74,167 matches
-
minoritate de naționaliști căutau să se remarce accentuând narcisist micile diferențe. Diferențele religioase atât de des invocate sunt la fel de derutante. Distincția dintre croații catolici și sârbii ortodocși, de exemplu, contase mai mult În secolele anterioare - sau În al doilea război mondial, când ustașii din Zagreb au folosit catolicismul ca armă Împotriva sârbilor și a evreilor deopotrivă 2. În anii ’90, practicile religioase erau pe cale de dispariție În orașele iugoslave care se dezvoltau rapid; numai la țară mai exista o legătură Între
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pe câmpul de la marginea orașului și, În patru zile, i-au Împușcat aproape pe toți (7.400). Soldații olandezi s-au Întors teferi acasă. Srebrenica era cel mai grav caz de omucidere În masă din Europa după al doilea război mondial: o crimă de război de factura celor de la Oradour, Lidice sau Katîn, săvârșită sub privirile observatorilor internaționali. În câteva zile, În lumea Întreagă au fost difuzate informații despre ce se petrecuse la Srebrenica. Dar singura replică promptă a venit din partea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a țării după război și resentimentele care persistă Între cele trei comunități 8. Bosnia găzduiește o puzderie de agenții internaționale: guvernamentale, interguvernamentale și nonguvernamentale. După 1995, economia bosniacă a depins integral de prezența și finanțarea lor. În ianuarie 1996, Banca Mondială aprecia că pentru reconstrucția Bosniei vor fi necesari 5,1 miliarde de dolari, alocați În decurs de trei ani. Estimarea s-a dovedit de un optimism exagerat. De Îndată ce războiul din Bosnia s-a Încheiat și agențiile internaționale au sosit la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
minoritate albaneză numeroasă și nemulțumită. Macedonia, devenită de curând independentă și intitulată, la insistența grecilor, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei 9, a fost dintotdeauna o regiune cu probleme. Granițele ei cu Bulgaria, Grecia și Albania fuseseră toate disputate, Înainte și după cele două războaie mondiale. Vecinii - de care micul stat fără deschidere la mare era dependent pentru a face comerț și a avea contacte externe - o priveau toți cu suspiciune. Existența ei după dezintegrarea Iugoslaviei nu era deloc sigură. Dar, dacă Macedonia se prăbușea, Albania
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
spunea Vladimir Jirinovski, o figură publică nouă și impetuoasă care și-a construit baza electorală exploatând xenofobia obstinată a vechii Rusii, „poporul rus a ajuns națiunea cea mai umilită de pe planetă”. Cu toate neajunsurile ei, Uniunea Sovietică fusese o putere mondială, un gigant ca teritoriu și cultură, extensia și moștenitoarea legitimă a Rusiei imperiale. Dezintegrarea sa a fost trăită de rușii mai vârstnici ca o profundă umilință, mulți dintre ei Împărtășind resentimentele armatei sovietice față de expansiunea NATO și incapacitatea Rusiei de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
crearea unei economii de piață. În doar câțiva ani, „societate civilă” a devenit În Europa Centrală o noțiune arhaică, interesantă doar pentru o mână de sociologi străini. Un fenomen destul de asemănător se petrecuse În Europa Occidentală după al doilea război mondial (vezi capitolul III), când tonul moralizator al Rezistenței a fost Înăbușit mai Întâi de problema practică a reconstrucției, apoi de Războiul Rece. Însă, dacă pe atunci scriitorii francezi sau italieni aveau Încă priză la public - și datorită angajării lor politice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
influenței, felul În care elita valonă și-a Însușit toate pârghiile autorității politice și culturale. Naționaliștii flamanzi și-au asumat consecvent un rol comparabil cu cel al slovacilor din fosta Cehoslovacie - mergând până la colaborarea cu ocupantul În al doilea război mondial, În speranța că de la masa nazistă vor pica oarece firimituri de autonomie separatistă. Dar În anii ’60 rolurile s-au inversat: Flandra era prezentată acum de politicienii naționaliști nu după imaginea Slovaciei Înapoiate și defavorizate, ci mai degrabă ca Slovenia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
articulat, descriind obiectivele și instituțiile Uniunii așa cum au evoluat ele ulterior, ar fi fost supus la vot separat În fiecare stat din Europa Occidentală, el ar fi fost cu siguranță respins. Avantajul ideii europene În deceniile de după al doilea război mondial a fost așadar exact această imprecizie. Ca și „dezvoltarea” sau „pacea” - cu care era strâns asociată În mintea susținătorilor ei -, „Europa” era prea benignă pentru a suscita o opoziție reală 15. La Începutul anilor ’70, când președintele francez Georges Pompidou
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
