11,011 matches
-
nume de persoană ca Dragoș, Stan, Vlad, Dragomir, Stanomir (p. 229), titlurile de hospodar, voievod (p. 236), de postelnic (p. 238); o parte din substantive și verbe „au în sine împrumuturi din toate limbile vecine, dar mai mult din cea slavă, iar mai puțin din limbile ungurească și turcească” (p. 212). Prin ceața densă lăsată pe istorie, străbat cu greu câteva crâmpeie de adevăr: a) Cuvântul ungur nu este la origine nume etnic pentru o populație ugro-finică, el exista chiar înainte de
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
absolut al înțelegerii adevărului „știința sacră binevoiește să numească pe Dimitrie discipolul său” (p. 195). Ca proroc al divinități și învățător al neamului românesc, D. Cantemir tipărește în august 1698 la Iași Divanul, „izvodit din vechiul și noul testament în slava și folosința moldovenescului neam”, glorificându-se pe sine și pe fratele său Antioh cu titlul Ioan “alesul Domnului”, titlu pe care îl considera forma primară a cunoscutului IO. Autorul detaliază sensul conținut în titlul operei sale de atunci prin „sau
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
următoarea relatare a istoricului polon Sarnicki: „Și cu toate că Aurelian a luat înapoi acele legiuni italice, pe care Traian le adusese cândva în Dacia, totuși colonii și alții, care își începuseră deja lucrările gospodărești, au rămas aici. Ei au stricat limba slavă (= limba proprie, a autohtonilor - M.L.) prin luarea în folosință a limbii latine, pe care o întrebuințează și acum valahii, dar stricat” (HVR, p. 211). În această relatare, două erau aspectele de neacceptat pentru Dimitrie: 1) faptul că după retragerea legiunilor
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
au rămas în Dacia colonii (= țăranii) și alți latini din păturile lucrătoare, cărora li se atribuie romanizarea Daciei, și 2) faptul că limba română este, grosso modo, atât latină stricată cât și dacă stricată. Și fiindcă istoricii poloni considerau că slava, respectiv polona, are același substrat sarmatic (= scitic, tracic, dacic) cu româna, Cantemir îl acuză pe Sarnicki că „a dorit ca românii să fie de neamul său, adică de-o limbă cu dacii cei vechi, prea cutezant stricând tradițiunile vechilor autori
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
rom. a fară, lat. foris, „în exterior”, sl. d-vor „curte”) din sl. go-vor „grai”, lat. for „a articula cuvinte”. Ideea emiterii de sunete articulate prin expirație este evidentă în sl. slovo (s-lovo), lat. laus „elogiu pronunțat”, vgr. κλέος „slavă”, λόγος și ρημα „cuvânt, vorbire”; lat. lingua (rom. limbă, sl. język), sl. reč „vorbire”. Se conturează astfel alternanța l/r în exprimarea curgerii: lat. fluo (φλύω) „a curge” și rivus „curs de apă”, vgr. ρέω „a curge”, sl. litĭ, lĭju
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
shqepul „șchiop”, shqepoj „a șchiopăta”; în rusă au apărut forme paralele: klöpa „doagă” și ščepka „surcea, așchie”. 3. Emanație culturală unică a romanității orientale, grecizate și turcite la vremea aceea, Dimitrie Cantemir poseda practic fenomenul lingvistic în variantele greacă, latină, slavă, turcă, arabă etc. pe fondul unei gândiri aristocratice și teologice care l-a împiedicat să vadă originea naturală a limbajului și diversificarea socială a limbilor în procesul vieții și activității colective. Tocmai cunoașterea practică a limbii i-a permis lui
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
gramatical în sensul morfematizării lexemelor. Din această bază, constituită pe parcursul a cinci secole cu implicare diferențiată, inegală, a componentelor, au crescut toate fenomenele etnolingvistice din sud-estul, centrul și estul Europei. Este vorba de romanitatea orientală, de etnia albaneză, de lumea slavă și de fenomenul etnolingvistic maghiar. Baza traco latină a romanității orientale explică ceea ce au comun prin sorginte, și nu prin influența reciprocă, limbile română, albaneză, slavă și maghiară. De aici decurge principiul etimologic conform căruia orice cuvânt vechi din fiecare
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
centrul și estul Europei. Este vorba de romanitatea orientală, de etnia albaneză, de lumea slavă și de fenomenul etnolingvistic maghiar. Baza traco latină a romanității orientale explică ceea ce au comun prin sorginte, și nu prin influența reciprocă, limbile română, albaneză, slavă și maghiară. De aici decurge principiul etimologic conform căruia orice cuvânt vechi din fiecare dintre aceste limbi trebuie raportat la baza traco latină, chiar dacă aparența lui formală este, în română de exemplu, latină, albaneză, slavă sau maghiară. În al doilea
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
