7,814 matches
-
până la jumătatea piciorului. Și întrucât era înalt și voinic, părea și mai pocit. Pelerinul îi povesti că fuseseră întemnițați în Alcalá, că li se ceruse să se îmbrace ca studenții și că tovarășul său, în timpul caniculei, îi dăduse anteriul unui biet cleric. Atunci călugărul murmură printre dinți, lăsând să se înțeleagă că răspunsul nu-i era pe plac: Caritas incipit a seipsa 2. Dar să revenim la povestea noastră. Locțiitorul, neputând să mai scoată nimic de la Pelerin, reluă: „Foarte bine, rămâneți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2024_a_3349]
-
podidiră lacrimile pe care le reținuse cu atâta încăpățânare până atunci. Ar fi vrut să-i spună că își dorește o familie, că vrea să fie o soție bună, să fie iubită așa cum mama ei nu reușise să o facă. Biata sa mamă murind de timpuriu, la 31 de ani iar în urma ei rămase patru vlăstare mici. Epuizată emoțional, se întinse în pat fără a se mai dezbrăca, acoperindu-și ochii cu brațele încolotăcite, încercând să retrăiască acele clipe dragi. Apoi
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
place cum sună ; din păcate, nu țin minte să fi scris vreodată așa ceva. Am scris în 93, în Dilema, un articol care se intitula Despre un Cinematograf care nu există (acela românesc), în care era vorba, da, și despre două biete filme semnate de Laurențiu Damian (Rămânerea și Drumul câinilor)... Duce L. Damian megalomania până ntr-acolo încât consideră că cele două lungmetraje de ficțiune ale sale reprezintă tot Cinematograful românesc ? E problema/fantasma dumisale. în ce mă privește, spun doar atât
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
de direcția în care se mișcă tânărul cinema românesc : cea a unui minimalism fără fard, percutant, eficace. E limpede de-acum că, ne place sau nu, această direcție a devenit un trend, ba chiar un ”brand”. Iar dacă moartea unui biet pensionar dus de colo-colo cu mașina Salvării sau o discuție despre Revoluție între trei bieți luzări într un studio de televiziune de provincie au mobilizat mai puțin de 50 000 de spectatori dispuși să iasă din case, poate că o
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
percutant, eficace. E limpede de-acum că, ne place sau nu, această direcție a devenit un trend, ba chiar un ”brand”. Iar dacă moartea unui biet pensionar dus de colo-colo cu mașina Salvării sau o discuție despre Revoluție între trei bieți luzări într un studio de televiziune de provincie au mobilizat mai puțin de 50 000 de spectatori dispuși să iasă din case, poate că o poveste despre avort cu două gagici, un dublu viol și un fetus de 4 luni
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
Corespondență se încheie cu o duioasa scrisoare a mamei Țină către unicul fecior aflat departe de protectoratul familial, a cărei adresare cuprinde tot dorul și toată iubirea de mama: „Vioriță scump al mamei tale”. Îndeosebi de starea sănătății este îngrijorată biată mama: „Te doare iubitule capul când te școli?” sau „Ah, de ai ști cum tremur pentru tine și pentru sănătatea ta!”, dar se încurajează și își exprimă speranța că „vei termină cu bine anul și te voi vedea. Și așa
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
influență a fost tripartită. O anumita Prințesa Elenă Angerli, abuzând de toată influență și ascendentă ce avea pe langă Domnii în slujba Tribunalului Moldovei, a uzurpat două dintre cele mai bune părți, lăsând-o pe a treia cea mai sărăcăcioasa bietei noastre misiuni. S a intentat proces și, desi documentele misiunii stabileau clar granițele părții Orlești aparținând misiunii, și deși în anul 1828 întreg Divanul - și anume toți membrii Tribunalului - neexcluzându-l pe Mitropolitul Veniam Costachi, se decise cazul în favoarea misiunii
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
nu uita că ăia de stau la coadă la carne sînt mulți și, prin legea de bază a societății noastre, puterea le aparține. Hai, măi, ce naiba! rîde Ion. Știi doar că puterea e în mîinile altora. Cumnată-tu e un biet funcționar al societății. Are, e drept, anumite posibilități de exercitare a puterii, dar adevărata putere nu poate fi deținută decît într-un echilibru perfect cu adevărul și dreptatea. Știi ceva, se înfurie Ion, nu mă interesează speculațiile tale filozofice! Eu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
el, pînă să intre la școală, n-a știut că în acte e înregistrat Nelu un moft de-al lui bunică-su, care s-a dus la comună să-l declare după ce a fost, născut. "Mi-e bine!" E sincer, bietul de el, dar ce trist și gol mi-a apărut astăzi!... Omul care se simte bine. Da, așa-i. Se simte bine. Evident, a avut și un gram de noroc. S-a căsătorit în ultimul an de studenție și, la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
