7,971 matches
-
plină iarnă se coc fructele de Yuzu, Galbene precum aurul, Și plăcute la gust... Sub cerul clar de iarnă, Parfumul lor mă-mbată... Tradiția impune ca sake să fie servit în cupe de ceramică cu marginea subțire, pentru ca băutura să alunece plăcut în gura celui ce îl bea. Sake „Tokubetsu Junmai” cu gust de fructe și arome florale completează minunat mesele bogate. IANUARIE luna afecțiunii. „Mutsuki”(numele vechi) și „Ichigatsu”(denumirea modernă). Sake la Anul nou Un castron de „Soba” rece
Japonia. Mister şi fascinaţie by Floarea Cărbune () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1258_a_2102]
-
și de camere în stil japonez, unde se doarme pe tatami. Micul dejun și cina sunt incluse în prețul de cazare. Am stat într-o cameră ce avea vedere la ocean. În fiecare dimineață, admiram răsăritul soarelui și surferii ce alunecau cu dibăcie pe crestele valurilor. Atât femeile, cât și bărbații surferi seamănă cu niște zeități ale mării, unii chiar par desprinși din filmele de animație... La intrarea în hotel, există o grădină Zen(despre care am mai vorbit) și un
Japonia. Mister şi fascinaţie by Floarea Cărbune () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1258_a_2102]
-
că nu visa, că mai era În viață. În cădere, calul Își aruncase călărețul din șa și acum acesta se ridicase șchiopătând și-și pipăia cu grijă mădularele. Era palid, dar se străduia să zâmbească, scuturându-și capul de pe care alunecase o bonețică de catifea albastră. — Am căzut chiar unde trebuia. Câțiva pași mai Încolo aș fi căzut direct În rai, spuse el, dându și aere de om curajos. Simeon privi mirat și-și trase piciorul de sub cal. Slavă Domnului, nu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
de la căpșorul blond la cel cu plete Întunecate. Se vedea cât colo că cei doi călăreți erau femei. Două fete tinere, Îm bră cate În haine de paj. Dar Își stăpâni și uimirea, și vor bele care dădeau să-i alunece de pe limbă. Văzuse prea multe În viața lui ca să știe că nu trebuie să fie niciodată prea curios. Îți mulțumesc, străine, că mi-ai salvat viața. Dacă nu erai tu..., ochii de un albastru foarte clar se Îndreptară spre abisul
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
care necheză ascuțit și porni Într-un galop vijelios. Asasinii Întoarseră capul. — Fugi după el, blestematul de străin. Fugi după el, Îi strigă Hugo tovarășului său, care-și Întoarse calul și se năpusti pe urmele fugarului. Simeon se lăsă să alunece din brad tocmai În clipa În care acesta ajunse sub el, Încercând să ghicească prin lumina tulbure a zorilor Încotro o luase fugarul. Două mâini ca niște clește de oțel Îi cuprinseră grumajii. „Să nu-l omor“, Își spuse Simeon
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
-i strigă răgușit să se țină cât putea și, spate În spate, Încercară să facă față atacurilor bandiților. Câteva clipe luptară În tăcere. În afară de rana adâncă de la umăr Bodo mai avea alte câteva răni deschise care Îl umpluseră de sânge. Alunecă de pe cal și Ambrosius se apropie să-i dea lovitura de grație. În clipa În care vârful sabiei străpungea veșmântul tânărului, Hugo Își Împlântă adânc cuțitul În spatele tovarășului său. Sabia chiorului alunecă sub coasta tânărului, fără Însă a-i atinge
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
câteva răni deschise care Îl umpluseră de sânge. Alunecă de pe cal și Ambrosius se apropie să-i dea lovitura de grație. În clipa În care vârful sabiei străpungea veșmântul tânărului, Hugo Își Împlântă adânc cuțitul În spatele tovarășului său. Sabia chiorului alunecă sub coasta tânărului, fără Însă a-i atinge inima, și capul Îi căzu Într-o parte. O clipă, văzu Îngrozit buzele subțiri ale lui Hugo rânjind pline de cruzime: — Ți-am spus că deștepții nu trăiesc mult. Voiai să-mi
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
cu șnur de mătase albastră, ajunseseră astfel În mâinile celor doi tineri. E adevărat, lui Bodo i se spusese că Reinhard, fratele Berthei, mesagerul personal al prințesei, Își rupsese piciorul. Iar domniței i se spusese că Niklaus, curierul lui Bodo, alunecase pe podețul din fața casei jupânului Urs și-și rupsese mâna. Deoa rece scrisorile erau legate ca totdeauna cu șnur al bastru și scrisul nu părea măsluit, cei doi primiră misivele cu Încre dere. Fără să piardă timp, Bodo porni spre
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
