8,805 matches
-
ciudate, bețe, scoici, de care au fost atașate sau în care au fost vârâte (de ce, de către cine?) alte obiecte, ca de pildă pene, bucăți de lemn brut cioplit în formă de fețe primitive, colți de animal și chiar oase cu stranii semne pe ele (inscripții?). Pereții sunt acoperiți în întregime fie cu cărți sau cu broderii, fie cu fâșii de mătase de un albastru strălucitor, pe care au fost fixate măști, cu expresii departe de a fi reconfortante. O sumedenie de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
voia să fie o glumă. Clinchete ciudate, intermitente, sunt emise (cred) de ornamentele de sticlă ce atârnă în nișele holului lung și întunecat. Sunetele acestea îmi evocă țăcăniturile ușoare ale perdelei de mărgele de la Capul Shruff; și încerc un sentiment straniu când mă gândesc la „casa mea bizară“, complet pustie și tăcută (cel puțin așa sper), cu excepția țac-țacurilor perdelei care se leagănă domol în briza mării. Apartamentul lui James este situat pe una din străzile lungi din Pimlico, ce duc în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
am lăsat bolul fragil de ceai cu atâta forță pe masă, încât a trebuit să-l ridic din nou pentru a mă asigura că nu crăpase. M-am încleștat cu mâinile de brațele fotoliului. Îmi venise brusc ideea că sentimentul straniu pe care-l încercasem la muzeu, și de care mă lecuise fiertura lui James, nu era o simplă mahmureală, ci o amenințătoare prevestire a revenirii halucinațiilor provocate de LSD. Mă simțeam parcă din nou cuprins de același sentiment, combinat cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
ciob din oglinda care se spărsese când Rosina o izbise cu piciorul, și o batistuță mică, albă. Îndată ce a simțit batista în mână, a început să plângă liniștit. Mă simțeam atât de mișcat și de mâhnit, și totuși atât de straniu și de trufaș detașat și, într-o oarecare măsură, sentimental, când, într-o frântură de secundă, am reușit să întrezăresc, înfășurate într-un ghem și destrămându-se în aceeași clipă, imagini din viața pe care aș fi putut-o avea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
plesnea calm stâncile galbene. Am alergat din nou în bucătărie, dar n-am fost în stare nici măcar să-mi fierb un ceai. „Ce trebuie să fac? Doamne, ce trebuie să fac?“ continuam să mă întreb cu glas tare. Și lucrul straniu era că, deși mi se oferiseră, complet, din plin, ba chiar din supraplin, dovezile pe care le dorisem, acum că le aveam, păream copleșit de amărăciune, de teamă, ba chiar de un soi de greață. Nu înțelesesem întregul substrat al
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
la acțiune, se ridica întrebarea: „Cum?“. Mai târziu, am avut senzația că însăși Hartley a venit în ajutorul meu. I-am văzut în imaginație fața blânda, palidă, nefericită, uitându-se la mine și m-am simțit cuprins de un calm straniu, de parcă ar fi răzbit spre mine o adiere a făpturii ei. Mi-am dat seama că, înainte de a face orice mișcare fățișă, trebuia să stau din nou de vorbă cu ea și, dacă se poate, nu numai o dată. Primul impuls
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
ursului la care visasem de atâta amar de vreme. Am ridicat-o în brațe și am auzit-o gâfâind, de parcă întreaga lungime a trupului ei ar fi fost strivită de trupul meu. Apoi, după ce am lăsat-o încetișor jos, în strania semiobscuritate a holului, în clinchetul meditativ al perdelei de mărgele, am rămas amândoi perfect nemișcați și tăcuți, eu încolăcindu-i trupul în brațele mele, ea agățându-se cu ambele mâini de cămașa mea. Relaxându-se, în cele din urmă, oftă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
se mai sinchisea de felul cum îi arăta părul, și un bigudiu uitat atârna la capătul unei șuvițe răsucite. Fața îi era uscată, uscată, cu excepția buzelor nefardate pe care și le umezea cu limba, și a ochilor albaștri, acele eleștee straniu atemporale, care se umpluseră dintr-o dată de lacrimi reținute. Își mișcă umărul, degajându-se ușor din strânsoarea mea, iar eu am lăsat-o să se îndepărteze. Pentru prima oară de la revederea noastră îi studiasem cu atenție chipul și încercam o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
