1,179 matches
-
o înserare umedă. Coroana părului strânge fâșii de lumină : încununarea așteptării liniștite, primitoare, încărcată de chemări. Fruntea netedă, ca albul și nemișcarea unei amiezi solare, tulpina gâtului se lărgește în auriul umerilor și în goliciunea pieptului, îmbrățișat de reci reptile verzui. Bizară și nesigură împăcare deschide această reîntâlnire a zorilor ce-mi tulbură privirea... După-amiază de altcândva, din verile de demult... Rumoarea glasurilor în încăperile din jurul holului vast, unde bărbatul rămăsese, pentru moment, singur, așteptând sunetul soneriei. Zâmbea... Își imagina cum
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
gesturi de care fusese deposedat. Asculta duminica rulând, oră cu oră, dublată de curgerea îndărăt, oră cu oră, gest și cuvânt lângă gest și cuvânt. În jurul pereților, dulapurile metalice, planșetele. Douăzeci și trei de planșete și cinci dulapuri metalice, cenușii, verzui, primul cordon în jurul sălii. Ordinea și dezordinea barocă a atelierului de proiectare ? Normativele pentru terenuri macroporice, elanurile Verei, acum un an, un veac, în săptămânile de început la noul loc de muncă. — Am crescut între oameni mari. N-aveam niciodată
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
Prietenul Lucian trecuse de la ușă, se cuibărise toată săptămâna pe scaun, fără a privi în jur, răspunzând rar, strictul necesar, se ridicase odată cu gongul, schițase, ca un somnambul, un scurt salut bălăbănit, coborâse repede, treaptă după treaptă. Cerul de sidef, verzui. Norul lunecase, se iviră un obraz și un contur de scoică. Cozile lungi și groase, coroane suprapuse, prinse cu perle albe. Ochii rotunzi și mari, fruntea netedă, umerii goi, de pe care luneca șalul, șarpele. Veninul oscilând, ca un ac de
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
drept explicație, de nedisciplina oamenilor. Generalul însă, cu o indignare stăpânită, îl întrerupe scurt, mormăind: ― Vom vorbi mai târziu... Acuma, la datorie! Pe cărarea sură, în coborârea grăbită a înserării, grosul convoiului se legăna încet. Condamnatul, înfășurat într-o mantie verzuie, cu gulerul ridicat, cu o pălărie civilă în capul plecat, pășea mașinal la brațul unui preot militar bătrân, înconjurat de patru soldați cu baioneta la armă. Urmau grupuri de ofițeri și soldați, de-a valma, aduși de pe front înadins ca să
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
și în dreapta, și în stânga, tot mai depărtate. Bologa se liniști; erau, desigur, santinelele speriate... Pe la trei, spre a-și șterge orice urme de îngrijorare din suflet, porunci să se înalțe o rachetă, să vază și să se convingă. În lumina verzuie, terenul dintre tranșee părea mort. La dreapta, între sârmele ghimpate, zăcea cadavrul unui om. A fost ucis de acum două zile, pe când se întorcea din patrulare, noaptea, probabil chiar de camarazii lui, din greșeală sau de frică. Privirea lui Apostol
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
spus eu odinioară că norocul e salvatorul nostru... ― Da... norocul și Dumnezeu, îngînă Apostol tulburat, închizînd pleoapele, încît două șiroaie subțiri de lacrimi i se rostogoliră pe obrajii palizi și alunecară pe piept, însemnînd două pete sărate deasupra buzunarelor tunicii verzui. Acuma nu mai vreau nimic... Acuma Dumnezeu îmi poartă de grijă și mă călăuzește... Cum va orândui Dumnezeu, așa voi face, căci toate speranțele mele în Dumnezeu s-au adunat... numai Dumnezeu... Klapka se ridică vesel, cu o explozie de
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
cheia în broască și ascultă instrucțiile santinelei, neclintit, parcă ar fi fost țintuit locului. Mai auzi pașii plutonierului, pe trepte, trei, apoi alții, de bocanci, în coridor și în sfârșit, în geam, văzu un pătrat din pântecele soldatului cu tunica verzuie, încrețită, cu cartușierele negre și cureaua armei strânsă de o mână noduroasă, cu pielea crăpată și foarte murdară. Se uită împrejur, cum face omul când intră întîia oară într-o casă nouă. Își plimbă ochii pe masa lipită de perete
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
cu toate acestea, începusem să mă tem de dragoste mai mult decật de moarte. După atậta abstinență, sậnii mei împietriseră, coapsele mele tremurau...Așteptarea clipei unice, a revederii, îmi dădea fiori.Toamna se așternu curậnd covor de frunze galbene, roșii, verzui. Satul îmi lipsea din ce în ce mai mult. Nu mai era de acum un sat în spațiu, ci unul în timp, măsurậnd orele tainice care mă despărțeau de Yon. În același timp, preocupările mele păreau a-l exclude pentru totdeauna pe cel cu
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
