KorAP: Find »[drukola/base=fotoliu & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...289 290 291 ...341 >

8,525 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

numai să mă lase cu astmul meu”. „Nici măcar nu ești curios?” l-am întrebat. „Deloc. Eu nu sunt făcut să mă duc în sălile de felul ăsta. Rolul meu e mai modest. Să mă tem de cei care stau pe fotoliile de răchită”, mi-a replicat Dinu. „Și să tremuri de ei”, am zis. Dinu ridică din umeri: „Mă rog, dacă vrei tu, așa să fie. Dar tu?” Își fixase ochii cenușii, apoși, asupra mea. Am simțit o mare dorință să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
această vestită sală cu oglinzi despre care vorbește toată lumea și pe care nimeni n-a văzut-o. Ei bine, eu voi trece pragul ei. Să nu-mi zici mie Daniel Petric dacă într-o seară nu voi sta chiar în fotoliul de răchită al Bătrânului. Fii pe pace, te voi invita prin Francisc să ne vizitezi. Îi voi șopti Bătrânului: «Chemați-l pe doctorul Dinu aici, vă rog. Faceți-mi acest hatâr. Vă prețuiește, dealtfel, foarte mult și ar merita să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
o parte. M-am întors în coridor, pe covorul de culoarea muștarului, apropiindu-mă de ușa de la capătul lui. Bănuiam că Bătrânul fusese avertizat într-un fel oarecare de venirea mea inopinată și mă aștepta, probabil, intrigat - sau nervos? - pe fotoliul său de răchită. Mi-am aranjat părul, mi-am îndreptat haina, m-am concentrat, încercând să-mi pun ordine și în gânduri. Francisc aștepta în spatele meu. Mi-am făcut cruce discret și, în timp ce capul îmi vuia golit de toate frazele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
cu oglinzi fără să fiu chemat și, cu un efort aproape supraomenesc, am deschis ochii murmurând: „Vă rog să mă iertați că am avut îndrăzneala să...” Dar m-am oprit. Bătrânul nu era în sală. Chiar în mijloc existau două fotolii de răchită împletită și o masă rotundă, tot de răchită, la care însă nu stătea nimeni. Asta m-a descumpănit și chiar m-a speriat. Apoi mi-a trecut prin minte că Bătrânul, după ce Francisc îi semnalase probabil venirea mea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Bătrânul, după ce Francisc îi semnalase probabil venirea mea, se ascunsese undeva în spatele oglinzilor, studiindu-mă ca pe o muscă pătrunsă în sanctuarul său înainte de a-și face o intrare solemnă, impunătoare. Ezitam. Să mă așed pe unul din cele două fotolii și să aștept? Dar nu se cădea. Trebuia să aștept respectuos în picioare. Aproape paralizat de ideea că eram studiat de un ochi invizibil, mă străduiam să-mi impun o atitudine cât mai avantajoasă și să par liniștit, deși îmi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Abia atunci am văzut sala și am simțit o emoție încă și mai puternică. Știam de la bătrâni că pereții erau căptușiți cu oglinzi, că nu existau nici o fereastră și nici o mobilă, în afară de masa așezată în centru și de cele două fotolii de răchită, că până și tavanul, de care atârna un candelabru uriaș, aprins, și podeaua erau îmbrăcate în oglinzi mari, venețiene, și totuși m-am zăpăcit. Sala era un fel de incubator enorm și strălucitor, mai degrabă pătrat decât dreptunghiular

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
mea. Eram haită și hăituit. Gândul acesta m-a făcut să izbucnesc într-un râs nervos. Dincolo de pereții de sticlă strălucitori, ceilalți au râs, bineînțeles, și ei. Râsul acesta avu darul să-mi descarce nervii. Privirea mi-a căzut pe fotoliile de răchită. Probabil, mi-am zis, Bătrânul nu se arătase anume, ca să mă sperii singur. Și reușise. El se obișnuise cu partea plăcută a sălii cu oglinzi, cea care îi gâdila vanitatea, el era pacientul și adevărul bolii sale, dar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
oglinzi reverberau nenumărate chipuri care semănau cu „noi doi”. Am înaintat în lumina rece și feerică până la masa de răchită acoperită cu o pânză galbenă. Bătrânul nu mi-a întins mâna. Mi-a făcut semn să mă așed pe celălalt fotoliu, fixat în dușumea, încât nu putea fi nici apropiat, nici depărtat. — Ei, zise el, așteptând în mod vădit ca eu să încep conversația. Dar mie mi se încleștase gura. Nu știam ce să spun. Tăceam și mă uitam la omul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
râu care se varsă în mare. În clipa când se varsă în mare, râul se eliberează de tot noroiul pe care l-a cărat până atunci și devine străveziu. Cortina nu cade, ci se ridică. Bătrânul s-a sculat din fotoliu și a început să se învârtă prin sală șchiopătând. Apoi s-a oprit în fața mea și m-a fixat cu o privire autoritară. — Ei, ce zici? Eram înfricoșat și vrăjit. În ochii lui exista o nebunie dogoritoare care mă fascina

