipolară, relațiile dintre cele două superputeri sunt cruciale pentru sistem, ele dominând în totalitate agenda internațională și politica mondială. Fiecare dintre cele două superputeri creează și conduce o coaliție de „state-satelit”, organizate sub formă de blocuri politico-militare și economice. În același timp, superputerile concurează pentru extinderea
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
este asigurată de două superputeri aproximativ egale ca forță, suntem în prezența ordinii bipolare. Într-o ordine bipolară, relațiile dintre cele două superputeri sunt cruciale pentru sistem, ele dominând în totalitate agenda internațională și politica mondială. Fiecare dintre cele două superputeri creează și conduce o coaliție de „state-satelit”, organizate sub formă de blocuri politico-militare și economice. În același timp, superputerile concurează pentru extinderea și exercitarea influenței asupra statelor nealiniate la nici unul din cele două blocuri (Huntington, 1999, p. 35). Adeseori, rivalitatea
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
dintre cele două superputeri sunt cruciale pentru sistem, ele dominând în totalitate agenda internațională și politica mondială. Fiecare dintre cele două superputeri creează și conduce o coaliție de „state-satelit”, organizate sub formă de blocuri politico-militare și economice. În același timp, superputerile concurează pentru extinderea și exercitarea influenței asupra statelor nealiniate la nici unul din cele două blocuri (Huntington, 1999, p. 35). Adeseori, rivalitatea dintre două superputeri se manifestă indirect, prin interpuși, putând lua forma unor războaie prin procură la periferia sistemului. În
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]
-
conduce o coaliție de „state-satelit”, organizate sub formă de blocuri politico-militare și economice. În același timp, superputerile concurează pentru extinderea și exercitarea influenței asupra statelor nealiniate la nici unul din cele două blocuri (Huntington, 1999, p. 35). Adeseori, rivalitatea dintre două superputeri se manifestă indirect, prin interpuși, putând lua forma unor războaie prin procură la periferia sistemului. În același timp, dincolo de confruntare, între cele două superputeri există un grad minim de cooperare. Împărtășind o serie de reguli și proceduri informale convenite de
[Corola-publishinghouse/Science/2061_a_3386]