10,749 matches
-
Napoleon. Ă Cum i-am putut admira atâta vreme pe cuceritori?” (III, 281). Este momentul în care Cioran descoperă sensul negativității. Astfel, rezumă: „Tânăr fiind, îi iubeam pe Nietzsche, pe Spengler, pe anarhiștii ruși din secolul al XIX-lea, îl admiram pe Lenin, și aș putea lungi lista la nesfârșit. Îi iubeam pe orgolioșii de toate spețele, și sunt legiune” (III, 282). Firește, e vorba de orgolioșii care se instituie ca prezență. Or, acum, modelul e Buddha. Cu el se identifică
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dispută între construcții oximoronice: pe de o parte orgoliul înfrângerii, pe de alta, stigmatele succesului. Între aceste două extreme, care la limită se suprapun, se va putea mișca el însuși. Extreme pe care Cioran și le asumă. Nu întâmplător îl admiră pe Tacit, la care vede „atâta tărie și atâta amărăciune”. Tacit, din care citează la un moment dat: „Căci setea de glorie este ultimul lucru de care se leapădă chiar și cei înțelepți” (I, 275). Cât privește problema discutată aici
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
exact, cu nevoia de rugăciuni. Vorbind indirect despre sine, scrie: „Sunt de plâns numai aceia care, având un fond religios, nu se pot opri la nici o religie și se poticnesc (exces de luciditate sau neputință?) în pragul absolutului. Cât îl admiră ei pe cel care știe să se roage!” (I, 156). Cazul lui Cioran însuși, care se simte alungat din Paradis și pentru că nu poate să se roage. De-ar fi știut, ar fi dispărut chiar conștiința care instituie ruptura, hăul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
meu prea mulți ratați ca să nu mă tem că nu voi călca pe urmele lor. Dacă nu sunt, deja, unul dintre ei...” (I, 72). De fapt, munca e o soluție în fața spaimei de ratare. Nu înseamnă că Cioran nu-i admira sincer pe ratați; n-ar fi vrut, însă, să fie unul dintre ei. Or, admirația vine și din faptul că, fiindu-le, totuși, atât de apropiat, Cioran face apologia ratării pentru a se salva pe sine în cazul în care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
unei păduri, să închizi ochii și să asculți cântecul păsărilor” (I, 170). Iar noaptea, când insomnia ar trebui să-l exaspereze, Cioran, la țară, are revelația existenței lui Dumnezeu: „Insomnie la țară. Odată, pe la 5 dimineață, m-am sculat să admir grădina. Viziune de Eden, lumină supranaturală. În depărtare, patru plopi se înălțau către Dumnezeu” (I, 332). Iar sentimentul acesta, că Dumnezeu există, că fericirea există, îi amintesc de eșecul unei încercări de sinucidere. În parcul Luxembourg, pe care deseori îl
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
154). Cu imaginea acestor avantaje încearcă Cioran să-și trăiască bolile ca și cum ele ar fi șansa propriei vieți. Constată: „Ceea ce sunt, ceea ce știu, totul își are obârșia în bolile mele. Ele m-au învățat să fiu diferit” (I, 321). Altundeva, admiră lecția lui Nietzsche, care, măcinat de boli, „ființă plăpândă și extrem de vulnerabilă” (II, 293), a gândit teoria supraomului. Ce-i drept, există momente în care teoria aceasta, a supraomului, i se pare expresia unui entuziasm fals: „Nietzsche s-a lansat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de a nu fi mistuit de setea de putere. La drept vorbind, am cunoscut această sete în tinerețe. Am însă meritul de a o fi biruit. Măcar pe acest plan pot vorbi de progres” (II, 356). La un moment dat, admirându-l pe Luther pentru „verva, furia, invectiva, acțiunea”, pentru dorința lui de a răsturna totul, își amintește de „orgoliul dement pe care-l aveam în tinerețe” (II, 338). Este vorba de orgoliul de a răsturna el însuși lumea, de a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sale autentice, cum se prezentau lucrurile la un moment dat. Acel altul chiar este un străin. Iar trecutul, dimpreună cu acel străin, e recuzat fără menajamente. De aici uimirea dublată de rușine: „Câți imbecili și câți nebuni am putut să admir! / Când mă gândesc la trecutul meu, mă copleșește rușinea. Atâtea entuziasme care mă descalifică” (III, 78). Nu-i vorbă, așa cum am văzut, are în permanență nostalgia acțiunii, a participării energice la facerea sau desfacerea lumii. Vorbește la un moment dat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
