945 matches
-
Marinatos, în timpul săpăturilor de la Termopile, a descoperit o mulțime de vârfuri de săgeată persane de bronz pe dealul Kolonos, stabilind locul în care trupele aliate și-au găsit sfârșitul (înainte se crezuse că dealul era unul mai mic din apropierea zidului). Trecătoarea de la Termopile era în sfârșit deschisă pentru armata persană, cu prețul a 20.000 de victime în rândul asiaticilor (după Herodot). Ariergarda aliată a fost nimicită, cu pierderi estimate la 2.000 de oameni (incluzându-i pe cei morți în
Bătălia de la Termopile () [Corola-website/Science/302139_a_303468]
-
lui Leonidas. Abia după 40 de ani de la bătălie oasele lui Leonidas au fost duse înapoi în Sparta unde a fost din nou înmormântat cu mari onoruri; jocuri funerare s-au ținut apoi în fiecare an în cinstea lui. Odată ce trecătoarea Termopile nu mai era o opreliște pentru persani, blocada instituită de flota aliată la Artemisium nu mai avea nicio valoare. Bătălia de la Artemisium, desfășurată în același timp, ajunsese într-un impas tactic, niciuna dintre părți nu reușea să-și adjudece
Bătălia de la Termopile () [Corola-website/Science/302139_a_303468]
-
le era în obicei să-și împodobească părul atunci când urmau să-și riște viețile. Demaratus i-a numit "cei mai viteji dintre greci" și l-a avertizat pe Marele Rege că spartanii aveau de gând să lupte pentru a apăra trecătoarea. Spartanul i-a reaminitit lui Xerxes că încercase să-i atragă atenția asupra neamului său încă de la începutul campaniei împotriva grecilor, dar nu fusese luat în serios. A mai adăugat că daca Xerxes i-ar fi învins vreodată pe toți
Bătălia de la Termopile () [Corola-website/Science/302139_a_303468]
-
confruntările cu armatele ruse și române, nu au mai putut face mai mult decât să se apere pasiv și, până la sfârșitul ostilităților, sârbii ocupaseră Ak-Palanka, Pirot, Niš și Vranje. Rușii, sub comanda mareșalului Iosif Vladimirovici Gurko, au reușit să controleze trecătorile din Munții Balcani, cruciale pentru manevre. S-au dus o serie de bătălii pentru trecătoarea Șipka. Gurko a atacat de mai multe ori această trecătoare și a reușit în cele din urmă să o preia. Otomanii au depus multe eforturi
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
se apere pasiv și, până la sfârșitul ostilităților, sârbii ocupaseră Ak-Palanka, Pirot, Niš și Vranje. Rușii, sub comanda mareșalului Iosif Vladimirovici Gurko, au reușit să controleze trecătorile din Munții Balcani, cruciale pentru manevre. S-au dus o serie de bătălii pentru trecătoarea Șipka. Gurko a atacat de mai multe ori această trecătoare și a reușit în cele din urmă să o preia. Otomanii au depus multe eforturi pentru a recupera această trecătoare, cu scopul de a putea trimite întăriri lui Osman Pașa
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
pentru manevre. S-au dus o serie de bătălii pentru trecătoarea Șipka. Gurko a atacat de mai multe ori această trecătoare și a reușit în cele din urmă să o preia. Otomanii au depus multe eforturi pentru a recupera această trecătoare, cu scopul de a putea trimite întăriri lui Osman Pașa la Plevna, dar fără succes. În cele din urmă, Gurko a condus o ofensivă finală care a eliberat trecătoarea Șipka de trupe otomane. În Caucaz, și anume în Georgia și
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
o preia. Otomanii au depus multe eforturi pentru a recupera această trecătoare, cu scopul de a putea trimite întăriri lui Osman Pașa la Plevna, dar fără succes. În cele din urmă, Gurko a condus o ofensivă finală care a eliberat trecătoarea Șipka de trupe otomane. În Caucaz, și anume în Georgia și Armenia se afla o forță rusească formată din aproximativ de oameni sub comanda Marelui Duce Mihail Nikolaevici, guvernatorul general al Caucazului. Ea avea în față o armată turcească de