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-mi aduc aminte ceva, o vorbă, o frază care să mă scoată din impas și nu reușeam. El mă privea în continuare, ochii lui se fixaseră de mine ca niște lipitori. Mă credeam pierdut. Nemulțumit, Bătrânul s-a așezat în fotoliul de răchită, și-a întins piciorul stâng pe perna roșie, cufundându-se într-o tăcere absentă. Reflecta parcă asupra hotărârii pe care trebuia s-o ia în privința mea. Am stat așa o vreme, apoi, cu prudență, ca să nu-l deranjez

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
putea să apară Bătrânul, în rest eram copleșit de o stare care semăna cu fericirea. Ieșisem dintr-un tunel umed, friguros și murdar, într-o sală strălucitoare în care vechiul cioplitor de cruci se simțea răzbunat. M-am așezat pe fotoliul mai scund, rezervat oaspetelui, mi-am înfipt coatele în masa de răchită și am început să mă privesc cu o plăcere nesfârșită. Cum spusese Victor? Că va veni ea era rațiunii? Ba să nu vină, sau să nu revină niciodată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
acestea nu mi le putea oferi era rațiunii. În schimb, oglinzile da. Sala în care mă găseam părea făcută anume ca să nu mai visez cu capul vârât sub pătură. Acum puteam să visez cu ochii deschiși, instalat comod într-un fotoliu de răchită, gustând din când în când limonada din carafă. Sub lumina scânteietoare a candelabrului spânzurat de tavan, nu mă mai limita nimic, nu mă mai stingherea nimic, puteam să cred despre mine orice, că eram genial și pregătit să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
dezinfecteze de fiecare dată de urmele vieții reale, ca de o murdărie. Nimic nu-mi lipsea în defecte și în experiența de viață ca să fiu musafirul ideal într-o astfel de sală; poate doar curajul de a mă așeza pe fotoliul Bătrânului, mai înalt cu câțiva centimetri decât celălalt. A doua zi când m-am sculat eram hotărât să le vorbesc bătrânilor despre sala cu oglinzi. Nu mai puteam rezista să nu mă laud. Dar, bineînțeles, nu le puteam vorbi despre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
laud. Dar, bineînțeles, nu le puteam vorbi despre o sală goală. Le puteam trezi bănuiala că Bătrânul își bătuse joc de mine, că nici nu se sinchisise de persoana mea. Cine știe ce făcea Bătrânul în vreme ce sculptorul stătea ca un caraghios în fața fotoliului de răchită gol? ar fi rânjit Mopsul. Poate stătea culcat în cortul de tuareg, distrându-se pe seama lui și urmărindu-l printr-o crăpătură. Nu, nu puteam risca asta. Am avut o oarecare emoție când am ieșit pe coridor și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
fie. — Păi cum să te vezi, le-am explicat eu blazat. Transformat în mulțime. Toți care aveau chipul meu de jur împrejur făceau același lucru ca mine. — Grozav, suspină Leon. Îi interesa totul. Dacă sala era pătrată sau dreptunghiulară, dacă fotoliile și masa erau într-adevăr de răchită. Și, mai ales, Bătrânul. — Cum are ochii? Chiar albaștri? întrebă Dominic, foarte mândru că și ochii lui erau de aceeași culoare. — Albaștri, reci și fără gene. Cum, domnule, se miră Nelson, chiar așa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
a râs. Pe măsură ce vorbeam, prindeam și mai mult curaj. Îmi lăsam fantezia să zburde, uimit eu însumi de cât eram de dotat în această privință. — „Hai să-ți arăt ceva”, mi-a zis pe neașteptate Bătrânul. S-a ridicat din fotoliul lui de răchită și a pornit șchiopătând înaintea mea. În coridor, după câțiva pași, a deschis altă ușă și m-a introdus mai întâi într-o încăpere plină cu păsări împăiate, apoi în alta cu reptile modelate în argilă și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
de gămălie pe mari panouri albastre și aurii. „În aceste încăperi mă retrag uneori când am poftă să văd lumea”, mi-a explicat el cu un vădit subînțeles ironic, după care ne-am întors și ne-am reluat locurile în fotoliile de răchită. Mi-a zis cu vocea înecată de amintiri: “într-o zi, mi-a fost dor să mă reîntorc în deșert. Și cum nu m-am mai putut întoarce, mi-am construit unul aici. Acesta e deșertul meu, domnule

