KorAP: Find »[drukola/base=zare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...289 290 291 ...303 >

7,560 matches

Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752

megieșe/ Ca-n cele mai de mult istorii/ Cireșii numără cireșe// Legile basmelor se schimbă/ zadarnic printre paradise,/ În doar de ei știuta limbă/ Caișii spun mereu caise// Și ca și cum nimic în lume/ Nu-i poate face să dispere,/ Când zările descresc, anume/ Merii îngână veșnic mere.// Oh, pomii frați de cruce și de țară, / Legați ca noi de vânt și de pământ,/ Când timpul singură-l măsoară/ Bătaia fructelor căzând... (În livezi) Deconstrucția prin reconstrucție este realizată la nivel universal

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
naștere,/ Singuri și neputincioși în fața/ Creșterii noastre-nverzite/ În timpul ei crescător/ Ca-ntr-un mormânt ce dospește viața viitoare./ Noi doi,/ Gemeni în uterul spaimei". (Gemeni) Interogația retorică devine strigăt de salvare, când "o mare de trupuri inerte-/ Acoperind până în zare/ străzile, văile, munții-?/ Pe valurile căreia oricine/ (Cu singura condiție să fie treaz/ Sau cel puțin somnambul)/ Ar putea înainta/ Dar spre ce?/ O mare fără țărmuri, inertă,/ Aproape moartă./ Aproape moartă? Și deodată m-a cuprins o spaimă nebună

[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782

împinge să-și caute un refugiu. Soluția de care se cramponează îl ajută să uite un timp neadevărul în care, ca într-o mlaștină, s-a împotmolit. Strînsoarea și injoncțiunile unui context vătămător generează, iată, și un asemenea marasm. Sub zarea plumburie, drumul egal al fiecărei zile. Singurătate, sastisire, griji cripta te absolvă de astfel de mizerii. Amenajînd un mormînt, te faci că nu-ți pasă că, din nefericire, nu ți-a fost dat să ai copii. Și apoi, luciul rece

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
leac absolut nici refugiul în credință. Pe Dumnezeu unde îl poți oblici? În ceruri? În biserici? În predici? Sau mai degrabă în suflete, atît cît ele se pot desluși. Așa zdrențuite cum sunt. S-ar părea că elanul spre o zare mai de sus există. Important este că înlăuntru, în forul interior, nu domnește pustiul. Cîte o lacrimă, atunci cînd nu e falsă, îndreptățește speranța. Și dacă ai sentimentul misticei revelații, prin asta se vor fi sfîrșit frămîntările în care te

[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831

martiraj care să cristalizeze prezentul și să demonstreze că acest prezent este un rezultat al unui lung efort pe scara istoriei. Nici Eugen Jebeleanu nu ne va convinge estetic în poemul "Bălcescu": "Trâmbițe sună, vin desculții/ Către el în toată zarea/ De atâta bucurie/ I se taie răsuflarea". Situația se integrează într-un proces mai amplu de subsumare a poeziei realității. Intenția este de-altfel declarată în numeroasele arte poetice particulare care apar în această perioadă "Mărul de lângă drum" (M. Beniuc

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
sânge, o zgură de fum". Sau, iată-l solitar și nerealizat: Căci sunt și eu unul/ din cei ce se nasc din timp în timp printre voi/ ca să moară cu gura plină de pământ și de oseminte/ în timp ce galopează în zare scheletele cailor". O altă cauză a neliniștii poetului ar fi "Anotimpul electronic", desființarea omului prin alienare, prin invazia tehnicismului; asistăm la o adevărată osificare a spiritului. În această lume dispar legi și datini. Măștile s-au uzat. Lumea este dominată

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
izvorât din impresionism prin dimensionarea cosmică a impresiei atunci când va trăi imaginile războiului prin sentimentul de sfârșit de lume, proiectat într-un peisaj cutremurat de spaimă și păcat. O natură dantescă, secătuit de viciu, o natură negativă se întinde: "Pe zare curge sânge și pieptul mi-i roșu de parcă/ Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am șters...". Personajele și sentimentele sunt gigantizate, Ștefan sau Cozma Răcoare acoperă cu umbra lor tot cerul. Foamea și setea devin pantagruelice într-un

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
se desfășoară pe același fond rural: "Adun durerea de pe-ntreaga țară/ Ca fânul un țăran de pe hotară/ Și-o fac porșori, căpițe și jireji/ Din umbra cărora nu te mai vezi./ Apoi iau foc durerii să răsaie/ Pe tot cuprinsul zării vâlvătaie./ Acesta este jocul meu cu focul/ În care ține suferința locul/ Butucilor care ardeau pe ruguri/ Cu sfinți sub ai osândei grele juguri." Dar erosul este mai îndurerat și semeția face loc modestiei: Pe tot cuprinsul tău, eu niciodată

