KorAP: Find »[drukola/base=terapeut & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...28 29 30 ...113 >

2,808 matches

Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257

poziționarea pacientului trebuie să fie în funcție de acea parte a corpului ce urmează a fi mobilizată. Se acordă atenție prizei, amplitudinii mișcărilor și capacității de adaptare la efort; se are în vedere ca în fiecare moment al mobilizării pacientul să informeze terapeutul despre modul în care percepe mișcarea și cum se adaptează la efort. MOBILIZARE PASIVĂ PRIN MECANOTERAPIE - Aspectele pedagogice ale acestui procedeu metodic se bazează pe unele reguli precizate de Plas și Hagron (2001), care se referă la: a) cunoașterea principiilor

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
nedorite, axa articulației să corespundă exact cu axa mecanică, segmentele care urmează a fi mobilizate trebuie atașate de piesa mecanică, fără ca aceasta să împiedice mișcarea; e) reglarea amplitudinii articulare depinde de bilanțul articular și de indicațiile pe care le oferă terapeutul; f) reglarea intensității forței exterioare în sistemul cu contragreutate - acesta trebuie să fie suficient pentru a deplasa segmentul de membru, fiind calculat în funcție de masa segmentului și de poziția acestuia în raport cu gravitația; g) participarea pacientului la exercițiu - trebuie să fie stimulat

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
Cercetările au demonstrat că instrumentele de percuție, cum ar fi castanietele, clopotele, tamburinele, tobele, țambalele, xilofoanele etc., facilitează comunicarea mai ales în cazul copiilor cu deficiență mintală și autism sau a celor timizi și anxioși. În cadrul meloterapiei (sau muzicoterapiei), educatorul/terapeutul trebuie să fie interesat în special de efectul pe care îl are muzica utilizată sub diverse forme, ca mijloc pentru modelarea personalității și normalizarea stărilor psihice, atât pentru persoanele normale, cât și pentru cele care prezintă diferite afecțiuni sau deficiențe

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
frecvent folosită, în special pentru stabilirea unui alt tip de comunicare. În acest caz, muzica este utilizată în terapie nu datorită calităților sale estetice, ci pentru a stabili contactul cu copilul deficient și a facilita comunicarea între el și educator/terapeut. În literatura de specialitate se folosește conceptul muzică funcțională, care desemnează faptul că, în terapie, muzica este utilizată în scopuri practice, pentru recuperarea personalității decompensate a subiecților supuși meloterapiei; b) la copiii cu deficiență mintală și hiperactivi, meloterapia poate fi

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
pe baza cărora se pot formula strategii ameliorative sau predictive cu privire la actul învățării sau al recuperării. Se impune ca observarea să se efectueze în condițiile în care faptele și acțiunile se desfășoară în mod natural, fără a influența evoluția lor. Terapeutul trebuie să dobândească un dezvoltat spirit de observație pentru a reuși să sesizeze toate aspectele legate de evoluția motrică și psihomotrică a pacienților cu care vine în contact. Aptitudinea de a observa este pusă în evidență prin capacitatea de a

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
a observa este pusă în evidență prin capacitatea de a sesiza ușor, rapid și precis toate aspectele caracteristice, în strânsă concordanță cu scopul propus, chiar dacă acestea sunt dificil de evidențiat. Aptitudinea de a observa se formează în condițiile în care terapeutul acordă atenție fiecărui detaliu din comportamentul pacientului. În acest mod, este pusă în evidență gândirea și imaginația celui care observă, demonstrând experiența acumulată și mai ales utilitatea acestei activități. Învățarea prin observație - după Larousse (2006) - se fundamentează prin luarea în

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
poate fi observată încă din primele ore de viață. Ea este atunci mai lentă, latența mai lungă decât la adult, iar pragurile de intensitate care o provoacă sunt mai ridicate (Larousse, 2006). În kinetoterapie, ea reprezintă comportamente selective prin intermediul cărora terapeutul vede o afecțiune, o percepe și concepe planul de acțiune pentru recuperarea pacientului din punct de vedere funcțional. Modul de a gândi asupra planului de acționare, de a selecta și eșalona sistemul de mijloace și de a-l adapta la