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
cale de armata rusă. Și populația creștină a avut de suferit, mai ales în primele faze ale conflictului, când mare parte din creștini s-au găsit în calea armatelor otomane. Un exemplu este momentul retragerii forțelor lui Gurko înapoi în trecătoarea Șipka după bătălia de la Stara Zagora. După bătălie, Suleiman Pașa a ars orașul Stara Zagora, unul dintre cele mai mari orașe bulgărești din Imperiul Otoman. Pe toată valea râului Marița, el a ordonat spânzurarea la colț de stradă a oricărui
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
bulgar care îi ajutase în vreun fel pe ruși. Ca rezultat, până la de civili bulgari s-au refugiat în nord în teritoriile ocupate de ruși. Ulterior, forțele otomane au intenționat incendierea Sofiei după ce Gurko a reușit să îi învingă în trecătorile din vestul Munților Balcani. Doar refuzul consulului italian Vito Positano, a viceconsulului francez Léandre François René le Gay și a viceconsulului Austro-Ungariei de a părăsi Sofia au împiedicat aceasta. După retragerea otomanilor, Positano a organizat chiar detașamente înarmate pentru a
Războiul Ruso-Turc (1877–1878) () [Corola-website/Science/302488_a_303817]
-
a confruntat și cu o răbufnire a opoziției partidei boierești ostile. După un moment de negocieri la Roman, oastea regală a luat prăzi în animale și oameni din teritoriile prin care a trecut și s-a așezat la Baia, aproape de trecătorile spre Ardeal. Bătălia care s-a dat la Baia, în condiții neprielnice unei desfășurări de forțe - teren mlăștinos dominat de înălțimile din jur, a fost câștigată de Ștefan cel Mare în noaptea de 14 spre 15 decembrie 1467. Chiar și
Politica externă a lui Ștefan cel Mare () [Corola-website/Science/302618_a_303947]
-
ținuturi și Romă. În 321 î.Hr., cănd armata română se străduia să se strecoare în inima zonei samnite, între Capua și Benevent, s-a produs catastrofă-trupele române, comandate de consulii Veturius și Postumius, au fost atrase în cursa întinsă în trecătoarea Caudium de samnitul Gavius Pontius. Românii au capitulat și au trecut dezarmați sub jugul alcătuit din lăncile învingătorilor-celebrele furci caudine. A fost una dintre cele mai mari eșecuri din istoria militară a Romei. Romă pierde Luceria și Fregellae. Teritoriul este
Republica Romană () [Corola-website/Science/299366_a_300695]
-
germanilor și a fost încoronat tot la Roma în 1027, luând titlul de "Chuonradus Dei gratia Romanorum augustus". Un contract ereditar încheiat în timpul Ottonienilor a facilitat anexarea regatului Burgundiei de către germani sub Conrad II în anul 1033. Deși regele controla trecătorile prin Alpi, orașele burgunde deveneau independente. Pentru a reduce influența prinților, regele a acordat privilegii orașelor lombarde, dar și acestea au contestat autoritatea regală. Au apărut conflictele dintre episcopii mitropolitani și înalții nobili, și nobilii cei mai puțini înstăriți. Henric
Sfântul Imperiu Roman () [Corola-website/Science/298921_a_300250]
-
a fost numele unei așezări fortificate sau a unei regiuni din Dacia. Făcea parte din sistemul de fortificații al cetății Sarmizegetusa, care era centrul politic al statului dac. Se afla în zona cunoscută ca „Porțile de fier ale Transilvaniei”, o trecătoare naturală între Munții Țarcului și Munții Poiana Ruscă, care leagă Banatul de Țara Hațegului. Astfel, zona era una dintre puținele variante pe care o armată invadatoare ar fi putut să le aleagă pentru a pătrunde în Transilvania și mai apoi