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
niciodată?” „Sigur”, m-am grăbit eu. „Ei bine, domnule sculptor, mi-a zis, în deșert înveți să fii înțelept până la cruzime. Acolo soarele verifică în fiecare seară, înainte de a apune, că nimeni nu i-a supraviețuit. Stând nemișcat în acest fotoliu de răchită, eu merg în fiecare noapte zeci de kilometri prin pustiu. Îmi ajunge. Nu mai vreau să văd altceva. Un proverb arab zice că deșertul îi întărește pe cei tari și îi slăbește pe cei slabi, dar mă îndoiesc

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
a mă obișnui cu lumina scânteietoare a candelabrului reverberată în oglinzi, mă așteptam să aud o voce uscată întâmpinându-mă: „Ei, domnule sculptor, ce-ai mai născocit pe seama mea?” Dar asta dura numai o clipă. Pe urmă mă așezam în fotoliu și mă priveam în oglinzi; nu se mai auzea nimic, murea și marea, murea lumina stelelor, murea totul; rămâneam eu și „ceilalți” care închideau ochii odată cu mine, mă pândeau cu pleoapele întredeschise și, dacă mă mișcam într-o parte, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
tainei sale și al puterii sale, dar între oglinzi mă îmbolnăveam eu însumi, treptat, de boala deșertului. Și într-o noapte chiar mi-a fost frică în clipa când m-am gândit că într-o zi eu însumi, poate, pe fotoliul acela mai înalt... Altul în locul meu ar folosi, poate, pentru încântarea mea de atunci un cuvânt urât. Eu n-o fac, cu toate că n-am nimic împotrivă. Mă mulțumesc să spun că mi s-ar fi părut mai normal să mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
în copilărie în camera mea cu poze sau când stăteam lipit de gard privind cortul circului. În special, îmi plăcea, din pricina Laurei, să mă închipui pilot de furtună. Odată, m-am văzut stând în barul unui aeroport, adâncit într-un fotoliu de piele verde, cu o ceașcă de cafea în față. Abia mă întorsesem dintr-un zbor periculos. Purtasem avionul deasupra unui vulcan în erupție și coborâsem foarte jos, ca să măsor temperatura trâmbelor de lavă și fum. La un moment dat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
fii considerat idiot, trebuie să fii scârbos cu cei dispuși să te considere așa, era scuza pe care mi-o găsisem și de care mă foloseam când mă purtam grosolan. Fiindcă, nu-i așa? nu se sare ușor pe un fotoliu de răchită. E nevoie de o oarecare pregătire psihologică, de o educare a vanității. E ca trecerea de la cimpanzeu la om. Eu mai aveam încă păr pe mine, deși nu mai eram cimpanzeu. În ce o privea pe Laura, îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
singurul subiect care mă obseda și să nu-i vorbesc despre ceea ce întreg azilul dorea să mă audă vorbind: despre nopțile mele în sala cu oglinzi. Din pricina asta, am început s-o caut mai rar. 24 (Din caietul de vise) Fotoliul de răchită s-a transformat într-un fotoliu vișiniu. Stau la soare și mă oglindesc în apa unei piscine. Dacă vreau, fac și baie. Dar nu, asta mai târziu. Deocamdată mi-e lene. Sunt ușor obosit. N-am dormit bine

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
-i vorbesc despre ceea ce întreg azilul dorea să mă audă vorbind: despre nopțile mele în sala cu oglinzi. Din pricina asta, am început s-o caut mai rar. 24 (Din caietul de vise) Fotoliul de răchită s-a transformat într-un fotoliu vișiniu. Stau la soare și mă oglindesc în apa unei piscine. Dacă vreau, fac și baie. Dar nu, asta mai târziu. Deocamdată mi-e lene. Sunt ușor obosit. N-am dormit bine azi noapte. Nenumărați admiratori au năvălit aici (nici

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
spionat. Cu siguranță, dacă aș întoarce capul, aș constata și acum că în hol s-au strâns multe persoane care așteaptă să-mi fac siesta. Nu îndrăznesc să mă tulbure, dar nici nu pleacă. Mă condamnă să stau pironit pe fotoliul acesta vișiniu, să mă prefac că dorm sau că mă uit în apa piscinei. Și, probabil, își închipuie că mă preocupă idei ieșite din comun din moment ce stau atât de concentrat. Adevărul e că nu mă gândesc la nimic. Îmi e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]