membre să intre În conflict, simpla ei existență face ca ideea unei asemenea posibilități să fie absurdă. Războiul este un preț prea mare pentru avantajele politice sau teritoriale obținute: această lecție a fost Înțeleasă de Învingători Încă de la prima conflagrație mondială, deși a mai trebuit un război mondial ca să le fie limpede și Învinșilor. Dar numai fiindcă un al treilea război În Europa ar fi fost catastrofal și poate chiar fatal nu Înseamnă că era imposibil, cel puțin În primii ani
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
existență face ca ideea unei asemenea posibilități să fie absurdă. Războiul este un preț prea mare pentru avantajele politice sau teritoriale obținute: această lecție a fost Înțeleasă de Învingători Încă de la prima conflagrație mondială, deși a mai trebuit un război mondial ca să le fie limpede și Învinșilor. Dar numai fiindcă un al treilea război În Europa ar fi fost catastrofal și poate chiar fatal nu Înseamnă că era imposibil, cel puțin În primii ani postbelici. Însă la sfârșitul secolului XX elitele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Europa - restricționând, de exemplu, comerțul liber cu zahăr În detrimentul producătorilor din Africa sau America Centrală 18. Dar, dacă statele care fac parte din UE (chiar și cele mai puternice) au delegat cu plăcere Bruxelles-ul să le apere interesele În Organizația Mondială a Comerțului și În alte părți, ele nu au renunțat la atribuția vitală a oricărui stat modern. Uniunea Europeană nu are armată. Este În parte un accident istoric. La Începutul anilor ’50, mulți considerau că În viitor vest-europenii pot și trebuie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
puteau controla: majoritatea aveau de-a face, Într-un fel sau altul, cu un fenomen cunoscut deja sub numele globalizare. Globalizarea nu avea nimic misterios. Nici măcar nu era un fenomen nou: impactul rețelelor de transport noi și rapide asupra economiei mondiale la sfârșitul secolului al XIX-lea a fost cel puțin la fel de dramatic ca și transformarea declanșată un secol mai târziu de internet, de dereglementarea și liberalizarea piețelor financiare. Nu era nou nici faptul că beneficiile comerțului liber se distribuiau inegal
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se distribuiau inegal la nivel global - mai ales În condițiile În care, la sfârșitul secolului XX, ca și Înainte de 1914, sistemele de comerț internațional favorizau interesele celor puternici și bogați. Privirile Însă dintr-o perspectivă europeană, recentele transformări din economia mondială se deosebeau Într-un aspect important. La sfârșitul secolului al XIX-lea, sfera de influență a statelor europene abia Începuse să crească: cu timpul, multe aveau să dețină, să conducă și să reglementeze sectoare largi ale economiei. Cheltuielile guvernamentale - finanțate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
simbolică: Marea Britanie și apoi Italia au fost forțate să părăsească Sistemul Monetar European și obligate la devalorizarea monedelor naționale de speculanți privați și companii de investiții pe care cele două state nu le puteau controla. Avantajele acestei revoluții În economia mondială erau evidente. Capitalul de investiții nu mai era acum zăgăzuit de frontiere naționale, regimuri de schimb valutar sau reglementări monetare locale și curgea liber oriunde era cerut (și putea anticipa un profit): În 1990, creditorii străini acopereau deja 34% din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cădere nu numai un sistem ideologic, ci coordonatele politice și geografice ale unui Întregul continent. De 45 de ani - cei mai mulți europeni nici nu apucaseră acele vremuri sau nu și le mai aminteau - rezultatul incomod al celui de-al doilea război mondial era neschimbat. Divizarea accidentală a Europei, cu toate consecințele ei, ajunsese să pară un dat firesc. Apoi, deodată, totul s-a spulberat. Deceniile postbelice au căpătat retrospectiv o cu totul altă semnificație. Considerate cândva Începutul unei noi ere de polarizare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un parfum diferit În memoria colectivă (dar același caracter parantetic). Dar, față de ce se petrecuse anterior, și Europa de Est a traversat - fără voie - o perioadă de calm neobișnuit. Anii postbelici, a căror amintire se estompa rapid pe măsură ce apăreau noi (dez)ordini mondiale, erau sau nu un obiect al nostalgiei și regretului, În funcție de locul și data nașterii fiecăruia. De ambele părți ale Cortinei de Fier, cei din generația șaizecistă - adică cei născuți Între 1946 și 1951, cea mai mare parte a generației baby-boom
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
secol europenii din generația lui Zweig se pierduse pentru totdeauna: se Întâmplaseră prea multe. Europenii din perioada interbelică puteau să-și amintească la belle époque și să murmure „Măcar de-ar mai fi așa...”, dar cei de după al doilea război mondial lăsau În urmă o catastrofă de 30 de ani ce inspira un sentiment unanim: „Orice, numai asta nu”2. Pe scurt, cale de Întoarcere nu exista. Comunismul din Europa de Est fusese răspunsul greșit la o Întrebare reală. În Occident, la aceeași