Tapae () [Corola-website/Science/303547_a_304876]
-
Țărănesc, vicepreședinte al Partidului Național-Țărănesc. Fiu de țăran sărac, dotat cu o capacitate intelectuală de excepție, a urmat școala normală și a ajuns învățător. În Primul Război Mondial, s-a distins în luptele pentru apărarea patriei în regimentele muscelene, la trecătorile de pe Valea Dâmboviței, pe fronturile de la Oituz și Mărășești, fiind decorat cu ordinul militar de război „Mihai Viteazul”. A organizat și militat pentru izbânda referendumului prin care populația din Basarabia a hotărât în 1918 revenirea la patria mamă. După Primul
Ion Mihalache () [Corola-website/Science/303997_a_305326]
-
în anul 1689, austriecii, pentru a-și asigura o bază de aprovizionare în războiul cu turcii, au dorit să pună stăpânire pe Țară Românească, unde domnea Constantin Brâncoveanu. În luna decembrie, un detașament austriac condus de Generalul Heissler a străbătut Trecătoarea Branului, trecând munții, dar în primăvara anului următor (1690) a fost nevoit, sub presiunea tătarilor, chemați în ajutor de Constantin Brâncoveanu, să se reîntoarcă în Țară Bârsei pe același drum. În urmărirea lui, armatele turcești, aducând cu ele pe viitorul
Tohanu Vechi () [Corola-website/Science/304296_a_305625]
-
tătarilor, chemați în ajutor de Constantin Brâncoveanu, să se reîntoarcă în Țară Bârsei pe același drum. În urmărirea lui, armatele turcești, aducând cu ele pe viitorul principe Emeric Tokoly, trecură munții prin Crăpătura Pietrei Craiului, iar armata lui Brâncoveanu prin Trecătoarea și potecile Branului. Ciocnirea dintre cele două armate a avut loc la Zărnești la 11 august 1690, unde trupele austriece de sub comanda lui Heissler au fost înfrânte. În urma acestei victorii Constantin Brâncoveanu s-a reîntors în țară trecând tot pe la
Tohanu Vechi () [Corola-website/Science/304296_a_305625]
-
fapt este imposibil mai devreme de 11 ani. La 100 de km distanță se afla o altă bază rusească, din Gumru (Armenia). Cu ajutorul prezenței armatei rusești și folosind războiul civil din Georgia, Djavahetia, care se separă din restul statului prin trecătorile muntoase, practic nu se controlează din centru. Partidul „"Virk"” local se opune reîntoarcerii turcilor-meshetieni și cere atât detașarea provinciei, cât și "„unirea cu patria-mamă Armenia”". Georgia, negociind cu Turcia, vrea să construiască căile ferate Kars (Turcia) - Ahalkalaki (Georgia), o investiție
Turcii din Georgia () [Corola-website/Science/304346_a_305675]
-
unul din subordonații săi. Cu toate acestea, acuzațiile contra sa au fost retrase în perioada dinainte de declanșarea Crizei Suezului. În Criza Suezului din 1956 (operațiunea britanică „Mușchetar”), Sharon a comandat Unitatea 202 (Brigada de parașutiști). Luptătorii brigăzii au aterizat între Trecătoarea Mitla și partea de est a peninsulei Sinai, și au pătruns în trecătoare, împotriva recomandărilor superiorilor, suferind grele pierderi în luptă. După ce a realizat cu succes prima parte a misiunii sale (reunirea unui batalion parașutat lângă Trecătoarea Mitla cu brigada
Ariel Șaron () [Corola-website/Science/304393_a_305722]
-
în perioada dinainte de declanșarea Crizei Suezului. În Criza Suezului din 1956 (operațiunea britanică „Mușchetar”), Sharon a comandat Unitatea 202 (Brigada de parașutiști). Luptătorii brigăzii au aterizat între Trecătoarea Mitla și partea de est a peninsulei Sinai, și au pătruns în trecătoare, împotriva recomandărilor superiorilor, suferind grele pierderi în luptă. După ce a realizat cu succes prima parte a misiunii sale (reunirea unui batalion parașutat lângă Trecătoarea Mitla cu brigada care se deplasa pe teren), unitatea comandată de Sharon a fost desfășurată în