aveam dirigenția era un coșmar pentru mine . Foarte mulți dintre profesori erau tineri, proaspăt absolvenți de pe băncile facultății, dar deosebit de pasionați de meserie. Acolo, printre schele și sonde, cu miros de petrol prin preajmă și cu licăriri soioase prin sticleții verzui ai ploilor de mai, școala dăinuie ca o fortăreață, cu o disciplină de cazarmă. Nimeni nu îndrăznea să rupă vreo floare, să arunce vreo hậrtie, să zgậrậie vreo bancă sau să nu învețe. Clasa era perfectă, cu elevi numai de
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii, Și crini, ca urnele antice de argint, Se leagănă pe lugerii cei nalți Iar aerul văratic, dulce, moale. Ca stelele sunt musculițele prin frunze Și împlu aerul cel cald cu o lumină Verzuie, clară, aromată. Fluturi - {EminescuOpIV 93} Cu părul de-aur și cu aripioare De curcubău - în haine de argint Din floare-n floare fîlfîiesc și-și moaie Gurițele-umede și roșii în potirul Mirositor și plin de miere-al florilor. Tufe de
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]
-
ușurat... izbutise să așeze nava lin în peisajul bizar din alte universuri. Altfel ar fi riscat să se îndepărteze de planeta albastră cu marginile zdrențuite și ghețuri veșnice la cei trei poli. Era nor, însă vizibilitatea bună... cei patru sateliți verzui, întunecați cu cei doi sori cenușii aruncau lumini crepusculare. La el în cameră era zăpușeală. Se defectase termostatul ambient și până a doua zi, când sosea echipa de intervenții, nu avea ce face. În grădină un greiere borțos cânta de
Adev?rul dintre noi by Aurel-Avram St?nescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83164_a_84489]
-
și avea să rămînă) doar ceea ce percepeam în acele vise limpezi și ciudate, în care uneori mă ridicam în aer la cel mai înalt rând de ferestre ale câte unei clădiri semețe și izolate, privind înăuntru în odăi cu dactilografe verzui. Terminam școala generală la 28, lângă Circul de Stat, și încă nu fusesem în centrul orașului. întreaga mea lume rămăsese aceea a mamei mele, care, femeie simplă venită de la țară, își stabilise precis zona de acțiune între Obor și Dorobanți
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
lumina galbenă ca urina, în odaia strâmtă și nesfârșit de înaltă, cu pereți de culoarea cadavrelor, am văzut-o pe mama spălând rufe în chiuvetă, în miez de noapte. Udă fleașcă, înfășurată în spumă și-n duhoarea săpunului de rufe verzui, cu sânii goi și părul ud încîlcit peste spatele lung și slab, cu omoplații ascuțiți, era ca o statuie de o mărime neomenească, umplând cu totul 18 singura odaie luminată din univers. Da, Bucureștiul meu o avea în centru pe
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
certitudinea leșinătoare că am fost odată acolo), iar noaptea vedeam mai clar locuri pe care le uitasem de mult, locuințele unde stătusem până la doi ani, apoi până la patru, la cinci... Totul desfigurat de emoție, de la panică la extaz... O lumină verzuie, cadaverică, înfășură odăile imposibil de înalte. Ușile erau toate ca niște răni stacojii, din care mustea uneori sângele. Aerul era fumuriu, de amurg. Umblam prin decorul ăsta gigantic, puneam mânuța pe tapete cu floricele, mă opream terifiat în fața țigăncii care
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
la început; poezioarele numite "High-Fidelity" sânt evident din altă carte. Chiar în aceste condiții, volumul rezistă. Asta pentru că, o mai spuneam, poemele lui Iaru sânt "de sticlă", adică amorfe și cu puncte de topire variabile în cadrul aceleiași compoziții, în magma verzuie plutesc și bucăți de sticlă solidă. Motto-ul cărții, foarte bine ales, este din Wells: "- Dar omul nu e sticlă pisată! - Nu, omul e mult mai transparent!" în cele mai bune poeme din carte, aceste bucăți de sticlă netopită ajung
Pururi tânăr, înfășurat în pixeli by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295573_a_296902]
-
iar duhurile nu pot intra în colibele oamenilor, de frica talismanelor de la gât. Noaptea se aude în apropiere răgetul leului, noaptea urlă șacalii, dar nimănui nu-i e frică. Cerul, noaptea, e totdeauna întunecat, aceleași stele albastre sau albe, câteva verzui și una roșie îl acoperă tremurând sau stând liniștite, uneori e lună, alteori nu și altceva nimic. Dar iată că de patru nopți, sus, deasupra zării de la miazăzi, stătea nemișcată o stea mare și rotundă cu capetele alungite în ascuțiș
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
se aplecă și o culese, dîndu-i-o din nou. Placa nu era nici măcar îndoită. Marele Preot o privi cu luare aminte: era tot un crâmpei de cer, cu stele mari și mici, luminoase și umbrite. Străinul puse degetul lângă o stea verzuie, înconjurată de un nimb ușor, albăstrui, destrămat. Zise apoi, zâmbind, în limba atlantă: - Pământul. Preoții tresăriră. Privind întîi năuc la semnele pe care le făcea străinul, Marele Preot se lumină deodată, arătând că a înțeles, și îi spuse lui Tefnaht