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de anotimpuri, ornamental, rafinat și fantezist, cu implicații realiste, cu aspirații spre purități. Aude timpul respirând într-o atmosferă de legendă, de frumos și magie, de clar-obscur în care fecioarele sfinte, prea feminine, privesc din somn cu ochii închiși pe zări. Finețea culorilor, puritatea formelor, lumina delicată, miraculosul creștin inserat cu subtilitate amintește de pictura neoimpresioniștilor. Linia și culoarea lui Andrițoiu dau efecte morale: Presimt zăpezi și prevestesc un alb/ frumos ca de molitvă tipărită/ Madonă albă, pogorând din cer/ ea

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
copil lovește cerul" (1968) conturează un poet orgolios, energic, solar, cu porniri și dăruiri generoase. "Cuvântul propriu", în care se cuprinde un anume energetism elementar, irumpe în imagini puternice și sigure: prin arbori curge luna descălțată, stelele se aud bâjbâind, zarea e numai soare și albine și-un zumzet coșbucian se strecoară din infinit încoace". Poetul cântă cerul, pământul, cireșul, fântâna, scalda, turma de oi într-un univers rustic, bine conturat, în care se afirmă puternic viața: Venim cu oile de

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
cuprinde somnul sub care te-ncovoi". În al doilea ciclu al volumului apar cântecul albastru, fata în albastru, un proces de metamorfozare și abstractizare a realului cu elemente inefabile: "Trupul meu e numai o părere/ în prelungirea trupului meu cânt.". Copilul zărilor barbare își va zăvorî carnea undeva sus în lumea de albastru, iar odaia în care locuiește va avea pereții de frig; un sentiment de singurătate străbate cel de-al treilea ciclu: "Sunt un pui de cuc/ născut de-o mamă

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
drogul creator, de împărății vizuale, sonore și olfactive: Când vom ajunge însă lângă Styx,/ Pe mal la semnul meu, va fi răcoare/ Și vor zbura căderi mângâietoare/ Atunci vă voi privi atât de fix, Atât de străveziu va fi în zare/ Că toate se vor atinge în uitare" (II). Poetul descrie drumul spre Styx ca o evadare în altă lume; universul este similar celui real, cu desfășurări cotidiene (visuri de iubire și mărire), într-un peisaj bolovănos sau acvatic, un ocean

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
dantelate în jurul unui singur motiv ne trimit la Desnos. Panteismul, metamorfozările, metempsihozele stau sub impresia vagului și a stărilor muzicale, dizolvându-se de foarte multe ori în gratuitate. "Vom pribegi într-o sămânță poate/ sau într-o proră sângerând spre zare,/ în asfințitul care trist se surpă peste un sfârșit de sărbătoare "Va pribegi astfel în iarba care țipă,/ în prundul străfulgerat de scântei/ în timp, ca-ntr-o oglindă/." În nopțile Albionului" rămâne liric, deși motivele sunt livrești: sunt evocați

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
în crini (simbol al purității, dar și al morții) și în nuntă (al cărei sfârșit înseamnă moarte). Motivul crinului, cu simbolistica citată, invadează existența; crinii ies prin pereții caselor, pe bulevarde, prin soare, prin ochiul însuși ce poartă în el "zarea crinului". Ileana Mălăncioiu riscă să ajungă la manierism. Ioana Diaconescu "Furăm trandafiri", E. P. L., 1967; "Jumătate zeu", Eminescu, 1970; "Adagio", poeme, Eminescu, 1973. Se pare că Ioana Diaconescu este eleva Anei Blandiana în sensul că descoperim afinități și aceleași trăiri

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
peste lume/ Pe Horea să-l răzbune/ Pe Horea sa-l răzbune". Alături de Horia, apare Chivără Roșie, erou popular desprins din piatra munților și din vatra țăranilor: "Ești parcă din focul de pe vatră/ Născut parcă din crestele de piatră/ Roșcată zare mare/ Când soarele răsare/ Chivără Roșie." Poemele sunt discursive dar devin modele de urmat în epocă; prin patos și atitudine romantică se apropie de mișcările istoriei contemporane, pentru că Horia, ca și Tudor, simbolizează eroismul, bărbăția și jertfa în slujba unui

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
Bihariei" evocă în tablouri halucinante figura lui Bălcescu și a lui Iancu: "A pătruns prin frunze-n fapt de noapte/ Ca o lance albastră, un fior/ Moții răsculați cu seculare/ Răzbunări prin codri-acum răsar,/ Flăcări mari s-au despletit în zare/ Ca o mare fără de hotar." Este evocată întâlnirea dintre Iancu și Bălcescu care plănuiau unirea românilor cu maghiarii împotriva dușmanului comun. Poemul rezistă prin fragmentele de descriere în care poetul revine la uneltele lui. Amintirile sunt spicuiri desprinse și întrupate

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-nțeleg decât că-mi este dat/ Să distilez în ritmuri această tulburătoare vreme./ Ioan Alexandru din nou entuziasmat/ Citește în cenacluri o mie de poeme" ("Autoportret"). Poezia este o permanentă căutare: "Umblu din poartă-n poartă în căutarea ta,/ Din zare în zare cu buciumul în mână." Poetul răscolește adâncimile: "Ochiul rotit prelung în rotocoale/ Bate-n fântâni cu ploi de curcubeie". Se întoarce la tradiție, la obiceiuri și ceremoniale vechi, la folclor: "Întoarce-te la casa geamului deschis" ("Poezie"). În

