10,749 matches
-
a înțelege (2); lume (2); mare (2); merge (2); mergea (2); multe (2); prieteni (2); siguranță (2); simți (2); a simți (2); a ști (2); totul (2); uită (2); universul (2); verde (2); vizualiza (2); zare (2); actor; adăuga; adevăr; admiră; admiri; ager; aglomerație; albastru; amintire; a analiza; ansamblu; arăta; asculta; asigura; atenție; aude; auriu; a auzi; auz; binecuvîntare; binele; bucurii; calitate; camarad; carne; case; cataractă; ca prin ceață; cere; ceva frumos; chiorî; chip; cîmp; cineva; citi; a citi; claritate; color
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
înțelege (2); lume (2); mare (2); merge (2); mergea (2); multe (2); prieteni (2); siguranță (2); simți (2); a simți (2); a ști (2); totul (2); uită (2); universul (2); verde (2); vizualiza (2); zare (2); actor; adăuga; adevăr; admiră; admiri; ager; aglomerație; albastru; amintire; a analiza; ansamblu; arăta; asculta; asigura; atenție; aude; auriu; a auzi; auz; binecuvîntare; binele; bucurii; calitate; camarad; carne; case; cataractă; ca prin ceață; cere; ceva frumos; chiorî; chip; cîmp; cineva; citi; a citi; claritate; color; contempla
[Corola-publishinghouse/Science/1496_a_2794]
-
unui risc minor este un lucru nesăbuit, deoarece pierderile pe care le antrenează pot fi dezastruoase 06 Poți câștiga respectul altei persoane, chiar dacă nu ești deosebit de talentat într-un domeniu oarecare 07 Nu pot fi fericit(ă) decât dacă sunt admirat(ă) de majoritatea persoanelor pe care le cunosc 08 A cere ajutorul cuiva este un semn de slăbiciune 09 Dacă nu mă descurc la fel de bine ca alții, înseamnă că sunt o persoană inferioară 10 Dacă eșuez la locul de muncă
Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale by Daniel David () [Corola-publishinghouse/Science/2125_a_3450]
-
trecut”. Cultura- activă, trăită, manifestată prin opere de creație - este „singurul leac”. Numai omul adăpat la valorile culturii, citez din nou din Dinamism cultural, „urmărește transformarea lui într-o ființă nobilă și cu o individualitate proprie și același lucru îl admiră el și la alții”. Miza acestei finalități merită investiția de inteligență și afectivitate pe care a înglobat-o Extensiunea Universitară. Succesul Extensiunii Universitare s-a datorat - după părerea noastră (Neculau, 1989) - faptului că universitarii ardeleni și-au înțeles pe deplin
Educația adulților by Adrian Neculau () [Corola-publishinghouse/Science/1948_a_3273]
-
o mai slabă aderență la valori ca românul. De când există România, nici un intelectual n-a murit pe o idee, vreau să spun nici unul nu s-a substituit vreunei idei. ș...ț Intelectualul obsedat este un monstru la noi”. Nici ceea ce admiră Cioran la români nu e străin de acest exercițiu, deocamdată nearticulat, al identificării sinelui. Iată ce admiră Cioran: „Când te gândești la celelalte țări mici, care n-au făcut nimic și se complac în inconștiență sau într-un orgoliu vid
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o idee, vreau să spun nici unul nu s-a substituit vreunei idei. ș...ț Intelectualul obsedat este un monstru la noi”. Nici ceea ce admiră Cioran la români nu e străin de acest exercițiu, deocamdată nearticulat, al identificării sinelui. Iată ce admiră Cioran: „Când te gândești la celelalte țări mici, care n-au făcut nimic și se complac în inconștiență sau într-un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu-ți poți reține admirația pentru luciditățile României, căreia nu-i e rușine să-și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
într-un orgoliu vid, nejustificat, atunci nu-ți poți reține admirația pentru luciditățile României, căreia nu-i e rușine să-și bată joc de ea însăși, să-și scuture neantul în autodispreț sau să se compromită într-un scepticism dizolvant”. Admiră, așadar, explorarea neputinței. Or, aici se ascunde schița unui autoportret, căci termenii sunt aproximativ aceiași când, la Paris, Cioran vorbește despre sine însuși. Doar evaluarea e alta. Departe de țară Ă să se înțeleagă: rămânerea lui în Paris e mai
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a folosit la ceva și originea mea...”. E ca și cum Cioran ar recunoaște aici, așa cum o face de câteva ori referindu-se la cu totul altceva, că n-a rezistat ispitei de a fi ingrat cu cei pe care i-a admirat odată. Cât despre chestiunea integrării, la un moment dat ea pare să rămână pentru Cioran cumva secundară, conjuncturală. Îi scrie lui Aurel Cioran în 1979: „Ai dreptate: oriunde pe pământ aș fi avut aceeași viziune asupra lucrurilor, aceeași frământare și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
