9,132 matches
-
XI-a ediție a taberei de creației de Artă Naivă. Fiecare se pregătise să predea lucrările pentru șederea noastră în tabără. Vintilă le privea pe fiecare pe rând și ca de obicei avea ceva de spus la fiecare. Nu putea nega nimeni că se întâmpla ca uneori să aibă într-adevăr dreptate, dar, pentru că întotdeauna există un „dar”, se mai lega uneori de anumite lucruri ce țineau de propria personalitate a autorului. Ce ar fi fost dacă am fi pictat toți
Aventuri în insula naivilor by Mihai DASCĂLU , Gustav Ioan HLINKA , Costel IFTINCHI () [Corola-publishinghouse/Memoirs/316_a_626]
-
au conturat în secolul al XVI-lea. În oarecare măsură studierea asistenței medicale "călugărești" (definită astfel de Simion Reli, profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuți) a fost împiedicată, în 1965-1975, prin difuzarea opiniei lui I. Vatamanu care minimiza (chiar nega) nu numai amploarea acțiunii, cât și existența ei, a bolnițelor de mănăstire chiar. Nu cunoștem ce anume a explicat, în acea vreme, îndârjirea cu care și-a propagat opinia N. Vatamanu, care, cum știm, a fost un eminent istoric al
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
în Piața Romană, abătut, frământat de ceva care a făcut să nu i se ivească pe chip zâmbetul cu care mă întâmpina de fiecare dată când ne vedeam. Nu prea sunteți în apele dumneavoastră, i-am zis, și n-a negat. M-a luat de braț și, după câțiva pași făcuți împreună, mi-a spus: — Știai că dintre ai mei s-au găsit unii să mă facă antisemit? — Nu știam, dar cum se poate, e o aberație! — O fi, dar se
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
care trebuie spus neapărat, dacă dorim să nu-i facem o nedreptate scriitorului și mai ales dacă dorim să ajungem la o imagine corectă a trecutului nostru cultural postbelic, a istoriei literaturii noastre din anii totalitarismului comunist. Nimeni nu poate nega, bineînțeles, că în deceniile cinci și șase Paul Georgescu a fost un propagator plin de zel al normativelor ideologice de partid, la începutul unei cariere mai degrabă de gazetar decât de critic literar, cum se profila atunci, marcată hotărâtor de
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
fost interesat de căile oferite de filozofia antică pentru a privi lumea dintr-o perspectivă diferită de cea a religiei și teologiei creștine a timpului său. Machiavelli pare să fi fost atras în mod special de filozofia lui Epicur, care nega existența sufletului și a vieții de după moarte, susținând că pământul evoluează fără intervenția divină și că moralitatea se bazează pe căutarea plăcerii. În Evul Mediu târziu, există interes pentru ideile lui Epicur la Florența, unde câțiva ghibelini de seamă au
Machiavelli si Renasterea italiana. Studii by WILLIAM J. CONNELL [Corola-publishinghouse/Science/989_a_2497]
-
Machiavelli. Nifo era, ca și Machiavelli, atât un client al Medicilor, cât și un coleg la universitatea din Pisa. Machiavelli se va fi gândit că prin curățarea lucrării, rescrise în latină și publicată formal sub numele altcuiva, ar putea să nege că Principele era lucrarea explozivă pe care contemporanii o considerau deja astfel. Contemporanii lui Machiavelli erau cu siguranta conștienți de similaritățile dintre cele două lucrări. În 1532, în prefață la ediția florentina a Principelui, tipograful Bernardo Giunta afirmă că el
Machiavelli si Renasterea italiana. Studii by WILLIAM J. CONNELL [Corola-publishinghouse/Science/989_a_2497]
-
decât de găsirea unei soții 56. Dacă nu ar fi existat o astfel de prezentare, Machiavelli avea prieteni apropiați, precum Francesco Guicciardini și Francesco, care i-au supraviețuit mulți ani, si care ar fi fost în poziția de a o nega. Prezentarea textului finalizat al Principelui lui Lorenzo ar fi avut loc cel mai probabil în perioada imediat următoare întoarcerii lui Lorenzo la Florența, în compania lui Francesco Vettori, în 15 mai 151557. Lorenzo, care lipsise din Romă, se întorcea acum
Machiavelli si Renasterea italiana. Studii by WILLIAM J. CONNELL [Corola-publishinghouse/Science/989_a_2497]
-
în orașele Italiei medievale și modul în care aceasta a supraviețuit sau a pierit în timpul Renașterii, a fost tema multor opere istorice încă din timpul lui John Adams și J.-C. L. Simonde des Sismondi, recent, anumiți cercetători americani au negat cu o anumită insistența importanța acestei teme. De aceea, din numărul foarte mare de lucrări dedicate Renașterii, doar o mică parte mai au ca temă "viața civică"1. Desigur, cercetarea filologica amănunțită, îndeosebi a unor specialiști ai școlii engleze precum
Machiavelli si Renasterea italiana. Studii by WILLIAM J. CONNELL [Corola-publishinghouse/Science/989_a_2497]
-
11-38, discută într-o manieră foarte critică soarta republicanismului în istoriografia americană, trasata aici în termenii unei paradigme în maniera lui Thomas Kuhn. Dar, problemele legate de republicanism ca fenomen istoric motivele supraviețuirii sale, transmiterea și transformarea nu pot fi negate așa de ușor. Baron, Gilbert, Pocock și alții au contribuit, chiar greșind uneori, la un proiect mult mai amplu și mai greu realizat, cel al unei mode academice prin intermediul transmiterii paradigmelor. 42 Fubini, Renaissance historian, p. 542. 43 Pentru conținutul