influența reciprocă, limbile română, albaneză, slavă și maghiară. De aici decurge principiul etimologic conform căruia orice cuvânt vechi din fiecare dintre aceste limbi trebuie raportat la baza traco latină, chiar dacă aparența lui formală este, în română de exemplu, latină, albaneză, slavă sau maghiară. În al doilea rând, cele două componente inițiale ale bazei traco-latine, adică traca și latina, deși sunt diferențiate ca sistem, au în comun fondul lingvistic preindoeuropean euro-afro-asiatic. În consecință, baza traco latină însumează, dincolo de ceea ce a adus în
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
λακκος) „rezervor de apă, groapă, bazin”. Prin contragerea formei cu peau rezultat formele pește, lat. piscis (fr. poisson), pestis (fr. peste) „calamitate, ruină, pestă”, vgr. πεσημα „Ib.”, πεσος „cadavru”, lat. pessumdo „a scufunda, a îneca, a ruina”, germ. Fisch. Limbile slave au păstrat miezul lichid în forma ryba „pește”, legată etimologic de glybĭ, glubĭ „adâncime, hău”, ca și magh. hal „pește” și halasto „heleșteu”, engl. flesh „carne vie”. Originea cuvintelor heleșteu și pește sugerează etimologia formelor piscină și peșteră, legate aparent
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
priveliște. Stejar, cuvânt autohton, analizabil la suprafață în componentele s-tež-ar, cu sensul de stâlp înfipt în pământ sprijinind sau susținând ceva. Rădăcina o întâlnim în forme ca tijă, țeavă, toc (la ușă), iar cu prefixul s-: stog în română și slavă, visl. stakkr „stog de fân”, staki „prăjină, suliță”, lit. stógas „acoperiș”, rom. ștevie, vgr. στέγο „a respinge, a rezista, a suporta”. Sufixul -ar adaugă funcția de susținere, de sprijin: rom. steájăr „par înfipt în pământ în mijlocul unei arii de treierat
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
nelatine ale limbii române „fură de strămoșii românilor aduse din unele ținuturi ale Italiei, unde (ulterior ele) au fost date uitării, iar la români până astăzi vecuiesc”. În felul acesta Maior face ca tot ceea ce etimologia ulterioară va considera împrumuturi slave, maghiare, turcice sau albaneze în limba română să apară din contra, ca împrumuturi latine populare în limbile respective, slavii fiind considerați principalii beneficiari ai acestor împrumuturi, ei fiind veniți mai timpuriu în spațiul romanic al Daciei: „Slovenii n-au fost
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
limba slovenă și astfel romanii au uitat limba lor cea strămoșească”. La aceasta a contribuit mult și Constantin Chiril, care a întors pe sloveni la credința creștină, „prefăcând multe cărți din greacă și latină pre slovenă”, prilej cu care, limba slavă fiind barbară, „au luat multe cuvinte grecești și latinești”. Am insistat asupra acestor lucruri întrucât gândirea istorică a Școlii ardelene nu este cunoscută suficient. Se consideră îndeobște că reprezentanții ei sunt aceia care au introdus purismul latinizant în perceperea teoretică
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
vorbele d’in limb’a romana straine prin originea sau form’a loru, cumu si celle de origine indouiosa, introducând în articolele din glosar și derivatele cuvântului respectiv „nelatin”, ceea ce anulează complet viața limbii române: „Vorbele de origine neromanica, ca slava, cinste, iubire, ibovnicu, vremelnicu, stapenire, slujba, slujbasiu etc., nu pot si nu se cade să aibă locu într’unu dictionariu romanescu”, afirmă autorii în „Prefatione” la glosar. În al doilea rând, autorii latinizează grafic toată limba română. Iată un exemplu
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
limbi. Problema este însă că nu doar Hasdeu, întreaga lingvistică europeană nu era pregătită pentru a soluționa în această manieră constituirea vreunei limbi noi. Și astăzi se crede că albaneza exista ca limbă flexionară încă pe vremea lui Herodot, că slava de asemenea s-ar fi desprins ca limbă indoeuropeană din preindoeuropeana mamă și ar fi stat pitită vreo mie de ani undeva între Nipru și Vistula până să explodeze în secolul al VI-lea și să acopere jumătatea de est
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
decât în limitele statuate de știința europeană, care nu admitea nașterea și evoluția limbilor în procesul vieții sociale. Limbile nu puteau fi concepute altfel decât într-o existență lineară: albaneza era limba ilirilor menționați de Herodot, româna era latina (populară), slava era o limbă adusă la începutul secolului al VI-lea etc. În aceste condiții, lui Hasdeu nu-i rămânea să caute rădăcinile autohtone ale limbii române decât în albaneză, ajungând să afirme că sunt suficiente și 150 de cuvinte tracice
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