și Îngheață!“ Își spuse Urs, Îngrozit. Erau primele cuvinte cu rost pe care le spunea de la moartea soției sale. Fără să mai stea pe gânduri, luă coșulețul și, ținându-se cu o mână de tufișurile de pe pământul Înghețat, ca să nu alunece, urcă gâfâind malul cel Înalt. Apoi o luă În goană spre casă. O umbră ascunsă după alt stâlp al podului se desprinse de lemnul cu care parcă se contopise și-l urmări cu fereală. Când Îl văzu intrând pe poarta
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Nevrednicule, te numești nobil și cavaler! Ai primit din mâinile tatălui meu privilegii, pământuri și titluri. Dar nu ți-a fost destul! Acum vrei să pui mâna și pe fiica lui... Adelheid vorbea precipitat și fără Întrerupere, ca să câștige timp, alunecând cu pași mărunți, aproape imperceptibili, spre fereastră. Mâna ei pipăia cu disperare peretele aspru, dar se ferea să Întoarcă privirea ca să măsoare distanța ce o despărțea de prăpastia de afară. Nu-i trebuise mult timp să se hotărască: În clipa
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
pomenise ca o nobilă doamnă să se arate cu capul descoperit? Dar Adelheid voia să-l vadă pe Bodo, așa că ajunse la portiță Într-o clipă și se opri Încercând să-și facă o intrare demnă În grădină. Piciorul Îi alunecă Însă pe treaptă și se pomeni jos grămadă, cu o durere ascuțită În gleznă, care Îi umplu ochii de lacrimi. Bodo, care auzise zgomotul și Întoarse capul, se repezi s-o ridice, murmurând câteva cuvinte respectuoase. Roșie la față, Adelheid
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
se scursese abundent, Înroșind zăpada și dând locului o Înfățișare de coșmar. Vână torii, toți În slujba Casei princiare, fuseseră sur prinși toc mai când, liniștiți, pregăteau mâncarea. Din pieptul celui care Învârtea friptura ieșea un ciot de suliță. Mâna alunecase de pe crăcană În foc și nu mai rămăsese din ea decât cenușă. Altul ducea la gură, Înmărmurit pentru totdeauna În acest gest, o cupă cu vin. Sabia care Îi tăiase pe jumătate capul nu clintise degetele care strângeau Încă pocalul
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
ușa și aruncă cheia pe fereastra Îngustă a turnului. — Haideți, doamna mea, să mergem. De Îndată ce ajungem jos ne despărțim ca să nu batem la ochi. Mergeți la câțiva pași În urma mea, ca și cum nu m-ați cunoaște. Aveți grijă să nu vă alunece basmaua de pe cap. Ați fi imediat recu noscută... Luă de pe zid o bucățică de tencuială Înnegrită de fum și mânji cu ea fața fetei. Apoi Îi legă strâns basmaua pe cap, ascunzând cu grijă șuvițele aurii. Îi puse În mână
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Mergeam așa între două stații. Abia acum mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă ajungeam la un petec de asfalt? Strada era traversată pe dedesupt de conducte de apă caldă pentru baie, sau termoficare. După gheața pe care patinele alunecau perfect, zona dezghețată ar fi fost un dezastru: o frânare neprevăzută. Ar fi urmat desprinderea de bara mașinii și contactul cu asfaltul apoi imediat cu gheța. Ce s-ar fi întâmplat dacă din spate venea un șofer neatent, care nu
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
scăpasem controlul direcției. Intenția de revenire pe marginea drumului s-a dovedit o mare greșeală, pentru că era acoperită cu pietriș. Dezechilibrat, mă și închipuiam cu capul spart, cu coarnele bicicletei intrate-n burtă. Bicicleta derapă, zbură cât colo, eu căzut, alunecam pe mâna dreaptă întinsă instictiv, la vale. Nu mă durea nimic, și mă-întrebam cum de nu mă lovisem la cap. Omul de pe cealaltă parte fugi spre mine alarmat, dar constată că în afară de o zdrelitură serioasă și o
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
cu ajutorul curelelor înguste din piele (folosite pentru imobilizarea bagajelor pe biciclete), și pe rând, unul trăgea de sus, celălalt împingea din spate. Nu le puteam urca în poziție verticală, pe roți. Le-am târât culcate și, cum s-a nimerit, alunecând și murdărindune, ca după ploaie. A urmat un urcuș infernal prin pădure pe o potecă relativă, plină de crengi rupte și vreascuri ude, uneori prin noroi și băltoace, vânând marcajele bine ascuse de cei care le plasaseră, ca pentru relaxarea
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
niște motocositoare își făceau treaba. Nu știam că va urma prima parte spectaculoasă a mersului pe bicicletă: coborârea unor serpentine spectaculoase, asemănătoare celor dintre Leșul Ursului și Broșteni, străbătute cu un an înainte. Aici însă, drumul era neasfaltat, roțile bicicletelor alunecau. La o curbă era cât pe ce să cad și de atunci am devenit mai prudent. La capătul serpentinelor, mereu la vale cu frâna activată, atenționat de Mircea am verificat temperatura torpedoului. Am turnat apă să răcesc butucul, apa sfârâia
