1,870 matches
-
două aripi ale Vulturului celui mare, ca să zboare în pustietate, să i se poarte de grijă acolo o vreme, niște vremi și încă o jumătate de vreme. Acestea sunt cele o mie două sute șaizeci de zile, jumătatea de săptămână cât tiranul va ține puterea și va prigoni Biserica fugărind‑o din cetate în cetate. Și se va ascunde în munți și în pustie fără să aibă cu ea decât două aripi ale Vulturului cel mare, adică credința în Isus Cristos, care
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
interesante dintre ele provenind de la Daniel, Isaia și din Apocalipsă. Exegetul își propune organizarea sistematică a acestor testimonia și lămurirea pasajelor dificile, asistat fiind de Duhul Sfânt. Tratatul dezvoltă douăsprezece teme, enumerate în capitolul 5, organizate în jurul unei teme principale - tiranul eshatologic de origine iudaică, persecutor al creștinilor. Anticristul este caracterizat prin opoziție cu Cristos (există nouă opoziții, prezentate în capitolul 6). Potrivit profețiilor lui Moise și Ieremia, el se va naște din tribul lui Dan, în perioada ulterioară divizării Imperiului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Etiopia. Devenit stăpân al lumii, el va aduna în jurul lui toți iudeii din diaspora, restaurând patria de odinioară și rezidind templul. La îndemnul acestora, el va persecuta sfinții până la venirea lui Cristos. Anticristul zugrăvit de Hipolit este în esență un tiran sângeros. În centrul dosarului hipolitan se află câteva texte care accentuează această idee: capitolele 2 și 7 din Daniel, și capitolul 12, 1‑6 din Apocalipsă. Anticristologia ia forma teologiei politice. Atât prin structura sa administrativă, cât și prin atitudinea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
reflectă in paruo groaznicele persecuții care vor avea loc la sfârșitul veacurilor. Cu toate acestea, exegetul nu merge până la identificarea Romei cu domnia lui Anticrist. Roma va fi pedepsită de alte puteri și va dispărea de pe fața pământului înaintea venirii tiranului eshatologic. Un alt aspect asupra căruia Hipolit insistă este caracterul pământesc al acestei domnii, opus radical caracterului ceresc al împărăției lui Cristos, afirmat de nenumărate ori în monografie. Cristos este împărat ceresc, în timp ce adversarul său nu este decât un muritor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
este condamnată în măsura în care ea reprezintă modelul, pre‑încarnarea regatului lui Anticrist; pe de alta, existența sa este pe deplin acceptată și justificată, în măsura în care ea reprezintă singura speranță în prezent, singura putere menită să poată întârzia, pentru un anumit timp, venirea tiranului eshatologic. Persecuțiile Comentariul la Daniel a fost redactat într‑o atmosferă de tensiune (cu precădere capitolul IV, 51). Hipolit alege această carte profetică tocmai pentru a găsi aici un răspuns concret pentru starea de suferință cumplită în care se afla
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
care au acceptat cu bucurie martiriul pentru adevărul ceresc. După exemplul profetului Daniel, aruncat în groapa cu lei, simbol al lumii pământești, el trebuie să‑și păstreze intacte credința și nădejdea: „Fă, dar, asemenea lui Daniel, nu te teme de tirani și nu te supune poruncilor omenești. De vei fi aruncat în groapa leilor, vei fi apărat de Înger, vei îmblânzi fiarele” (III, 31, 3). În acest context se concretizează o altă întrebare stânjenitoare: cum se explică faptul că Dumnezeu ia
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Isaac. Iar dacă, atunci când vei fi la tribunal, Dumnezeu va voi să te scape de acolo, dă slavă Lui” (II 37, 1‑5). Imaginea paradigmatică a Anticristului Ca și în monografia precedentă, Hipolit zugrăvește aici un Anticrist sub chipul unui tiran sângeros manipulat de forțe malefice. Atât comportamentul său, cât și trăsăturile sale de caracter se regăsesc la unii regi din vechime. Nabucodonosor se află în fruntea listei: „La început regele [Nabucodonosor] se temea de Dumnezeu, dar mai apoi, ridicându‑se
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
înșiși mai dinainte pericolele care amenință, să se teamă de Dumnezeu, știind că și ei au un Stăpân în ceruri. Antiochos al IV‑lea Epiphanes, al doilea exemplu ales de Hipolit, s‑a impus curând ca modelul prin excelență al tiranului eshatologic. Ca dreaptă răsplată pentru toate nelegiuirile sale, el a suferit o moarte îngrozitoare: „El a fost lovit de biciul lui Dumnezeu, atât de tare, încât nu‑și mai putea suferi propria duhoare. În viață fiind, din ochii nelegiuitului ieșeau