iunie 1973 Ă 503). Intraductibilitatea, sensul adânc, scris de istorie, miezul de durere, iată ce-i provoacă lui Cioran admirația: „nu încetez să mă minunez de resursele idiomului «nostru», mai poetic chiar și decât germana” (idem). De nu va fi admirat (pe ascuns, însă) faptul că limba aceasta a rămas în permanență, prin forța ei tainică, un mister neexplorabil până la capăt. Asemenea compatrioților lui Cioran, de altfel, considerați „imprevizibili și unzuverlässig (nesiguri, n.n.). Cine s-ar putea lăuda că-i cunoaște
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în secvența din care tocmai am citat pune cuvântul nostru între ghilimele?! Poate pentru a marca propria înstrăinare, ori poate pentru a sugera, ca nostalgie, ceva despre propria tinerețe entuziastă. Dar e posibil ca acest idiom Ă pe care îl admiră și de care, temându-se parcă să nu devină sclavul lui și, prin asta, un anonim real, fuge Ă să-l urmărească, asemenea munților din țară: ca o remușcare. Iată cum își încheie scrisoarea către Wolf Aichelburg din 26 iunie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
raportează el, cam în aceiași termeni, la creștinism? Creștinismul l-ar fi putut salva într-un fel care să facă inutile toate celelalte soluții. Numai că, un sceptic, Cioran nu poate crede în nimic, nici măcar în budismul pe care îl admiră și pe care-l contrapune mereu creștinismului. Ce-i drept, în tinerețe, revolta împotriva creștinismului se hrănea din credințele sale vitaliste, din spiritul său anarhic. Scria în 1936: „Fără vibrațiile unui delir ascuns și stăpânit, totul mi se pare incolor
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sunt „lipsite de demonul perversității”. Un demon pe care Cioran îl caută, care îl locuiește, de care se știe atins. De care se și simte dezamăgit. Într-un loc, îi povestește lui Aichelburg întâlnirea cu Jünger. Pur și simplu îl admiră. Trăind tot în Occident, Jünger exprimă prea plinul existenței: „este mai viguros și mai în vervă ca niciodată. În vreme ce eu sunt la regim, el, care are cincisprezece ani mai mult ca mine, bea și mănâncă exact ca un om tânăr
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și frenezie; dar stările acestea sunt tranzitorii. Se declară în schimb „martirul ființei”, și asta pentru că ființa este un „factor de suferință” (I, 238); cei care au suferit „vor fi trăit cu maxim de profit” (I, 294). De aceea îi admiră pe „originalii scrântiți”, pe aceia „care sunt excentrici în chip inconștient; care își fac numărul din fatalitate” (III, 78). De aceea, de asemenea, preferă natura. A fi natură devine însă o imposibilitate: „La Paris, nu mai poți vedea nici un animal
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe ceilalți pentru activismul lor, deopotrivă disprețuindu-se pe sine pentru refugiul în lașitate. Admirația secretă și revolta, ura de sine și orgoliul ascuns satisfăcut, iată fețele aceluiași ins multiplicat la nesfârșit. De aceea, nevoia unei credințe, pe care o admiră uneori la ceilalți, e dublată de „groaza de a se manifesta”. „În fața perspectivei de a fi prezent, indiferent unde, mi se face pielea găină. M-am aplecat asupra Vidului din nevoia de siguranță...” (II, 186). Iată, în fond, cauzele lașității
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran îi plac, o declară adesea, „temperamentele agresive și contradictorii, violente și sfâșiate, și care prin excesele lor te stimulează, te descumpănesc. Abulia mea are nevoie de bici” (II, 28). Iată-l aici în ipostaza care-l salvează, de abulic, admirând, însă, energiile elementare, ba chiar figurile contradictorii, cum este adesea el însuși. Ca să se salveze, citește, adesea, cărți despre figuri de întemeietori. „Culmi ale abuliei!”, exclamă la un moment dat. Și continuă: „Ca să scap de ele, citesc din când în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că ura e provocată tocmai de elementele comune. Și, mai departe, Cioran generalizează: „Întotdeauna, spre nefericirea mea, am căutat în ceilalți ceea ce nu găseam în mine, în loc să mă limitez la slăbiciunile mele și să mă mulțumesc cu ele” (idem). Îi admiră, oricum, pe cei care se manifestă, care acționează, care trăiesc în istorie, nu în afara ei. Or, iată un motiv în plus ca Cioran să se simtă un străin, un exilat. Exilul său metafizic are această conotație. „Toată viața voi fi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fondul de cinism, prin care înțeleg o îndoială excesivă, adică implacabilă, invadatoare. Și într-adevăr, la mine îndoiala se extinde, invadează, îmi ocupă spațiul gândirii” (III, 22). În acest context, trebuie amintit Talleyrand, unul dintre modelele pe care Cioran le admiră cu conștiința propriei neputințe, a propriilor limite pe care el cultivă cu fervoare, chiar simulând. Iată-l, deci, pe Talleyrand, „un om consecvent cu sine însuși, care nu credea în nimic și care-a dovedit-o. Întreaga lui carieră: un