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
spastice cerebrale, aplicabilă copiilor de la vârsta de trei ani. Planul de exerciții urmează schema dezvoltării unui copil normal și cuprinde controlul capului și al corpului, coordonarea simetrică și asimetrică. Mișcările sunt active, fiind însoțite de comanda vorbită, și corectate de terapeut. Se începe cu mișcări globale, apoi se trece la mișcări analitice, diferențiate în mișcări de coordonare și de finețe. Se învață schema corporală, lateralitatea, dar și orientarea spațială. Activitățile pregătitoare pentru viața socială și școlară (îmbrăcarea, hrănirea, spălatul etc.) sunt

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
segmentelor unele în raport cu celelalte; acțiunea mușchilor care se opun acțiunii gravitației, precum și acțiunea mușchilor care conferă stabilitate diferitelor segmente. Scopul urmărit constă în stabilirea unei poziții inițiale pentru un exercițiu funcțional sau profesional. Avantajele pe care le prezintă: a) pentru terapeut, servește drept cod între terapeuți și între terapeut și pacient, referință și test; b) pentru subiect, servește drept referință spațială, exercițiu în sine și poziție inițială pentru exerciții (Plas, Hagron, 2001). Există cinci poziții fundamentale: ortostatică (stând în picioare); așezat

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
mușchilor care se opun acțiunii gravitației, precum și acțiunea mușchilor care conferă stabilitate diferitelor segmente. Scopul urmărit constă în stabilirea unei poziții inițiale pentru un exercițiu funcțional sau profesional. Avantajele pe care le prezintă: a) pentru terapeut, servește drept cod între terapeuți și între terapeut și pacient, referință și test; b) pentru subiect, servește drept referință spațială, exercițiu în sine și poziție inițială pentru exerciții (Plas, Hagron, 2001). Există cinci poziții fundamentale: ortostatică (stând în picioare); așezat, pe un scaun care să

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
opun acțiunii gravitației, precum și acțiunea mușchilor care conferă stabilitate diferitelor segmente. Scopul urmărit constă în stabilirea unei poziții inițiale pentru un exercițiu funcțional sau profesional. Avantajele pe care le prezintă: a) pentru terapeut, servește drept cod între terapeuți și între terapeut și pacient, referință și test; b) pentru subiect, servește drept referință spațială, exercițiu în sine și poziție inițială pentru exerciții (Plas, Hagron, 2001). Există cinci poziții fundamentale: ortostatică (stând în picioare); așezat, pe un scaun care să asigure flexia șoldului

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
utilizată și sub formă de autotratament. Pentru un tratament de durată, se impune o convorbire cu pacientul, căruia i se prezintă în ce constă metoda. Poziția pacientului trebuie să fie comodă, în decubit sau în așezat, fiind contraindicată poziția ortostatică. Terapeutul trebuie să adopte o poziție comodă, având ambele mâini libere. Pielea pe care urmează să fie aplicat tratamentul trebuie să fie sănătoasă, fără erupții, leziuni, bătături, cicatrice sau tumori. Aceste condiții fiind îndeplinite, se trece la reperarea punctelor ce urmează

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
recuperare, în sensul scurtării sau prelungirii duratei de revenire la normal. Mijloacele și metodele kinetoterapiei pot fi grupate în două mari categorii: a) kinetoterapia pasivă - constă în deplasarea segmentelor fără participare musculară din partea pacientului; modificarea poziției poate fi efectuată de către terapeut sau chiar de către pacient cu ajutorul segmentelor sănătoase. Procesul de recuperare prin mobilizarea pasivă parcurge următoarele etape: evaluarea potențialului psihomotric, nivelul și localizarea durerii, utilizarea tehnicilor de manevrare și mobilizare pasivă a părților de corp afectate, educarea și reeducarea abilităților manuale