participării energice la facerea sau desfacerea lumii. Vorbește la un moment dat, întâmplător, mărturisește el, despre Ștefan cel Mare. Când e întrebat cine este Ștefan cel Mare, spune: „Un Napoleon român” (III, 87). Are, deci, nostalgia lui Napoleon, dar îl admiră, cum știm, pe Talleyrand. De fapt, neputând să-și ierte trecutul, nu-și poate ierta tocmai dependența, adică „admirația maladivă” sau „venerația morbidă” pentru ceea ce-i dădea impresia forței brute, nesofisticate și a unei angajări constructive. „Admirația maladivă pe care
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
caricatură a mea îngroșată” (I, 71). Altundeva, citim: „Îi detestăm pe toți cei care au aceleași defecte ca noi” (I, 125). La fel de adevărat este că, la Cioran, iubirea se transformă în ură. Iată: „Vai de scriitorul pe care l-am admirat prea mult. Admirația mea se va preface curând în ură sau dezgust. Nu-i pot ierta pe cei din care mi-am făcut idoli. Mai devreme sau mai târziu, în mine se trezește iconoclasmul” (I, 146). Să nu fie valabilă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aceea face din autoflagelare permanentă un izvor de energie. Și, pe acest fundament, al eșecului, se petrece poate chiar reconcilierea intimă dintre Cioran și propria țară. Nu spusese el că aparține unei nații pentru care eșecul este endemic?! Nu-și admiră el foștii prieteni rămași, asemenea ciobanilor din țara sa, niște anonimi?! Doar că Cioran are orgoliul eșecului. Iată ce spune: „I-am scris lui Arșavir că fără orgoliul eșecului viața ar fi aproape insuportabilă. ș...ț Cu toată sinceritatea, cred
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sine, eșecul hrănește și orgoliul, întemeiat acum pe cunoaștere. În fond, convertind eșecul în șansă, boala în sănătate, nebunia în extaz, suferința în cunoaștere, Cioran instituie, din nou, legile unui cod al supraviețuirii. Nu-i e oricui dat să-și admire căderea și să caute mortificarea, știind că toate acestea nu fac decât să amâne. Să înșele destinul. Cu conștiința fatalității, Cioran chiar asta face: își amână destinul. Este, poate, în viziunea sa, marele păcat al neamului său, pe care el
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nu mă culc... Nu vreau să mă culc. Am o stare foarte bună și nu vreau s-o scap din mînă. Dom'le, mi-au plăcut băieții. Și Pandele... dat dracului Pandele ăsta. Mi-e frică de el, dar îl admir. Zău. Auzi, auzi, Mina, mi-a spus că m-a calomniat ca să-mi scadă nasul, să fiu și eu în rînd cu oamenii... Îți spun eu că-i dat dracului! Și să știi, cu ăștia, cu Pandele, pot să ajung
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
știți că am și eu un talent... (pentru Irina) Iar dumneavoastră... ce să mai vorbesc... V-am văzut la televizor... Nevastă-mea, cum apăreți, mă strigă repede să și eu să vă privesc... Sînteți tare frumoasă! Și copiii mei vă admiră foarte mult... Nevastă-mea, cînd spuneți poezii, vă apreciază... Ia uite, dragă, zice, ce frumos spune... parcă chiar ar crede ce spune! Mare lucru și teatrul! Vecin 4: (referindu-se la ceasul pendulă) Da ăsta-i stricat! Păi se poate
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
iar avem nemulțumiri, neînțelegeri... Și iar vin aici! Alex: Adică acum nu sînt aici?! Vasăzică dacă sînt după cortina aia de cîrpă, ai stabilit că nu mai sînt aici! Că ești liber? C-am scăpat de vecini? Nu te-am admirat eu chiar degeaba. Bine, atunci am să vorbesc încet. Maria: Și cînd am vorbit în șoaptă ne-au ciocănit în perete. Alex: Păi atunci ce facem? Că de tăcut chiar că nu-i nici o șansă. Atunci am bubuit în toți
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Eu i-am făcut portretul. Atît. E tare frumoasă! Vecin 1: Nud? Vecin 2: Vecine, da' se poate?! Om fi noi vecini, dar există o limită. Tovarășa e o doamnă! M-a lăsat să-i pictez chipul. Atît. Eu o admir, dar o și respect. Păi cum altfel! Vecin 1: (atent) Ia! (la toți încordare la maximum) Vecin 2: Nu se-aude nimic. N-a bătut nimeni. Vecin 1: N-a bătut, dar putea să bată. Și asta pentru că ne lăsăm
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
un conducător, fie el ministru, parlamentar sau ceva și mai mare... trebuie să-și cîștige un ceva..., nu știu cum să-i spun..., o aureolă... un fel de sacralitate, să-i spunem..., adică ceva care te face să-l iubești... să-l admiri...; după aia vine și respectul... și încrederea... Adică să știi că e un om, ca și tine, dar în același timp să crezi că e, totuși, ceva mai mult ca tine... De aia regalitatea nu-i chiar o instituție perimată