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
că-mi este dat/ Să distilez în ritmuri această tulburătoare vreme./ Ioan Alexandru din nou entuziasmat/ Citește în cenacluri o mie de poeme" ("Autoportret"). Poezia este o permanentă căutare: "Umblu din poartă-n poartă în căutarea ta,/ Din zare în zare cu buciumul în mână." Poetul răscolește adâncimile: "Ochiul rotit prelung în rotocoale/ Bate-n fântâni cu ploi de curcubeie". Se întoarce la tradiție, la obiceiuri și ceremoniale vechi, la folclor: "Întoarce-te la casa geamului deschis" ("Poezie"). În poemul "Cât

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de purificare, de înaintare spre formele inițiatice, spre perfecțiune. Poetul este hărăzit căutărilor și frământărilor, ezitărilor și incertitudinilor. Totuși poetul spune-se ar fi împăcat/ Cu poteca asta îngustă ce șerpuie/ Pe gura vulcanului". Sau "Poetul capul nimănui/ Rostogolit din Zare-n zare/ Când pe pământ e marele amurg/ și când pe cer e ma rea-nmormântare". El, poetul, rămâne animatorul veacurilor, se identifică cu firea, cu începuturile ei, cu ideea de absolut: "Cât de pustie-i zarea fără EL/ Poetul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
de înaintare spre formele inițiatice, spre perfecțiune. Poetul este hărăzit căutărilor și frământărilor, ezitărilor și incertitudinilor. Totuși poetul spune-se ar fi împăcat/ Cu poteca asta îngustă ce șerpuie/ Pe gura vulcanului". Sau "Poetul capul nimănui/ Rostogolit din Zare-n zare/ Când pe pământ e marele amurg/ și când pe cer e ma rea-nmormântare". El, poetul, rămâne animatorul veacurilor, se identifică cu firea, cu începuturile ei, cu ideea de absolut: "Cât de pustie-i zarea fără EL/ Poetul început de

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
nimănui/ Rostogolit din Zare-n zare/ Când pe pământ e marele amurg/ și când pe cer e ma rea-nmormântare". El, poetul, rămâne animatorul veacurilor, se identifică cu firea, cu începuturile ei, cu ideea de absolut: "Cât de pustie-i zarea fără EL/ Poetul început de Fire/ Pe marginea prăpastiei lăsat". ("Între Pustie și nemărginire"). Poetului îi stau în față lumina necreată, necuprinsul, nemărginirea, fulgerele care îl făuresc, pentru că "fără capăt este începutul": "Mă clatină un frasin din adânc/ și ard

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
și învăluie lumea de aici. Graiul este cel al patriei, poetul se întoarce spre "Cerurile mume", spre vechea vatră, spre truda piramidelor. Și în acest context el, poetul, rămâne "floare fără chip", mireasmă devoratoare, de aceea " Cine se pleacă-n zarea mea/ Rămâne iar bolnav de moarte/ Un foșnet uriaș de crini/ Venind spre munte de departe". ("Imn"). În concluzie, poetul creează acel imn de slavă și bucurie, o lumină "orbitoare" care ne amintește de vechea poezie egipteană 3, dar și

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
absorb deopotrivă cerul, realizând nunta între cele două specii: garoafele sunt "crescute cât stejarii"("Zori de zi") "Buruiana și firul de grâu să-și coacă/ Cerul laolaltă./ Nu-i rostul tău/ De-a separa și prețui/ Din câte stau pe zare/ Același ou divin nuntește/ Și ochiul vulturesc" ("Imn sacru"). Buruiana și firul de grâu absorb deopotrivă cerul, realizând nunta între cele două specii: "Buruiana și firul de grâu să-și coacă/ Cerul laolaltă/ Nu-i rostul tău/ De-a separa

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
vulturesc" ("Imn sacru"). Buruiana și firul de grâu absorb deopotrivă cerul, realizând nunta între cele două specii: "Buruiana și firul de grâu să-și coacă/ Cerul laolaltă/ Nu-i rostul tău/ De-a separa și prețui/ Din câte stau pe zare/ Același ou divin nuntește/ și ochiul vulturesc" ("Imn sacru"). Poetul descoperă elemente purtătoare de poezie, nu pentru că în ele ar sălășlui Dumnezeu, ci pentru întrevăzuta, potențiala nuntire a acestora cu spiritul. De aceea " instrumentul de slăvire" nu-i doar graiul

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
unui mort." Ni se înfățișează o viață stranie, în care pruncii universului sug laptele mamei lor amestecat cu ură și sudoare ("Laptele"). Într-o parabolă ca "Pe câmp", tinerii care pleacă să-nfrunte destinul vor fi înfrânți " Când apare în zarea lumii/ profilul unui leu flămând,/ ochirăm toți/ cu armele de spaimă,/ nimerind din plin unul în capul celuilalt". O concluzie la acest capitol ar putea fi citarea poemului "Nopți". Noaptea este veșnică, un cumplit infern dantesc se constituie ca o

[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]