Machiavelli si Renasterea italiana. Studii by WILLIAM J. CONNELL [Corola-publishinghouse/Science/989_a_2497]
-
un sens specific noțiunii de dor, "de abstragere din lume și de suferință romantică". În Venere și Madonă, Eminescu pune, de fapt, în discuție, "rostul poeziei", o temă ce-i preocupă pe romantici, și trebuie să înțelegem că "în loc de a nega femeia, este negată acum poezia". Firește, atenție aparte îi este acordată poemei Luceafărul, "ultimul mare acord liric al poetului", în care interpreții, în general, au căutat felurite simboluri, pe care odată identificate le-au și argumentat. Scenariul, spune Eugen Simion
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
noțiunii de dor, "de abstragere din lume și de suferință romantică". În Venere și Madonă, Eminescu pune, de fapt, în discuție, "rostul poeziei", o temă ce-i preocupă pe romantici, și trebuie să înțelegem că "în loc de a nega femeia, este negată acum poezia". Firește, atenție aparte îi este acordată poemei Luceafărul, "ultimul mare acord liric al poetului", în care interpreții, în general, au căutat felurite simboluri, pe care odată identificate le-au și argumentat. Scenariul, spune Eugen Simion, este "relativ simplu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
luciditatea polemizării, exigența interpretării individuale, râvna și neliniștea creatoare, motivarea inovației dar și răgazul adânc meditativ al elevului". În acest sens, elevul trebuie obișnuit să citească "și dincolo de litera scrisă", atrăgând atenția că "studierea literaturii sub aspectul de problemă, nu neagă metodele didactice tradiționale, ci se conjugă efectiv într-un sistem metodologic permanent". Mihai Rusu cere profesorului ca "în mod deliberat" să dea "îndrumări eficiente" elevului, preocupându-se de "părerile elevilor", apreciind "priceperea lor slujită de migală" în analiza textelor, dăruindu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
educația să asigure dominarea "eului spiritual"? Pentru a răspunde la această întrebare Foerster analizează două tipuri de educație care se confruntau în primii ani ai acestui secol: a) educația autoritară caracterizată prin constrîngere, rigorism, eteronomie și b) educația liberă, care nega orice autoritate și acorda deplina libertate de manifestare a instinctelor. Dacă primul tip de educație era propriu după opinia lui Foerster "prusacismului", cel de-al doilea tip era caracteristic "americanismului". În opera sa, Școala și caracterul, Foerster respingea ca unilaterale
Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
continua pedagogul american critica sa se separă activitatea intelectuală de cea fizică, ceea ce trebuie știut de ceea ce trebuie făcut, nesocotindu-se atît legile cunoașterii umane, cît și cerințele societății industriale. În sfîrșit, urmărind atingerea unui scop al educației, școala tradițională nega principiul evoluționismului, impunînd întreruperea procesului de dezvoltare a ființei umane. Acestea sînt numai cîteva din cele mai semnificative obiecții pe care Dewey le aducea școlii vechi și care vor deschide seria criticilor formulate de "educația nouă". După cum pe plan filosofic
Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
de biologie, iar celelalte două de realitățile sociale americane. a) A admite existența unui scop al educației în maniera vechii pedagogii înseamnă, după opinia lui Dewey, a accepta ideea stagnării, a opririi procesului de dezvoltare, înseamnă, în ultimă instanță, a nega principiul evoluționismului. b) În condițiile ritmului accelerat de dezvoltare a societății, impus de revoluția industrială, nu este posibilă previziunea asupra structurii sociale în viitor; în consecință nu se poate stabili un alt scop al educației decît acela al unei continue
Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
scria el în Democrație și educație, "n-a adus o reputație mai proastă teoriei pedagogice decît credința că ea se identifică cu punerea la îndemîna profesorilor a unor rețete și modele de urmat în predare" (5, p. 148). Dewey nu neagă însă necesitatea orientării după anumite metode în procesul instruirii. Metoda de a preda aprecia el este metoda unei arte, iar practicarea artelor nu este o chestiune de inspirație improvizată. Este necesar să se studieze activitățile care au dus la o
Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
era redusă la voință: "fiecare este întocmai atît de inteligent pe cît vrea" (XXIV). Dacă cineva nu învață, de pildă, geometria, ceea ce îi lipsește nu este inteligența, ci răbdarea pentru a învinge greutățile. Nu rezultă, din scrierile sale, că Alain nega diferențierile dintre oameni; nu considera însă că trebuie să se asigure fiecăruia un conținut al instrucției adaptat înclinațiilor și aptitudinilor; toți să studieze aceleași discipline, indiferent dacă le place sau nu. De aici nu va decurge ștergerea diferențierilor dintre oameni
Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
succesul talentului său pedagogic excepțional (deși el pretinde că nu se poate vorbi de talent, ci numai de meșteșug 2, p. 135). Atitudinea lui Makarenko față de experiment este una principială; stabilind o relație directă între pedologie și experiment, el le neagă pe amîndouă. Teoria acestui pedagog fiind generalizarea unei experiențe cu un anumit specific, nu a putut fi aplicată integral într-o școală, unde copiii sînt grupați în clase, unde activitatea dominantă este instrucția etc. Sînt însă numeroase elemente care oferă
Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
apărute la începutul acestui secol (14). După opinia sa, numai teoriile care au apărut ca o continuare a principiilor fundamentale formulate de pedagogia clasică se justificau; cele care se opuneau acestor principii nu prezentau garanția vreunei valori (15). Nu era negată posibilitatea de dezvoltare a teoriei pedagogice; se admitea însă o dezvoltare organică, evolutivă, prin întemeierea noului pe vechi și continuarea vechiului prin nou. G. G. Antonescu adopta o poziție de mijloc între conservatorismul acelora care nesocoteau contribuția noilor teorii în
Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
jumătate a acestui secol, se cuvine să ne oprim atenția asupra ei. Rezultatul analizei întreprinse de comisie este formulat în termeni puțin încurajatori: educația, așa cum se realizase ea în deceniile șase și șapte, cu toate progresele ce nu se puteau nega, nu răspundea nici cerințelor democrației, nici nevoilor fundamentale ale societății. În fața acestei situații, se releva în raport, reacțiile erau multiple: unii cei mai mulți, chiar dacă se deosebeau prin soluțiile oferite credeau în posibilitatea adecvării școlii la realitățile lumii contemporane, în timp ce alții condamnau
Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
întreg", spirit și corp, cu toate "facultățile mintale și supranaturale așa cum ne este el cunoscut prin rațiune și revelație" (6, p. 1 137). Din concepția asupra omului și a devenirii sale, rezultă opoziția neotomistă față de "naturalismul" unor teorii pedagogice care neagă sau micșorează prezența supranaturalului în actul educației. Aceste teorii apreciază neotomiștii nesocotesc "căderea în păcat" a omului și necesitatea intervenției "grației divine"; ele lasă educația nouă mai ales deplină libertate copilului, reducînd sau suprimînd atît autoritatea educatorului, cît și pe
Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
om pentru a se cultiva. Educația presupune, așadar, dualitatea profesor-elev, dualitate care se manifestă în și prin dragoste (aici fiind cuprinse nu numai ființele terestre, ci și divinitatea). După cum se observă, L. Stefanini, ca și L. Laberthonnière, începe prin a nega rolul influenței exterioare în procesul dezvoltării umane, pentru ca apoi să o introducă, totuși, dar ca neconstrîngătoare, prin intervenția "grației divine". Aceeași idee o întîlnim și la ALBERT KESSLER: "Este convingerea noastră, spune el, că în domeniul educației practice, apelul la
Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
GLAESER, Existenzielle Erziehung, 1963; VAN CLEVE MORRIS, Existentialism and Education, 1965 ș.a. Este adevărat, încă de la început, pot apărea cîteva semne de întrebare legate de orientarea generală a teoriei educației întemeiată pe o filosofie acuzată deseori că subapreciază și chiar neagă eficiența cunoașterii raționale, că dă o interpretare subiectivă lumii, o filosofie învinuită că prin pesimismul ei subminează încrederea în puterea ființei umane de a se realiza și care, promovînd ideea libertății necondiționate a omului de a alege, îl poate rupe
Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
complet desprinsă de relațiile ei cu societatea. De fapt, ampla pledoarie a perenialiștilor pentru o educație în conformitate cu natura se constituie într-o reacție față de practica educațională de tip progresivist, care urmărea adaptarea tinerei generații la realitățile societății nord-americane. Perenialismul nu neagă influența socială asupra indivizilor, dar consideră că educația nu trebuie să-și propună așa cum face progresivismul ajustarea omului la mediu (32). Iată cum, teoria educației ca creștere a fost criticată pentru un fapt pe care Dewey însuși îl punea pe seama
Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]
-
acțiune izbutită" (16, p. 85). Acest obiectiv, limitat la dobîndirea cunoștințelor, nu este considerat de Skinner ca o consecință a posibilităților mărginite ale instruirii programate; este un punct de vedere principial asupra scopului procesului de învățămînt. Este adevărat, nu se neagă existența unei gîndiri creatoare (16, p. 125), dar, spune el, se pot depista tehnicile care intervin în desfășurarea gîndirii și se pot preda. Totul este redus deci la un sistem de algoritmi. Skinner suspectează orice termen în jurul căruia se creează
Școala și doctrinele pedagogice în secolul XX by Ion Gh. Stanciu [Corola-publishinghouse/Science/957_a_2465]