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
regândită. Perspectiva abandonării coconului nu a fost, cum am văzut, primită cu entuziasm general; Jacek Kuroñ nu se Înșela când opina În jurnalul polonez Polityka din martie 1993 că „unele figuri politice din Occident regretă Uniunea Sovietică și vechea ordine mondială”. Dar acea „veche ordine mondială” (staza bine cunoscută din ultimele patru decenii) dispăruse pentru totdeauna. Europenii se confruntau acum nu doar cu un viitor nesigur, ci și cu un trecut În schimbare. Ce fusese limpede până de curând devenea din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a fost, cum am văzut, primită cu entuziasm general; Jacek Kuroñ nu se Înșela când opina În jurnalul polonez Polityka din martie 1993 că „unele figuri politice din Occident regretă Uniunea Sovietică și vechea ordine mondială”. Dar acea „veche ordine mondială” (staza bine cunoscută din ultimele patru decenii) dispăruse pentru totdeauna. Europenii se confruntau acum nu doar cu un viitor nesigur, ci și cu un trecut În schimbare. Ce fusese limpede până de curând devenea din nou foarte complicat. La sfârșitul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
părți din fosta Europă habsburgică, franceza nu mai era nici măcar a doua limbă străină predată În școli; Îi luase locul germana. Francofonia (comunitatea internațională a vorbitorilor de franceză, majoritatea În fostele colonii) a rămas un actor lingvistic important pe scena mondială, dar declinul francezei la ea acasă, În Europa, era indiscutabil și, pe cât se pare, ireparabil. Chiar și la Comisia Europeană din Bruxelles, unde franceza fusese limba oficială dominantă În primii ani ai Comunității, ceea ce le dădea vorbitorilor nativi din administrație
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la Europa un singur lucru: „respect”. Moscova dorea să fie mai implicată În procesul de decizie intraeuropean, indiferent dacă era vorba despre NATO, despre administrarea acordurilor balcanice sau despre Înțelegeri comerciale (atât cele bilaterale, cât și cele Încheiate prin Organizația Mondială a Comerțului): nu fiindcă deciziile luate În absența Rusiei Îi prejudiciau interesele, ci ca o chestiune de principiu. Istoria europeană, constatau mulți observatori, făcuse o buclă. În secolul XXI, ca și În secolul al XVIII-lea, Rusia era și În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
XVIII-lea, „chestiunea orientală” (cum putea fi controlat declinul Imperiului Otoman și ce se va Întâmpla cu teritoriile eliberate după sute de ani de domnie turcească) a devenit problema cea mai arzătoare a diplomaților europeni. Înfrângerea Turciei În primul război mondial, căderea otomanilor și apariția statului modern și ostentativ laic al lui Kemal Atatürk au eliminat chestiunea orientală de pe agenda europeană. Guvernați acum de la Ankara, turcii aveau destule necazuri proprii și, cu toate că retragerea lor din Balcani și din Orientul Mijlociu arab a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Dar, pentru națiuni crescute cu idei de glory și grandeur, „Europa” avea să rămână mereu o tranziție incomodă: un compromis, nu o alegere. Din punct de vedere instituțional, moda nostalgiei În Marea Britanie a Început aproape imediat după al doilea război mondial, când ministrul laburist Hugh Dalton a Înființat un „Fond al Teritoriului Național” cu misiunea de a achiziționa clădiri și teritorii importante pentru națiune prin „frumusețe și istorie”, care urmau să fie administrate de un Trust Național. Într-o singură generație
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de la uniații ucraineni la metodiștii din țara Galilor, de la greco-catolicii din Transilvania la luteranii norvegieni -, numărul creștinilor practicanți a continuat să scadă. În Spania, care se mândrea Încă, la sfârșitul secolului, cu 900 de abații și mănăstiri (60% din totalul mondial), credința activă era În declin și corelată mult prea strâns cu izolarea, bătrânețea și Înapoierea rurală. În Franța, numai un adult din șapte admitea că merge la biserică și atunci În medie doar o dată pe lună. În Scandinavia și Marea Britanie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
spectator al meciurilor de fotbal Anglia-Germania, de exemplu, sau Germania-Olanda (ca să nu mai vorbim de Polonia-Rusia) nu Își făcea iluzii cu privire la Tratatul de la Roma și la „uniunea tot mai strânsă”. Referința istorică indiscutabilă a confruntărilor fotbalistice era al doilea război mondial. În primele decenii postbelice, jucătorii din țări europene diferite nu se cunoșteau Între ei și, de obicei, nu se Întâlneau În afara terenului de joc: În 1957, atacantul galez John Charles a intrat În analele sportului transferându-se de la Leeds United
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]