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
greu de găsit. În fond, prin compensație, Cioran vede în ceilalți nu numai ceea ce este el, ci și ceea ce nu este. În termenii săi, explicația e următoarea: „fiind cinic în teorie, nu pot fi cinic și în viață; dar îi admir pe toți cei care au acest curaj, care știu să sfideze opinia publică altfel decât în vorbe. Cinismul practic mi-a fost aproape total interzis; mă consolez citind tot ce are legătură cu inși ca Talleyrand” (II, 170). Iată-l
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că m-am săturat de scepticismul în vorbe și sunt bucuros să văd pe cineva care l-a tradus în fapte, în normă, în acțiune” (II, 285). Or, Cioran acționează doar din neputința de a acționa. Finalmente, insul care-l admiră pe Talleyrand pentru cinismul său practic este totuna cu cel care-i iubește pe evrei, pentru „visarea lor continuă la o condiție diferită” (III, 304). Conștiința acestei contradicții, a acestei „sinteze irealizabile” ș„Am fost oare făcut ca să exclam sau
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
acțiunii și al negării, îndoiala. „Se poate vorbi de abisurile îndoielii; nu și despre ale negării” (I, 92). Concluzia? „Situația scepticului e mai puțin comodă decât a demonului” (Ibidem). Îndrăgostit cândva de Nietzsche, ajunge acum în postura de a-i admira pe cei înțelepți. Măcar de-ar putea fi unul! Și este dezamăgit că „un spirit capabil de elanuri cinice de o rară anvergură s-a putut lăsa ispitit de o viziune atât de neghioabă” (III, 299) precum aceea a supraomului
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu alte figuri ale filozofiei, mult mai evidentă. Asemenea lui Nietzsche, Napoleon. Când nu-l invidiază pe Napoleon, reflex acesta al tinereții și dorințelor sale ascunse, admirația lui Cioran se îndreaptă spre Talleyrand: „Ieri, notează la un moment dat, am admirat la muzeul Carnavalet portretul lui Talleyrand. Extraordinara finețe a chipului și zâmbetul imperceptibil Ă exact așa cum mi-l închipuiam. / Pe lângă el, Napoleon are un aer plebeu, iar capetele Revoluției, un aer de-a dreptul vulgar (Danton, ce mutră!)” (III, 216
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fiind, umorul îi ajută pe cei de pe margine, dedublații, învinșii, neputincioșii să convertească eșecul în victorie. O victorie pe dos, pe care Cioran o deplânge, dar de care, finalmente, se agață. Nu întâmplător, se simte congener evreilor, pe care îi admiră și pentru umorul lor. „Există doar două popoare care au un umor profund, semnificativ, fascinant: evreii și țiganii. Două popoare dezrădăcinate, rătăcitoare. Asta aruncă o lumină asupra esenței umorului” (III, 24). El însuși dezrădăcinat și rătăcitor, în absența ființei pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
socoteală că am o nevoie fizică să mă iau de piept cu legile lumii. ș...ț Mă aflu aici ca să dau mărturie împotriva universului și împotriva mea”. Imediat, însă, precizează: „Dar și ca să exult în felul meu” (I, 281). Se admiră, oricum, chiar dacă suferă, în ipostaza aceasta de răzvrătit. Violența e o componentă decisivă a firii cioraniene și Cioran o știe prea bine. „Accesele de violență aproape cotidiene, în timpul cărora îmi închipui măceluri, revoluții fără seamăn în care mă văd amestecat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
un mod de a-mi scoate în evidență cruzimea netradusă în fapt” (I, 342). Dar Cioran e deopotrivă furios că nu poate să scrie și că riscă să rămână, în fond, el însuși o virtualitate, asemenea rataților, pe care-i admiră, dar printre care, totuși, n-ar vrea să se găsească. „Tragedia mea, o spune la un moment dat, este de a fi fost un ambițios. Discern când și când urmele aspirațiilor și nesăbuințelor mele de odinioară. Nu m-am lecuit
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a lui Napoleon...” (II, 321). Și totuși, există momente în care aceste modele sunt abandonate și Cioran își regăsește ființa și sensul în refuzul de a acționa, de a participa: „Model de agitație zadarnică: Napoleon. Ă Cum i-am putut admira atâta vreme pe cuceritori?” (III, 281). Este momentul în care Cioran descoperă sensul negativității. Astfel, rezumă: „Tânăr fiind, îi iubeam pe Nietzsche, pe Spengler, pe anarhiștii ruși din secolul al XIX-lea, îl admiram pe Lenin, și aș putea lungi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]