11,506 matches
-
Dumnezeu” s-a tradus prin „îngerii lui Dumnezeu”; și invers, unde ar fi trebuit să se traducă prin „îngerii lui Dumnezeu”, s-a tradus prin „fiii lui Dumnezeu”. Am lăsat deoparte divergențele dintre TM și LXX la nivel lexical și teologic. Ele sunt cât de cât cunoscute în cercul specialiștilor. Invocarea lor n-ar fi adus decât un supliment de informație și un element în plus pentru încercarea noastră de a demonstra că TM și LXX nu sunt două simple variante
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sân; primește chin după chin, primește speranță după speranță, încă puțin, încă puțin, prin sila buzelor, printr-o limbă străină”. Amândouă versiuni par poeme suprarealiste. Dar, pentru Origen, obscuritățile de ordin lingvistic au sensul lor, trimit către adevăruri de ordin teologic sau mistic. Nu întâmplător teologul alexandrin își începe scrisoarea către prietenii săi, Ambrozie și Prototet (amenințați cu moartea martirică), cu fragmentul din Isaia (versiunea greacă). Pentru el, pasajul acesta atât de „absurd” trimite la Prima epistolă către corinteni a lui
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Biblia românească (după TM): „Fericit este omul drept, că el va mânca din rodul lucrurilor lui”. LXX: „Să-l legăm pe cel drept, fiindcă nu ne lasă în pace!” Dintr-odată, prin a doua formulare, se deschide un întreg orizont teologic. Recunoaștem tema dreptului persecutat, pe care o tradiție iudaică îl asimilase cu Robul Domnului. Aceeași Epistolă a lui Barnabeu, citată adineauri, vede în figura dreptului legat fedeleș o profeție a Patimilor Mântuitorului (capitolele VI și VII). - Un ultim caz, Proverbe
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
decât un bătrânel mărginit și retrograd, al cărui mesaj antimodernist se află în deplin dezacord cu exigențele prezentului. Aceste două tipuri de abordare, trebuie spus numaidecât, sunt specifice României, pentru că, în străinătate, primii pași către o recuperare echilibrată a gândirii teologice a lui Stăniloae au fost deja făcuți. Ceea ce îmi propun în acest text este să punctez și să trasez cu o înțelegere deopotrivă istorică și teologică fondul patristic al gândirii lui Dumitru Stăniloae, pornind de la traducerile, introducerile, lucrările și câteva
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sunt specifice României, pentru că, în străinătate, primii pași către o recuperare echilibrată a gândirii teologice a lui Stăniloae au fost deja făcuți. Ceea ce îmi propun în acest text este să punctez și să trasez cu o înțelegere deopotrivă istorică și teologică fondul patristic al gândirii lui Dumitru Stăniloae, pornind de la traducerile, introducerile, lucrările și câteva dintre mărturisirile sale. Într-o primă parte, voi trece în revistă autorii foarte vechi de care s-a ocupat. Apoi, voi zăbovi asupra a patru „segmente
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
autori din Filocalie, pentru operele lui Pseudo-Dionisie Areopagitul sau pentru Imnele lui Simeon Noul Teolog au puțin de-a face cu notele unei ediții științifice cu care ne-au obișnuit cercetătorii de specialitate occidentali. Este vorba mai degrabă despre scolii teologice, menite nu numai să limpezească textul patristic, dar și să-i insufle o nouă viață. Această metodă „dialogală”, deopotrivă cuviincioasă și fără complexe, este proprie lui Dumitru Stăniloae în modul de abordare a scrierilor patristice. Maxim Mărturisitorul nu este pentru
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
o nouă viață. Această metodă „dialogală”, deopotrivă cuviincioasă și fără complexe, este proprie lui Dumitru Stăniloae în modul de abordare a scrierilor patristice. Maxim Mărturisitorul nu este pentru el un autor oarecare, ci un „maestru al adevărului”, al cărui mesaj teologic și existențial nu și-a pierdut nimic din forță și actualitate. Iar acest dialog nu se mărginește numai la traduceri, ci se continuă și în scrierile personale ale lui Stăniloae într-o asemenea manieră, încât aproape că suntem îndreptățiți să
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
produs” quasi-integral al teologiei grecești, cu câteva „retușuri” operate la München și Paris. În opinia mea, dimpotrivă, el întruchipează exact tipul intelectualului român din perioada interbelică, cu toate bunele și relele acesteia 182. Iar modelul său în materie de creație teologică este tot un român, controversatul Nichifor Crainic, director al revistei Gândirea, politician naționalist și apărător al tradiției mistice bizantine. Crainic a fost cel care a introdus, din anul 1926, în programa de învățământ teologic a Universității din Chișinău o materie
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