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
la program; stabilirea mijloacelor și metodelor în strânsă concordanță cu diagnosticul clinic și funcțional; utilizarea unor structuri de exerciții simple, care, treptat, să devină complexe, executate independent și eficiente; echilibrul, prudența și tactul pedagogic sunt atributele esențiale în relația dintre terapeut și pacient; controlul etapizat al nivelului influențelor prin intermediul indicilor apreciativi. Cunoașterea precisă a diagnosticului și a particularităților fiecărui bolnav reprezintă punctul de plecare în selecționarea și aplicarea sistemului de mijloace, metode și procedee de tratament (Albu, Rascarachi, 2001). RETARD MINTAL

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
În context medical, semnul este un fenomen manifestat de organismul bolnavului pe care medicul îl recunoaște, ceea ce-i permite să precizeze diagnosticul și prognosticul bolii. Multe semne poartă numele celui care le-a descris. După V. Rusu (1983), semnele cărora terapeutul trebuie să le acorde o atenție deosebită în cadrul procesului de recuperare sunt: a) semnul adductorilor - durerea provocată prin compresia energică, între police și celelalte degete, rezultată prin aplicarea pe marginea internă a mușchilor adductori ai coapselor. În caz de durere

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
scurtării membrului inferior afectat; g) semnul lui Goldstein - în sindromul Down și în cretinism, se constată o depărtare anormală a halucelui de cel de-al doilea deget; h) semnul lui Laségue - prin flexia coapsei pe bazin, cu menținerea gambei de către terapeut, se poate constata o durere care atestă o sciatică, o poliradiculonevrită sau o meningită; i) semnul lui Romberg - cu călcâiele lipite și cu ochii închiși, pacientul nu-și poate menține echilibrul, ca urmare a oscilațiilor ce pot determina chiar și

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
diferite forme geometrice: cub, piramidă, bilă. În final, se testează recunoașterea unor obiecte, cum ar fi: pix, nasture, cheie etc., ce se pun în mâna pacientului, care stă cu ochii închiși. Dacă pacientul are pareză brahială, obiectele sunt mișcate de terapeut peste degetele pacientului. În cazuri patologice, se remarcă: întârziere în identificarea obiectelor; situații când pacientul poate denumi forma obiectului, mărimea lui, consistența, regularitatea, dar nu poate spune numele obiectului (asimbolie tactilă); există situații când pacientul nu recunoaște sub nici un aspect

[Corola-publishinghouse/Science/1932_a_3257]
Corola-publishinghouse/Science/1075_a_2583

clientului aflând numeroase detalii, personalul medical află de obicei doar detaliile situației ce a determinat trauma, fără prea multe elemente despre viața intimă a pacientului. Aceste diferențe vor determina cu siguranță caracteristici specifice ale stresului traumatic secundar. În același timp, terapeutul are de-a face în general cu persoane recuperate fizic, în afara pericolului imediat, în timp ce personalul medical se confruntă adesea cu situații grave în care viața persoanei depinde doar de ei. Datele prezentate mai sus ilustrează noutatea și interesul tematicii stresului

by Irina Crumpei [Corola-publishinghouse/Science/1075_a_2583]
empatie este legat de cel de grijă care constituie motivația de a răspunde victimei. Literatura de specialitate susține că abilitățile empatice ale psihoterapeuților reprezintă calități cheie pentru ca ei să poată avea o minte deschisă față de clienții lor. Fără această calitate terapeutul nu ar putea avea un rol semnificativ și nu ar putea ajuta victima. Răspunsul empatic este combinația dintre abilitatea empatică a specialistului și grija empatică. Măsoară nivelul de efort investit de specialist pentru a asista clientul/pacientul ca să își gestioneze