crescut, iar tu semeni cu mine, pentru că ani la rând ne-am tot privit unul pe celălalt. Se spune că cei care se iubesc ajung până la urmă să semene unul cu celălalt. — Da? Poate că ai dreptate. Era ciudat, aproape straniu. Ideea aceasta părea s-o fi impresionat pe Hartley mai mult decât tot ce-i spusesem până atunci, deși încercasem doar să-i fiu, o clipă, pe plac. — Și apoi, Hartley, trebuie să existe dovezi obiective asupra nașterii și a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
grozăviilor poveștii ei, mintea mea făcea salturi uriașe pe tărâmuri de lumină, unde mi se înfățișau priveliștile, aproape în amănunt, ale unor nesperate speranțe. O voi lua pe Hartley cu mine și amândoi îl vom regăsi pe Titus. Într-un straniu sens metafizic, era adevărat, voi face să fie adevărat: Titus era fiul meu, rodul vechii noastre iubiri! — Hartley, micuța mea, nu mai plânge, ai avut orgia ta de grozăvii, dar acum încetează! Ești din nou a mea și eu o să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
aburit, care nu se dizolvase încă în albastrul tenebros, noptatic. Vreo două gămălii de stele abia de se zăreau, eclipsate de lumina zimțuită a felinarului-luceafăr. M-am întors spre uscat. Acum devenisem conștient de aerul cald, de stâncile calde, după strania răcoare a casei mele. Stâncile continuau să se împrăștie, ca niște mormane incolore deasupra unor gropi de întuneric. Dedesubt, se întindea drumul, iar câteva lumini răzlețe clipeau în sat și la ferma Amorne. Am început să strig cu mai multă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
să locuim într-o vilă în sudul Franței? — Da. Dacă-ți face plăcere. De ce nu? Scoase un chiot exploziv, apoi, cu un gest teatral, își întinse mâinile, care erau mai curate acum. — O iubiți? — Da. — Dar nu o cunoașteți. — Lucrul straniu, dragul meu băiat, este că o cunosc. — Bine, rosti Titus și, în sfârșit, în ochii lui se ivi o privire de admirație. Hai să presupunem... că o veți chema... să vină aici să mă vadă... Stăteam în vegetația înaltă, de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
spre mine, dar nu rosti un cuvânt. Probabil inconștient, își ținea mâna încleștată de mâneca hainei mele. Eu ședeam relaxat, mulțumit să-i simt atingerea degetelor și a genunchiului. Ochii ei căpătaseră nuanța violetă, iar fața avea acea expresie de stranie încordare care, în tinerețe, îi dădea un atrăgător aer de sălbăticie. Acum, îi dădea un aer de nebunie. M-am pomenit zâmbind bucuros, din pricina senzației de siguranță pe care mi-o dădea mașina închisă, și din pricina vitezei. Mă copleșea încrederea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
de omul acela hidos. Îi mângâiam lacrimile calme care i se prelingeau pe obraji și, în cele din urmă, pe jumătate împingându-mă într-o parte, a început și ea să-mi mângâie obrajii. — O, Charles... Charles... e atât de straniu! — Suntem acum așa cum obișnuiam să fim, când zăceam prin păduri... Hartley, te rog, vrei, în sfârșit, să fii cu mine în noaptea asta, să fim împreună? Nu-i nevoie să zăcem așa întreaga noapte, nu? Înțepeni toată, apoi se ridică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
nu erai în halul ăsta. — Cred că am să mor, o simt. Ochii ei, care se fereau să-i întâlnească pe ai mei, aveau acea răceală defensivă a omului hotărât să piardă orice speranță. Au urmat câteva dintre cele mai stranii zile de care-mi pot aminti. Hartley refuza să coboare. Zăcea ascunsă în cameră, ca un animal bolnav. Îi încuiam ușa ca nu cumva să alerge să se arunce în mare, nu-i mai lăsam chibrituri și lumânări, ca nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
la mine, cu ochii dilatați, într-o bruscă pauză de uimire, m-am întrebat dacă e nebună, dacă mintea ei a luat-o complet razna, sau dacă nu-i decât o biată epavă, sau poate că devenise un gen de stranie făptură spiritualizată, rafinată de suferință? Să fi fost acel ciudat aer de sălbăticie al frumuseții ei din tinerețe, pe care l-am iubit și l-am venerat, primul impuls profetic al unei spiritualități nepământene? Există sfinți tainici cu destine stranii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
stranie făptură spiritualizată, rafinată de suferință? Să fi fost acel ciudat aer de sălbăticie al frumuseții ei din tinerețe, pe care l-am iubit și l-am venerat, primul impuls profetic al unei spiritualități nepământene? Există sfinți tainici cu destine stranii. Și totuși nu, era doar o epavă, o sărmană ramură frântă, a cărei integritate, a cărei ultimă rămășiță de identitate fusese nimicită de forța crudă care o silise să-l abandoneze pe Titus. Dar, orice-ar fi fost, eu o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