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu este decât un om). Hipolit cheamă deci la o „nesupunere civilă” cu riscul pierderii vieții trupești, care nu este decât un „bun” secundar în raport cu viața veșnică a sufletului. În al doilea rând, inventarul concentrat prezentat mai sus vorbește despre tirani al căror orgoliu și a căror sete de putere au fost pedepsite de Dumnezeu: Nabucodonosor prin nebunie, ceilalți doi prin moarte violentă. Hipolit insistă asupra ideii pocăinței și convertirii acestora în fața morții. Ei își recunosc vinovăția și îndrăzneala de a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cea a nimicirii (¢fanismoà) (cf. Dan. 11, 31) și cea a pustiirii (™rhmèsewj) [cf. Dan. 9,27]. Urâciunea nimicirii nu este alta decât a lui Antiochos, iar cealaltă este a întregii lumi, la venirea Anticristului” (IV, 54). Cel din urmă tiran va desăvârși răul pe care predecesorul său nu l‑a realizat decât parțial. În opinia lui autorului nostru, este indiscutabil faptul că Anticristul nu se află încă pe pământ. În demonstrația sa, Hipolit se sprijină pe credința deja consacrată a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
consacrat o monografie temei Anticristului, sub forma unei scrisori adresate unui anume Teofil. În demersul său, el se sprijină pe un dosar foarte bogat de texte scripturistice, atât din Vechiul, cât și din Noul Testament. Anticristul este zugrăvit cu trăsăturile unui tiran eshatologic, care se va naște din tribul lui Dan și va restaura în mod artificial și caricatural Imperiul Roman, el însuși o copie nereușită a împărăției lui Cristos. Hipolit are o viziune anticristologică esențial politică, destul de diferită de a lui
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
principiului „pământesc”. El conține in nuce viitorul imperiu al Anticristului, fără însă a se confunda cu acesta. Dimpotrivă chiar, el încarnează această realitate misterioasă, katechonul, despre care vorbește 2Tes. 2,6‑7, capabilă să oprească pentru un anumit timp, venirea tiranului eshatologic. Roma va dăinui cinci sute de ani, fapt ce situează inaugurarea regatului blestemat la trei secole distanță de vremea în care trăiește Hipolit. În ochii săi, persecuțiile constituie semnul începutului sfârșitului. Imperiul prefigurează și împiedică în același timp venirea
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
haer. V 25‑30) și se inspiră din acesta; spre deosebire de predecesorul său, el face o lectură anticristologică a parabolei judecătorului nedrept. De asemenea, menționează cele trei nume atribuite lui Anticrist, prezente în Adu. haer. (Euanthas, Teitan, Lateinos) și precizează că tiranul eshatologic este un iudeu din neamul lui Dan. Însă alături de aceste elemente comune, există și diferențe notabile. În viziunea lui Irineu, așa cum am văzut, Anticristul apare mai degrabă ca un vrăjitor, semnificația politică a mitului fiind extrem, și poate intenționat
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
problema spinoasă a katechonului), dar le face cunoscute pe cele mai importante: modul, data și motivul venirii Anticristului. Înainte de Pavel, profetul Daniel dezvoltase deja o schiță a succesiunii imperiilor din vremea sa și până la sfârșitul lumii, accentuând figura ultimului împărat‑tiran. Pentru subiectul nostru, această anticristologie sumară, rudimentară chiar, nu prezintă nici un interes. Ea ajunge să dobândească însă o înaltă semnificație prin situarea în contextul său originar, cel al unei polemici interreligioase. Trimiterea pe care o face Celsus la personajul Anticristului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
atacul împotriva propriei cetăți‑mamă, ci împotriva... Ierusalimului: „El se va ascunde în mulțimea acestor nelegiuiți pentru a complota împotriva neamului adevărului” (versul 149). În cel de‑al doilea fragment (versurile 214‑227) apar două detalii interesante: Nero, în postura tiranului eshatologic, va coborî „din cer” pe pământ, adus de Parce, apoi va „tăia dintr‑o lovitură falsele rădăcini ale celor trei capete” - aluzie neîndoielnică la Dan. 8,8, unde se vorbește de nimicirea celor trei regi potrivnici marelui tiran. Ultimul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
postura tiranului eshatologic, va coborî „din cer” pe pământ, adus de Parce, apoi va „tăia dintr‑o lovitură falsele rădăcini ale celor trei capete” - aluzie neîndoielnică la Dan. 8,8, unde se vorbește de nimicirea celor trei regi potrivnici marelui tiran. Ultimul fragment important referitor la Nero‑tiran eshatologic (versurile 361‑370) relatează cucerirea Romei, preludiu al unei conflagrații universale. Nici un popor nu va fi cruțat. Sângele va umple râurile și se va revărsa peste câmpii. Cerul va scutura ploaie de
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
pe pământ, adus de Parce, apoi va „tăia dintr‑o lovitură falsele rădăcini ale celor trei capete” - aluzie neîndoielnică la Dan. 8,8, unde se vorbește de nimicirea celor trei regi potrivnici marelui tiran. Ultimul fragment important referitor la Nero‑tiran eshatologic (versurile 361‑370) relatează cucerirea Romei, preludiu al unei conflagrații universale. Nici un popor nu va fi cruțat. Sângele va umple râurile și se va revărsa peste câmpii. Cerul va scutura ploaie de foc. Flăcările se vor amesteca haotic „cu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