by Irina Crumpei [Corola-publishinghouse/Science/1075_a_2583]
comportamentul. Se crede că aceste credințe sunt alterate prin expunerea directă sau indirectă la trauma, ceea ce determină stres psihologic și formarea simptomelor. Ultima categorie care este perturbarea relațională, poate apărea în relația terapeutică în urma lipsei de încredere între client și terapeut. În plus, ca urmare a expunerii secundare, relațiile specialistului (personale și profesionale) pot avea de suferit. Sensibilitatea lor la întâmplări similare în viața personală poate cauza dificultăți în relațiile lor și se pot izola la locul de muncă (Dutton & Rubinstein

by Irina Crumpei [Corola-publishinghouse/Science/1075_a_2583]
umorul. Mai puțin folosite sunt strategiile asociate cu un nivel mai ridicat de distres emoțional cum ar fi de exemplu dezangajarea comportamentală. Pe de altă parte, Steed și Bicknell (2001) și-au orientat cercetarea asupra prezenței simptomelor STS la 67 terapeuți australieni ce lucrau cu agresori sexuali. De asemenea, ei au investigat relația dintre intensitatea STS și vechimea în muncă sau numărul de clienți. Un procent de 46,2% dintre participanți prezentau un risc moderat sau ridicat de a dezvolta STS

by Irina Crumpei [Corola-publishinghouse/Science/1075_a_2583]
a înregistrat o legătura semnificativă între nivelul stresului traumatic și suportul social perceput. Eșantionul cercetat folosea evitarea ca mecanism de apărare împotriva intruziunii. Ortlepp și Friedman (2002) au adunat date cantitative și calitative de la eșantioane de 130 respectiv 30 de terapeuți în domeniul stresului posttraumatic. În medie aceștia nu prezentau un nivel al stresului traumatic secundar care să necesite intervenție clinică, deși manifestau simptome specifice. În studiul de față consilierii investigați realizau munca lor cu victime pe lângă o altă slujbă cu

by Irina Crumpei [Corola-publishinghouse/Science/1075_a_2583]
de cazuri de abuz sexual nu corelau pozitiv cu nivelul de STS. Factorii de risc în cazul lor erau strategiile de burnout neadaptate, nivelul de stres personal și rezultatele ineficiente în interacțiunea cu clienții. Un procent de 29,8% dintre terapeuți și 19,6% dintre ofițeri au raportat că au trăit o formă de traumă în copilărie. În ambele grupuri s-au găsit simptome ale stresului traumatic secundar, dar autorii au rezumat că ofițerii de impunere a legii ar avea mai

by Irina Crumpei [Corola-publishinghouse/Science/1075_a_2583]
poate fi alterată de expunerea verbală la materialul traumatizant al clientului. Aceste schimbări în schema cognitivă afectează semnificativ sentimentele, relațiile și viața terapeutului. Efectele acestei rupturi și transformări a schemei cognitive devin dependente de "centralitatea și saliența acestor scheme" pentru terapeut. Imageria intruzivă Memoria specialistului afectat de traumatizare vicariantă va fi alterată, afectat fiind sistemul de imagerie al memoriei. Trăirea unor imagini și emoții dureroase asociate cu amintirile traumatice ale clientului se poate încorpora în sistemul de memorie al specialistului. Această

by Irina Crumpei [Corola-publishinghouse/Science/1075_a_2583]
evenimente marcante exterioare persoanei, ci include suferința unei boli degradative și incurabile. Studiul a examinat efectele traumatizante ale deceselor repetate ale membrilor grupurilor asupra terapeuților. Observațiile au fost derivate din munca de 6 ani a lui Gabriel cu grupuri de terapeuți ce oferă terapie persoanelor cu SIDA. Deși dovezile oferite de acest articol sunt interpretabile și nu au fost obținute prin măsuri empirice repetate, Gabriel (1994) oferă o privire asupra experiențelor terapeuților ce se ocupă de clienții cu SIDA. Gabriel categorizează

by Irina Crumpei [Corola-publishinghouse/Science/1075_a_2583]