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
o instituție perimată... Și nici Regele... Octav: Dacă te aude mama, îți dă foc la cort...! Groparul: Da, domnule, omul are nevoie să se devoteze... să se dedice... Și de atîta amar de vreme, românu, săracu, n-are pe cine admira... n-are nici de ce și cui să se dedice... I l-au luat pe Dumnezeu și i-au băgat pe gît o ideologie aberantă... patria i-a fost înlocuită cu marele partid..., familia i-a fost strivită sub un patriotism
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
că sînt slab... Știu că sînt slab... dar tocmai de asta sînt și puternic. Costache: Da... de acord... Octav: (Monei) Vezi, întotdeauna cînd tatăl meu pierde o partidă, îți oferă, generos, o remiză. Mona: Octav, nu te îndepărta... Eu îți admir exercițiile... dar încă n-ai răspuns la întrebare... Octav: Domnule, nimeni nu te iartă. Ei bine, dacă mă gîndesc bine, singura mea opinie fermă este că n-am nici o opinie fermă. Mona: (oarecum dezamăgită) Hm!, cineva a fost condamnat al
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
dat..., n-ai să schimbi tu lumea! Costache: Și ce poți să faci? (Octav nu răspunde nu pentru că n-ar avea un răspuns, ci pentru că tipul de întrebare îl blochează) Mona: (calmînd oarecum tonalitățile) Octav, știi bine că te-am admirat pentru curajul de a ieși în stradă... Dar revolta ta de acum în care reproșezi orice și oricui..., în care biciuiești pe toată lumea... Tu cînd vorbești parcă tragi cu mitraliera! Octav:...Îmi cer scuze dacă te-am executat... Mona: (cu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
conducător, fie el ministru, parlamentar sau ceva și mai mare... trebuie să-și cîștige un ceva..., nu știu cum să-i spun..., o aureolă... un fel de sacralitate, să-i spunem..., adică ceva care să te facă să-l iubești... să-l admiri...; după aia vine și respectul... și încrederea... Adică să știi că e un om, ca și tine, dar în același timp să crezi că e, totuși, ceva mai mult ca tine... De aia regalitatea nu-i chiar o instituție perimată
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
o instituție perimată... Și nici Regele... Octav: Dacă te-aude mama, îți dă foc la cort...! Groparul: Da, domnule, omul are nevoie să se devoteze... să se dedice... Și de atîta amar de vreme, românu', săracu', n-are pe cine admira... n-are nici de ce și cui să se dedice... I l-au luat pe Dumnezeu și i-au băgat pe gît o ideologie aberantă..., patria i-a fost înlocuită cu marele partid..., familia i-a fost strivită sub un patriotism
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
a făcut să văd un afiș în care se anunța că acest film rulează la casa Pogor, unde este Muzeul literaturii române. Am mers împreună cu mama și fetița mea de 6 ani la acest film, pe care l-am admirat din nou. La sfârșitul filmului este scena în care Scarlett își amintește de Tara, de pământul ei 30 care va dăinui, acolo fiind locul unde se va putea gândi cum să-și aducă soțul înapoi. La această scenă replica mamei
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
exemplu strălucit este Valeriu Gafencu, denumit de Nicolae Steinhardt, călugărul de la Rohia, “sfântul închisorilor”. Acesta era în spitalul închisoare de la Tg. Ocna, unde erau închiși deținuții bolnavi, în mare parte de TBC. Unul dintre bolnavii ce-l iubeau și-l admirau pe Valeriu Gafencu, Victor Stratan, obținuse printr-o intervenție specială, de la familie, un pachet cu streptomicină, pentru Valeriu. El le-a primit și a doua zi l-a înștiințat pe Stratan că a hotărât să le cedeze pastorului Richard
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
M-am simțit foarte bine și mă bucur de timpul investit... Simona Corcoz: Pentru mine, acest proiect a fost o surpriză foarte plăcută și o ocazie de a face schimb de idei cu oameni pe care îi respect și îi admir. Din acest punct de vedere, mi-a făcut mare plăcere să lucrez pentru ateliere și în pregătirea materialului pentru prezentări în fiecare clipă am simțit că fac ceva cu adevărat important care mă ajută să mă descopăr ca om. Atelierul
[Corola-publishinghouse/Science/1510_a_2808]