revărsa peste câmpii. Cerul va scutura ploaie de foc. Flăcările se vor amesteca haotic „cu sângele, cu apa, cu noaptea, cu vijelia”. La capătul acestei regresii a cosmosului la condiția de haos - regresie provocată de un agent uman, în persoana tiranului eshatologic - se va instaura pacea absolută. Oracolele sibiline, scrieri iudaice, reluate și completate mai târziu de creștini, folosesc legenda lui Nero într‑o campanie de propagandă antioccidentală. Această alegere se datorează probabil ambiguității personalității sale: respingător, pe de o parte
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
infanticid, incestuos, persecutor -, atrăgător, pe de alta, prin simpatia pe care o nutrește față de popoarele Orientului, pe toată durata domniei sale. Creștinii au integrat legenda unui scenariu cristologic. Astfel, începând cu Apocalipsa lui Ioan (cap. 13), Nero devine figura emblematică a tiranului de la sfârșitul lumii, modelul păgân al Anticristului. În opinia lui Jean‑Michel Poinsotte, „cinci sunt motivele pentru care Nero era sortit să devină un personaj eshatologic, încarnarea Anticristului, a cărui venire iminentă, pentru unii, frământa imaginația creștinilor din primele secole
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
neroniene, prezente în special în capitolul 13, au menținut, de‑a lungul secolelor, o credință care ar fi fost altfel condamnată la o dispariție prematură. Cartea lui Daniel, precum și primele două Cărți ale Macabeilor, aduceau deja în prim‑plan figura tiranului eshatologic, avându‑l drept model istoric pe Antiochos al IV‑lea Epiphanes. Tema va fi reluată, fără modificări radicale însă de o serie de scrieri intertestamentare. Apocalipsa 13 propulsează mitul lui Nero‑Anticrist, tocmai datorită modificărilor contextului socio‑politic. Nu
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
altă parte, declanșând cea dintâi persecuție sângeroasă împotriva creștinilor, în anul 64, Nero se impune practic drept paradigmă a persecutorului. Chiar dacă ideea dezvoltării mitului anticristic pornind de la legenda neroniană nu poate fi acceptată, merită remarcat rolul capital pe care figura tiranului păgân l‑a avut în gândirea apocaliptică creștină din toate timpurile. Autorul Urcării la cer a lui Isaia (cap. 4) vede în Nero însăși încarnarea lui Beliar, „marele principe”, întâiul cârmuitor al lumii. Acest Nero‑Beliar se va impune printr
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Simbolurile Anticristului apar, în concepția lui Victorin, în mai multe capitole: balaurul din Apocalipsă, cap. 12; fiara care se ridică din mare și cea care se ridică din pământ (Apoc. 13); balaurul pe care stă marea desfrânată (Apoc. 17). Monografia tiranului eshatologic poate fi obținută prin juxtapunerea celor câteva „portrete schiță” simbolice, realizate de Duhul Sfânt, autorul divin al Apocalipsei. „Toate [fiarele] simbolizează forțele răului, dar fiecare dintre ele aduce o lumină aparte asupra forțelor care se dezlănțuie împotriva omenirii.” Începutul
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
regi”. Astfel, Anticristul este identificat cu Nero rediuiuus, împărat roman care va lansa ofensiva „din Orient” (13, 2). El va trimite împotriva Romei zece regi (cele „zece coarne”) din care trei vor fi învinși, ceilalți șapte trecând imediat de partea tiranului. Lui Victorin îi este cunoscut scenariul anticristologic propus de Irineu (Adu. haer. 5,25‑30). În concepția episcopului lyonez, Anticristul este, așa cum am văzut, un împărat roman născut din tribul lui Dan, așadar, un iudeu. Acest statut paradoxal al tiranului
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
tiranului. Lui Victorin îi este cunoscut scenariul anticristologic propus de Irineu (Adu. haer. 5,25‑30). În concepția episcopului lyonez, Anticristul este, așa cum am văzut, un împărat roman născut din tribul lui Dan, așadar, un iudeu. Acest statut paradoxal al tiranului eshatologic nu pare să‑l fi surprins prea tare pe polemist. El trece peste acest detaliu cu o inocență dezarmantă. Contrar predecesorului său, Victorin încearcă să propună un scenariu cu o logică plauzibilă, recurgând la legenda lui Nero rediuiuus, a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
persecutorii lui Cristos, un Mesia binemeritat de persecutori și iudei” (13, 3). Nero, ca protopersecutor al Bisericii, se situează pe același plan cu iudeii, care, în ochii lui Victorin, l‑au prigonit și omorât pe Isus. Pe de altă parte, tiranul va reveni pe pământ sub o falsă identitate, după ce va fi fost înviat. El moare în mod real, și nu este „păstrat” până la plinirea vremii, așa cum consideră Commodian. Victorin îi atribuie, în plus, caracterul de „amăgitor”, indispensabil rolului de Anticrist
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]