trei privințe: 1) Limba română nu are constituire și viață proprie, ea fiind imaginată izolat de fenomenul etnic românesc; 2) Ea este latina populară invadată, începând din secolul al IX-lea, parțial chiar mai devreme, de elemente nefirești de origine slavă, maghiară, turcică; 3) Teritoriul unde latina populară și a perpetuat existența pură timp de cinci, șase sau chiar mai multe secole a fost limitat și izolat, ferit de infiltrații heteroglote. Imaginea hasdeeană a limbii române rezultă din trei studii consacrate
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
fel bute, putină și strachină; prima origine a cuvântului butaș ar fi germană, dar „el a trebuit să pătrundă la români prin intermediul unei limbi neolatine, probabil a celei italiene; liurcă (vin rău și stricat) „este singura vorbă de proveniență germană”, slava liturgică l-a dat pe teasc; poloboc este rusesc, podgorie „s-a furișat în limba română prin hrisoave”. Vie „plantație de viță-de-vie”, viță „curpen, vrej, rădăcină”, precum și vin ca produs al viței-de vie au în sensurile lor particulare ideea comună
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
stau cuvintele românești jivină, Jiu, Jijia, iar cu prezența lichidei, dar fără ideea de curgere, avem pe jilav, vlagă, mlaștină etc. Privită în context istoric larg, forma vin se prezintă ca anterioară formei vie. Forma cu n o au limbile slave (vino), albaneza (venë și verë), latina (vinum), greaca (oinos), armeana (gini), gotica (wein), gruzina (γvino), araba (waynum), ebraica (jajin) etc. Rezultă că vie este o creație românească influențată de lat. vinea „plantație viticolă; coardă și butuc de vie”. Auă „strugure
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
îndepărtate, arată că la baza lui gordin stă imaginea de întreg, de mulțime de elemente uniforme strânse grămadă, imagine prezentă în sl. grad „grindină” (vgr. chalaz, rom. talaz, groază „mulțime”), pol. grono „ciorchine, strugure, grămadă”, wino gronowe „vin de struguri”, slavă grozd, grozdije „strugure” (cf. rom. loază, lozie), gorst „mână, pumn”, lit. gruodas „glod înghețat”, let. gręzns, gręzna „creasta cocoșului”, germana medie gruose „mugur, mlădiță”, lat. grando = granum „grindină, prundiș, sămânță; boabă de strugure; perlă”, grandio „a genera, a da naștere
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
magh. löre, germ. Lauer (vin acru, poșircă). Pentru confirmare cf. vgr. libos (picătură), libros (care picură, care se scurge), lat. libo, vgr. leibo (a vărsa). Forma rom. liurcă pare influențată de leoarcă (foarte ud). Teasc vine din substratul tracic, de unde slava veche avea pe teaskŭ, rusa tiski „menghină”, de la vb. tiskatĭ „a strânge, a presa”; a se vedea rom. a ticsi „a umple până la refuz”. Fără k din tiskatĭ există tot în slavă forma tesatĭ „a ciopli lemnele”, în rom. a
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
foarte ud). Teasc vine din substratul tracic, de unde slava veche avea pe teaskŭ, rusa tiski „menghină”, de la vb. tiskatĭ „a strânge, a presa”; a se vedea rom. a ticsi „a umple până la refuz”. Fără k din tiskatĭ există tot în slavă forma tesatĭ „a ciopli lemnele”, în rom. a teși, teslă. Forma adjectivală este tesen „strâns, ticsit, înghesuit”, care s-a întâlnit în baza traco-latină cu lat. densus >des, vb. denseo „a îndesi, a condensa”. Formele tracă și latină sunt contrase
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
din Asia Mică unde perșii îl aveau pe șuban. În realitate cuvântul este preindoeuropean pe întreg spațiul euro-asiatic cucerit parțial de romani și are structura aglutinantă cioban. Baci, cuvânt autohton cu rădăcinile în stadiul preindoeuropean al limbii, cu reflexe în slave (bg. bač „ciobanul cășar”, pol. baca „ciobanul șef”), magh. bács „baci”, alb. báxho „cășărie”, baxhoxhí „cel care prelucrează laptele la stână”, tc. baș „șef”. Sensul de supraveghetor și de șef al stânei justifică implicarea în analiza etimologică a tc.-tăt
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
dullő), unde latina a venit cu lupus (cf. vgr. likos, sl. volk, germ. Wolf) “animal carnivor feroce”. Forma cuvântului este compusă: dulău, cu sensul inițial “a ajunge din urmă și a prinde, a sfâșia”. Pentru partea a doua a cuvântului slava are pe lupitĭ “a jupui”, pe râvatĭ “a sfâșia”, româna pe a jupi, a jupui, a rupe. Corespondentul german pentru dulău este Hetzhund de la hetzen “a goni, a hăitui” (în tracă: do) și Hund “câine”, ceea ce ne face să credem
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
că “singur tatăl avea dreptul de proprietate în vechiul drept roman, ca și în rest, în vechiul drept i.-e.” (DELL, la pater). Atunci a fost adăugat înaintea lui pater genitivul geos, zeus “al pământului”, de unde Jupiter și gospodar. Lumea slavă a dezvoltat din substratul tracic pe de o parte forma gospod(ĭ) pentru a denumi zeitatea unică, deseori în îmbinare cu bog (înrudit etimologic cu bogat), iar pe de altă parte pe gospodin (pl. gospodá) cu sensul laic de “domn
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]