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
nu mă va tăia nimeni în șaptezeci de bucăți să mă arunce în gunoaiele orașului pentru că te-am îndrăgit. - Nu-ți pare rău de Atlantida? o întrebă Auta. Nefert nu-i răspunse; privi numai steaua uriașă cu pete albastre și verzui care plutea în cerul negru. Viața omului nu e menită unei cutii, oricât de încăpătoare sau plăcută. Chiar străinii se simțeau strâmtorați în luntrea lor și-și împărtășeau dorul de pământ aproape deopotrivă cu dorul planetei lor. Numărul de rotiri
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
fie podișul. Auta încercui lanțul răsăritean. Cel care adusese placa o luă cu el, o băgă într-o cutie de mărit, și după un alt răstimp îi aduse pământeanului altă placă. Auta văzu uimit munții deslușiți și recunoscu o netezime verzuie care era podișul. Făcu un semn pe podiș, și același străin luă placa din urmă și se duse să socotească locul unde și felul cum trebuia să coboare. Auta nu-l mai urmări. Știa de mult că prietenii săi străini
Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-
căldură și intimitate, satisfacție și veselie, optimism. Ajutând să se vadă lucrurile mai clare, dar și mai entuziaste. Intim și apropiat, dorește dilatare și expansiune prin dorința de comunicare. Aceste impulsuri și trăiri, treptat, încep să capete tente și străluciri verzui ale începutului de conștientizare de sine în drumul spre VERDELE intens, benefic al siguranței, relaxării și al aprecierilor. Recunoaștere a sinelui și a celorlalți, prin nevoia de afirmare și confirmare, dirijând către o altă nevoie a obținerii capacității de a
[Corola-publishinghouse/Science/1468_a_2766]
-
visători, fruntea boltită, încadrată de păr lung și mătăsos. Seara, din ceardac, îi plăcea să se uite pe cerul plin de stele... „Cât‟îs di multi!...“, se minuna ea. Observa că unele sunt mai mari, altele mai mici... unele strălucitoare verzui, altele gălbui... „Oari, di ci nu‟s tăti la fel.. am să-l întreb pi bunicuțu!“ Câte o dată, câte una trăgea o vârstă roșie, pe tot întinsul cerului și se stingea undeva în pădure... Atunci își amintea ce-a spus
ANUCA Fata pădurarului. In: ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
închis ochii pentru o clipă... Când i-am deschis, în fața mea se îndesea un întuneric adânc și înfricoșător. Știam că noaptea taina e închisă, cu desăvârșire, până ce s‟arată cândva, cumva, limba de flacăra, ca o părere, ca un fum verzui. Căutam o clipă să pătrund cu privirea întunericul, dar i-am închis numaidecât stăpânit de o teama nelămurită. Nu-mi era frică, dar instinctul mă îndemna să fiu atent, ascultând cu încordare. Aș fi vrut să strig... dar, în zadar
ANUCA Fata pădurarului. In: ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
Ce l-o fi făcut pe Anton să întoarcă capul, n-a știut... A privit roată cerul de deasupra, și, deodată ochii iuți ai pădurarului alunecară asupra unei tufe, care mișca, sus pe creastă. Acolo se profila clar, pe cerul verzui, silueta unui animal. Erau cel mult șaptezeci-optzeci de pași până acolo... la prima vedere părea să fie lup. Când, deodată, i-a recunoscut urechile cu pămătufuri și barba plină acoperindu-i fălcile. I s-a tăiat răsuflarea... De când îl urmărea
ANUCA Fata pădurarului. In: ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
umbre prelungi... Zăpezile sclipeau gălbui. Fără veste, la o cotitură, Anton rămase locului ca înlemnit. La marginea unei poteci, înălțată, ședea un animal mare, întunecat... El face o mișcare, și luna izbește drept în ochii lui, care scânteiază puternic străluciri verzui. „- Numai ochii lupului lucesc așa..!“ își zise Anton în gând. Animalul se uită țintă spre el și mai făcu doi pași, apoi așteptă adulmecând. Deodată, își înalță capul, brusc...și, încă o dată îl fulgeră cu o privire verzui, apoi, printre
ANUCA Fata pădurarului. In: ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]
-
puternic străluciri verzui. „- Numai ochii lupului lucesc așa..!“ își zise Anton în gând. Animalul se uită țintă spre el și mai făcu doi pași, apoi așteptă adulmecând. Deodată, își înalță capul, brusc...și, încă o dată îl fulgeră cu o privire verzui, apoi, printre arbuștii de alun și paltin, dispare. Lupul îl așteptase... îi ținea calea spre casă... Vântul i-a adus în nări mirosul lui, pe care îl cunoștea. Lupii îl cunoșteau pe Anton, și, între ei se stabilise, parcă, o
ANUCA Fata pădurarului. In: ANUCA Fata pădurarului by Gheorghe Tescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/265_a_503]