modelul său în materie de creație teologică este tot un român, controversatul Nichifor Crainic, director al revistei Gândirea, politician naționalist și apărător al tradiției mistice bizantine. Crainic a fost cel care a introdus, din anul 1926, în programa de învățământ teologic a Universității din Chișinău o materie ce părea stranie în ochii colegilor săi: „mistica ortodoxă”. După propria-i mărturisire, directorul Gândirii i-ar fi descoperit pe Pseudo-Dionisie Areopagitul, Maxim Mărturisitorul și Ioan Damaschinul la Viena, în 1920, prin intermediul volumului Mistica
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cu lucrările lui Papamihail despre Filocalie și cu cele ale lui Irénée Hausherr, pe care îi citează admirativ. Rolul său în redescoperirea misticii ortodoxe, patristice și bizantine este de altfel apăsat subliniat chiar de Stăniloae într-un articol intitulat „Opera teologică a lui Nichifor Crainic”, publicat în aprilie 1940 în revista Gândirea: E semnificativ în această privință că dânsul șid est Crainicț a introdus pentru prima dată la noi preocupările de teologie mistică, sistematizând chiar o disciplină cu acest nume la
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mistice din cuprinsul spiritualității ortodoxe. Un sector întins de preocupări, cele mai centrale, cele mai importante pentru înviorarea vieții creștine, a fost redat astfel din nou teologiei românești, atât de schematică (sic!) până la dânsul. Nichifor Crainic a lărgit cercul preocupărilor teologice, a deschis zări nouă, dar înnoirile sale nu sunt altceva decât o surpare a zăgazurilor care țineau teologia noastră închisă dinspre fluviul bogat și viu al Tradiției. Prin charisma, inteligența și talentul său pedagogic, Crainic și-a pus amprenta asupra
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești (1990); Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeiești (1990); Chiril al Alexandriei, Închinarea și slujirea în duh și adevăr (1991); Chiril al Alexandriei, Glafire (1992); Paladie, Istoria lausiacă (Lavsaicon)(1993); Grigore din Nazianz, Cinci cuvântări teologice (1993); Chiril al Alexandriei, Dialoguri despre Sfânta Treime (1994); Dionisie Areopagitul, Opere complete (1996); Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan (2000). Aceste traduceri sunt întotdeauna însoțite de introduceri (adesea polemice), de note și comentarii foarte personale. Limbajul său
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ani, a murit în 1945, după o boală îndelungată. Era cel de-a doilea doliu în familie, pentru că un alt copil, Dumitru, geamănul Mioarei, murise la naștere. Astfel, pentru Stăniloae, traducerea Filocaliei nu era numai un act de simplă cultură teologică, ci, deopotrivă, împlinirea unei datorii sufletești. În dedicația la volumul I, el scrie: „Doamne, primește munca acestei traduceri ca pe o rugăciune pentru sufletul scumpei mele copile, Mioara”. Maciej Bielawski a consacrat un lung studiu Filocaliei lui Stăniloae și nu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
lui Stăniloae 197. În ceea ce privește influența exercitată de Pseudo-Dionisie asupra gândirii teologului român, există deja un studiu al lui Gheorghe Drăgulin 198, care trece în revistă câteva texte semnificative: 1. un articol din 1952, cu care Stăniloae participase la o polemică teologică privind locul Fecioarei față de ierarhiile îngerești. În opinia sa, „Maica Domnului e socotită în viziunea ortodoxă cel mai înalt arhiereu după Cristos. ș...ț În Maica Domnului omenirea și lumea îngerească captează toată lumina dumnezeiască de care este capabilă creațiunea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
avea aerul că se ia de Patriarhul Iustin, autorul primei monografii moderne despre Evagrie Ponticul și admirator al tradiției origeniste; apoi, el reînnoadă proiectul traducerii operelor lui Maxim, pe care îl demarase înainte de război: Mistagogia, apărută în 1944 în Revista teologică de la Sibiu; al doilea și al treilea volum din Filocalie, consacrate în întregime scrierilor Părintelui bizantin. Al doilea volum, apărut în 1947, conținea cinci scrieri: Cuvântul ascetic, Capete despre dragoste, Capete teologice (gnostice), Întrebări, nedumeriri și răspunsuri și, în sfârșit
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
înainte de război: Mistagogia, apărută în 1944 în Revista teologică de la Sibiu; al doilea și al treilea volum din Filocalie, consacrate în întregime scrierilor Părintelui bizantin. Al doilea volum, apărut în 1947, conținea cinci scrieri: Cuvântul ascetic, Capete despre dragoste, Capete teologice (gnostice), Întrebări, nedumeriri și răspunsuri și, în sfârșit, Tâlcuire la Tatăl nostru (Orationes dominicae breuis expositio). În volumul III, apărut în 1948, au fost traduse și comentate Întrebări către Thalasie (Quaestiones ad Thalassium). Aici, ca și pentru Pseudo-Dionisie, tânărul profesor din
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
mult pe Dumitru Stăniloae este teoria „energiilor necreate”. Foarte pe scurt, în opinia lui Palamas, Dumnezeu incognoscibil și de nepătruns în esența Sa se face cunoscut omului prin „energiile” sau „lucrările” Sale diferite și numeroase. Aceste „energii”, a căror istorie teologică urcă până la Philon din Alexandria, cu toate că-L exprimă în întregime pe Dumnezeu, nu se confundă cu esența Sa. Ele au un statut absolut paradoxal: pe de o parte, ele sunt necreate (existând din veci), întrucât aparțin lui Dumnezeu; pe de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