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
neașteptat de bune, ne-au prins bine. Având copiii, ceilalți s-au odihnit iar eu am pornit-o spre cascadă. Pot zice că traseul părea destul de anevoios (nu greu, cu oarecari dificultăți). Eram nevoit să mă agăț de crengi, pe când alunecam pe pietre. Dar, îmi fusese dat să văd pe viu cascada pe care-o știam doar din poze. O credeam mai spectaculoasă. Odată revenit, am avut de-a face cu niște tipi pe care-i deranjau bicicletele noastre (erau cu
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
perete, cu spatele spre centrul camerei, Silvia muia cârpa în lighean, spăla o porțiune, storcea cârpa deasupra ligheanului, până când a terminat și a făcut podeaua lună. În timp ce freca scândurile care începeau să strălucească de curățenie, broboane mari de sudoare îi alunecau de pe frunte pe nasul delicat, adunându-se ca niște mărgele diamantine și căzând sub formă de bobițe argintii la intervale egale. Din când în când îmi zâmbea și-mi spunea: Titi, mută ligheanul. Așa. Bine. Altădată priveam pe fereastră și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
dintre stradă și trotuar. Dar, pentru a ajunge pe trotuar, avea două alternative: să treacă prin șanț, ori să sară peste el. A ales a doua variantă. În momentul în care-și făcea elan pentru a sări, piciorul i-a alunecat pe o piatră colțuroasă, s-a dezechilibrat și a căzut ca un ghemotoc, doborâtă de efort, în șanțul care mărginea drumul și care-i va primi ultimele pâlpâiri de viață. Scena aceasta a fost văzută de vecini care ieșiseră în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
și solizi pe care îi adusese tata din Cernăuți. Se sprijinea cu șezutul pe partea posterioară a bocancilor cu trunchiul firav aplecat înaintea lui ca în "Rugăciunea" sculptorului de la Hobița. Ce făcea? Muncea? Se ruga? Pe nesimțite vergeaua i-a alunecat din mâna bolnavă, iar fruntea s-a proptit în gardul de nuiele la care lucra. Probabil, intuind că a sosit momentul desprinderii de cele pământești, simțea nevoia să se adreseze Mântuitorului, cerându-i iertare pentru toate greșelile săvârșite cu vorba
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
gimnazist încerca să pună în practică noțiunile acumulate la orele de limbi moderne. După un timp, s-a liniștit. Ajunseserăm aproape de pod când m-a luat de mână și mi-a zis: Hai, mă, vino după mine! Vezi să nu aluneci! Ușor. Am ajuns sub pod. Era solid, din beton armat prevăzut pe partea carosabilă cu puternice grinzi de beton. Pe pereții laterali se scurgea o mâzgă rău mirositoare, rezultată în urma acumulării apelor de ploaie ce se infiltrau prin pământul sfredelit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
linii ferate. Cred că intrăm într-o gară. Da, mama, este o gară! Într-adevăr, era o gară: Timișoara. Însă garnitura fusese oprită la o distanță ceva mai mare de peronul propriu-zis, într-un spațiu de manevră, la triaj. Acum aluneca fără vlagă, încet, tot mai încet, silențios și lin pe șinele de oțel strălucitor, până s-a oprit într-un zgomot surd, provocat de izbitura înăbușită a tampoanelor unsuroase. În secunda opririi, corpurile noastre flexibile, respectând cu strictețe legea imprescriptibilă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
privește permanent. Poftă bună la toți! Mulțumim, mama, și ție la fel. Aceste tartine improvizate și incomplete erau deosebit de nutritive și de natură să ne astâmpere foamea. Slănina era atât de bine preparată, moale ca untul, parfumată și delicioasă, încât aluneca singură la vale. Dincolo, în cealaltă parte a vagonului, într-o perfectă mișcare sincronică, familia Butu efectua același ritual ca și noi, ritual fără de care viața este imposibilă. După ce am terminat tartinele și ne-am răcorit cu o gură de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
Sandu am fost repartizați la aprovizionarea cu apă. Căldările de tablă erau destul de grele și aveau o capacitate de 10 litri. La fântână, cu ajutorul unei funii legate de o căldare, aduceam la suprafață apa necesară. Dar funia se uda, mâinile alunecau și amândoi, cu chiu cu vai, abia reușeam să aducem căldarea pe ghizdul fântânii și să o golim apoi în ale noastre. Imaginați-vă doi copii, care abia terminaseră unul clasa a patra și celălalt clasa a cincea, cărând prin
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]