Ariel Șaron () [Corola-website/Science/304393_a_305722]
-
au aterizat între Trecătoarea Mitla și partea de est a peninsulei Sinai, și au pătruns în trecătoare, împotriva recomandărilor superiorilor, suferind grele pierderi în luptă. După ce a realizat cu succes prima parte a misiunii sale (reunirea unui batalion parașutat lângă Trecătoarea Mitla cu brigada care se deplasa pe teren), unitatea comandată de Sharon a fost desfășurată în apropierea trecătorii. Nici avioanele de recunoaștere, nici cercetașii nu au raportat existența unor forțe inamice înăuntrul trecătorii. Sharon, ale cărui forțe inițial se deplasau
Ariel Șaron () [Corola-website/Science/304393_a_305722]
-
în apropierea trecătorii. Nici avioanele de recunoaștere, nici cercetașii nu au raportat existența unor forțe inamice înăuntrul trecătorii. Sharon, ale cărui forțe inițial se deplasau spre est, a raportat superiorilor săi că este din ce în ce mai îngrijorat de posibilitatea prezenței inamicului în trecătoare, și de posibilitatea ca acesta să atace brigada din flanc sau din spate. Sharon a cerut în repetate rânduri permisiunea de a ataca trecătoarea, dar cererile sale au fost respinse. I s-a permis, totuși, să verifice dacă trecătoarea este
Ariel Șaron () [Corola-website/Science/304393_a_305722]
-
deplasau spre est, a raportat superiorilor săi că este din ce în ce mai îngrijorat de posibilitatea prezenței inamicului în trecătoare, și de posibilitatea ca acesta să atace brigada din flanc sau din spate. Sharon a cerut în repetate rânduri permisiunea de a ataca trecătoarea, dar cererile sale au fost respinse. I s-a permis, totuși, să verifice dacă trecătoarea este sau nu goală, și dacă da, i s-a promis că i se va permite s-o ocupe mai târziu. Sharon a trimis o
Ariel Șaron () [Corola-website/Science/304393_a_305722]
-
în trecătoare, și de posibilitatea ca acesta să atace brigada din flanc sau din spate. Sharon a cerut în repetate rânduri permisiunea de a ataca trecătoarea, dar cererile sale au fost respinse. I s-a permis, totuși, să verifice dacă trecătoarea este sau nu goală, și dacă da, i s-a promis că i se va permite s-o ocupe mai târziu. Sharon a trimis o mică forță de cercetași, care a fost însă întâmpinată de un foc intens, vehiculul lor
Ariel Șaron () [Corola-website/Science/304393_a_305722]
-
Auzind de aceasta, Sharon a trimis alte forțe, în timp ce oamenii lui Gur folosindu-se de vălul nopții, încercau să urce pereții defileului Heitan. În timpul acțiunii care a urmat, egiptenii au fost învinși și forțați să se retragă. În luptele de la Trecătoarea Mitla au fost uciși 260 soldați egipteni și 38 israelieni. Având în vedere aceste pierderi, acțiunile lui Sharon la Mitla sunt considerate ca fiind controversate, mulți din armată socotind că aceste pierderi au fost urmare a agresiunii inutile și neautorizate
Ariel Șaron () [Corola-website/Science/304393_a_305722]
-
construi a fost ales de Apolodor din Damasc în avalul Severinului de astăzi, deoarece apele Dunării se calmau după ieșirea din defileul Cazanelor (Porțile de Fier) iar fundul albiei fluviului era suficient de încărcat cu pietre și stânci purtate din trecătoarea dintre Carpați și Balcani, un fundament extrem de stabil pentru susținerea construcției. Podul măsura 1135 de metri lungime, legând castrul Pontes de pe malul sudic (Serbia de azi) de castrul Drobeta, pe malul nordic. Aceasta din urmă devenise posesiune romană după primul
Podul lui Traian () [Corola-website/Science/297983_a_299312]