a învățăturilor dogmatice, să evidențiem adevărul lor în corespondența lui cu trebuințele adânci ale sufletului, care-și caută mântuirea și înaintează pe drumul său în comuniunea cu semenii”230. Acest fragment ne oferă o caracterizare deplină a tipului de abordare teologică a lui Stăniloae: adevărurile dogmatice (căci el n-a încetat niciodată să fie un dogmatician) sunt mereu așezate într-o perspectivă duhovnicească, în vreme ce experiența duhovnicească își are rădăcinile bine înfipte în solul Tradiției. Dogma și Tradiția sunt cei doi stâlpi
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
isihaștii din Filocalia sa. E vorba despre aceeași Tradiție atât de dragă lui G. Florovsky și Vl. Lossky, două figuri de frunte ale „curentului neopatristic”. Respingerea necondiționată a lui Origen și a „origeniștilor” mi se pare, din punct de vedere teologic și deontologic, una dintre idiosincraziile cele mai regretabile ale lui Stăniloae, cu consecințe pe care îmi este imposibil să le prezint aici în amănunt, dar care îmi par evidente: izolarea primejdioasă în turnul de fildeș al unei „dogmatici de aparat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
XX \: pagini din jurnalul intim al Bisericii, când nu mai avea Șaptesprezece ani" În acest studiu, prezentat sub formă de „jurnal de epocă”, îmi propun să scot în evidență rolul jucat de tradiția patristică, prin intermediul câtorva personaje-cheie, în conturarea viziunii teologice a Conciliului Vatican II237. Teza nu este întru totul nouă, dar până acum ea n-a fost demonstrată decât parțial și fără a i se da, în sine, importanța cuvenită. Vatican II, în adevărata sa dimensiune, a fost un Conciliu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
deja de Occident), iar pe de altă parte, hipercriticismul infantil (care ar echivala, în ultimă instanță, cu baterea pasului pe loc). Dincolo de teza principală a textului, îmi propun să schițez, pentru cititorul mai puțin familiarizat, o scurtă istorie a „disidenței teologice” în catolicism din anii ’40-’50. E foarte sugestiv faptul că, odată cu Vatican II, marginalizații, ostracizații revin în prim-planul vieții bisericești, reușind să schimbe nu doar fizionomia unui Conciliu care, începând ca o plenară sovietică, s-a transformat treptat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
un tiraj care chiar și astăzi ne lasă visători: 35.000 de exemplare! Dovadă că teologia nu ajunsese ancilla disciplinarum, ci se afla încă în centrul atenției intelectuale. Epoca a cunoscut, de altfel, o adevărată explozie a studiilor liturgice și teologice. De asemenea, asistăm la nașterea misiologiei, ca atitudine față de lumea necreștină, fundamentată scripturistic. Pentru a schița contextul cultural, ajunge să amintesc câteva titluri marcante: Être et avoir, de Gabriel Marcel, L’Être et les êtres, de Maurice Blondel, ambele apărute
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Dacă citatele se acumulează, aceasta se datorează faptului că am dorit să procedăm în modul cel mai impersonal, scotocind mai cu seamă în tezaurul puțin exploatat al Părinților Bisericii. Nu că, printr-o manie arhaizantă, am fi uitat de precizările teologice și îmbogățirile de după ei ori că ne-am însuși de-a valma toate ideile pe care ei le propun: noi căutăm doar să-i înțelegem, să ne facem ucenicii lor, pentru că ei sunt Părinții noștri întru credință și pentru că au
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
omenesc e chemat să se mântuiască (nu doar „aleșii”/„credincioșii”/„orthodocșii”), va deveni una dintre temele majore ale constituției Lumen gentium. În ceea ce privește a doua temă, a dimensiunii istorice, recuperată tot prin Părinți, ea se regăsește ca element axial al gândirii teologice a celor trei iezuiți luați aici în discuție (De Lubac, Daniélou, Von Balthasar). A reaminti că Revelația are loc în cadrul istoriei, adică în cadrul unei temporalități sacre, înseamnă, în fond, a reaminti o banalitate patristică, dar destul de „stranie”, chiar la limita
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
iezuiți luați aici în discuție (De Lubac, Daniélou, Von Balthasar). A reaminti că Revelația are loc în cadrul istoriei, adică în cadrul unei temporalități sacre, înseamnă, în fond, a reaminti o banalitate patristică, dar destul de „stranie”, chiar la limita „ereziei”, în contextul teologic al anilor ’30-’50. Atrăgând atenția asupra acestui caracter istoric, temporal și dinamic, De Lubac provoacă și interpelează teologia metafizică oficială, care, prin simplificări pe cât de nejustificate, pe atât de drastice, impusese tomismul (simplificat) ca unică metodă de captare și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]