să devină zăpușitor, deși soarele continua să strălucească cu râvnă, pe un cer imaculat. S-ar fi spus că strălucirea soarelui răzbea printr-o ceață, dar o ceață urzită din înseși globulele albastru-închis ale cerului. Îmi aduc aminte de impresia stranie pe care mi-o făcuse acea seară, cu lumina vie dar sumbră, culorile radioase, vibrante ale stâncilor, iarba verde de o parte și de alta a drumului, mașina galbenă a lui Gilbert. Nu adia nici o suflare de vânt, nici cea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
un hotel foarte frumos, la vreo două mile depărtare. Nu te simți bine, Charles? — Intră în bucătărie. Din cauza luminii ciudate de afară, bucătăria era destul de întunecată. Când am intrat din hol, Gilbert și Titus tocmai veneau de pe pajiște, proiectați pe straniile fulgere mute, care păreau să semnalizeze în spatele lor. Prezentările erau inevitabile. — A, bună! Vi-l prezint pe vărul meu care tocmai a picat din senin. Gilbert Opian. Și acesta e un tânăr prieten al meu, Titus. Nu mai e nimeni
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
e ceva etern, care e existat dintotdeauna, ceva mult mai mare decât fiecare dintre noi. Se va întoarce la mine, trebuie să se întoarcă. A fost întotdeauna parte din mine, și se va întoarce la ea însăși. Simt, în chip straniu, că retragerea mea, venirea mea în locul acesta, a însemnat o renunțare la lume, de dragul ei. I-am dăruit ei, cu mulți ani în urmă, întreaga rațiune a existenței mele, i-am dăruit-o ei și încă o mai deține. Chiar dacă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
am auzit în depărtare vocea lui Lizzie cântând „La cinci stânjeni adâncime“. Am ascultat atent, dar nu mă puteam orienta asupra direcției de unde venea glasul, atât de puternic era acompaniamentul vuietului mării sălbăticite. Pe urmă, m-am gândit cât de straniu se reverbera vocea ei. Părea aproape amplificată. Cânta, probabil, în interiorul turnului. Mă aflam încă în apropierea casei și am pornit-o spre turn, prin ceea ce părea acum ca un decor cufundat în întuneric. Norii luminoși se stinseseră, luna se împuținase
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
roșie. De îndată ce m-a pătruns căldura și durerile au mai cedat, și, în sfârșit, am fost lăsat în pace, m-am relaxat și am simțit că mă cuprinde somnul. M-a năpădit o senzație de ușurare și ceva din acea stranie bunăstare pe care am simțit-o când m-am uitat la stea. Și numai atunci, înainte de a adormi, mi-am adus aminte că nu fusese un accident. Cineva mă îmbrâncise. Trebuie să consemnez aici un lucru de care mi-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
voi fi infirmieră. — Asta a fost o glumă... — Când ai scris, țineai la mine. — Visam. Ți-am mai spus, iubesc pe altcineva... Nu cumva ăsta e un vis? — Nu. — A plecat. — Da... dar acum... Lizzie... mi s-a arătat un straniu semn ceresc... și dintr-o dată... drumul s-a deschis. — Uite, a început să plouă. — Haide să ne iubim unul pe celălalt în mod liber, așa cum îți explicam ieri. — Dacă te duci la ea, n-ai să vrei să mă mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
întrevedere. Dar trebuia să folosesc într-un fel ceea ce știam și, mai ales, ceea ce eram: un supraviețuitor, mânat de o răzbunare morală și de o rațiune. La asta mă gândisem când îi spusesem lui Lizzie că mi se arătase un straniu semn ceresc. Zeii care-mi ocrotiseră viața îmi deschiseseră o poartă și mă îmboldeau să trec prin ea. Problema era aceeași, dar lumina sub care o priveam se schimbase. Trebuia să o iau pe Hartley, să fie a mea, și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-
Nu, în nici un caz nu era așa ceva. Să fi luat Hartley vreo hotărâre? Și când ne vom întâlni, ce ne vom spune, ce ne-am putea spune, în legătură cu Titus? Aceasta era chestiunea covârșitoare, care avea, poate, să decidă totul. Ce stranie, ce sinistră farsă a destinului, să mi-l aducă mie și apoi să mi-l înece. Oare îl voi plânge pe Titus împreună cu Hartley? Cum va fi această îndoliere comună și cum ne va afecta legătura? Așadar, amânam deschiderea scrisorii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]