la invențiile mele. De vreo săptămînă, nu numai că nu mai scrii, dar nici pe-acasă nu mai dai. Furiosul de ieri e azi mielul blînd al frumoasei Livia. A fost de ajuns să-și ridice puțin fusta, că tu, bietul pui de găină, ți-ai și găsit locul sub cloșcă. Nu te știam vulgar. Cunoaște-mă și sub aspectul ăsta, scriitorule. Poate-ți folosește la ceva, deși nu cred. Tu ai numai eroi pozitivi și frumoși. Zău?! Înseamnă că ai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
ai speriat c-am să fac ce-mi cere, nu-i așa? mă întreabă, lăsîndu-și tîmpla pe brațul drept, întins pe pernă. Văd că nici acum nu ți-ai revenit... Zău, așa cum stai, mă faci să mă gîndesc la un biet iepuraș, istovit de goană, ghemuit într-un colț... Cred că ai inima cît un purice... Rîde încet, își rotește capul pe pernă, rămîne cu fața în sus și privește tavanul, continuîndu-și rîsul. "...un biet iepuraș...", mă lovește în tîmple rîsul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
faci să mă gîndesc la un biet iepuraș, istovit de goană, ghemuit într-un colț... Cred că ai inima cît un purice... Rîde încet, își rotește capul pe pernă, rămîne cu fața în sus și privește tavanul, continuîndu-și rîsul. "...un biet iepuraș...", mă lovește în tîmple rîsul ăsta surd. Simt cum privirea mi se înfierbîntă, plimbîndu-se lacomă peste trupul ei. Ce-ai zice, doamnă Cristina, dacă ai descoperi că iepurașul e lup? o întreb eu în gînd. Mîine, dacă nu ne
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
unei victime, cum mi-ai surîs mie astăzi; bărbatul-victimă începe să-ți facă curte, tu îi dai speranțe, ca în final, la momentul oportun, să-l poți pune la punct, să poți exclama în sinea ta: Ah, bărbaților, sînteți niște biete ființe de ceară!... Dar nu uita "esența lumînării spunea Saint Exupéry nu este ceara, care lasă urme, ci lumina", lucru pe care, dacă nu vrei să-l știi tu, inginera Cristina Dumitriu, ar fi trebuit să-l simtă Ina Cristian
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
mănușa dreaptă, i-a alintat obrazul cu palma, s-a ridicat pe vîrfuri și l-a sărutat în fugă, apoi a continuat să-l alinte, poate abia acum spunîndu-i vreo vorbă. Simțeam de departe cum el se topește, ca o biată lumînare lîngă un foc de stejar; a lăsat sacul să-i scape la picioare, a întins brațele și a cuprins-o acum era el foc și ea o biată lumînare... Apoi el a luat-o cu brațul de după umeri și-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
vreo vorbă. Simțeam de departe cum el se topește, ca o biată lumînare lîngă un foc de stejar; a lăsat sacul să-i scape la picioare, a întins brațele și a cuprins-o acum era el foc și ea o biată lumînare... Apoi el a luat-o cu brațul de după umeri și-au pornit spre poartă. Nimic mai frumos, mai îmbătător, decît o femeie cuprinsă pe după umeri, lăsîndu-se în voia unui singur braț!... Mersul ei ușor, pasul sigur al bărbatului. Simți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
capăt și a aprins lumina, apoi îmi face semn să-l urmez. Vreau să intru, dar mă opresc de îndată ce-mi arunc privirea înăuntru. Nu-mi vine să cred! Muntele de diamante de dimineață nu-i acum decît un biet copac, pe ramurile căruia mai scînteiază ici și colo cîte un boboc nedesfăcut ori cîte o floare roză, cu vîrful pătat deja, semn că începe să se ofilească. Sub crengile vînjoase, ca niște brațe de atlet, jos, pe pămînt, stau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
taie soacra. Vă ascult, domnule Vlădeanu, mi se adresează în continuare femeia pe un ton sigur, poruncitor. Mă uit un timp la ea, îmi mut privirea spre soția lui Ion, care se uită spre sufragerie, apoi mă uit la Ion bietul de el!, e la fel de zăpăcit ca și mine. A fost o avarie la combinat. Ion a stat acolo pînă după opt... Și pînă la zece?! Pînă s-a spălat, pînă s-a schimbat..., mașinile vin rar..., îngîn eu. Am să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
tren, în drum spre țara visurilor tale. Noapte bună, dulcea mea. Să te țină Dumnezeu sub paza lui divină. Noapte bună, dulceața mea, te binecuvântez și te iubesc pentru toată bucuria și toată fericirea pe care le-ai adus în biata mea viață. Ești o inimioară vitează, mândră și cinstită. De mâine încolo am să te ur măresc cu gândul prin Elveția. Fii fericită, Mouette! II Miercuri seara, 10 septembrie [1947], București Scuză patetismul ieftin de la sfârșitul primei pagini; ultimele rânduri
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
sălbatec viața; în agendă, am scris: „Cu inima strânsă de toate lipsurile pe care viața i le-a impus surorii mele: o mare doamnă care îndură imperativele destinului ei implacabil; camera cu fostele efigii ale tinereții ei superbe, în contrast cu această biată epavă, înfășurată în zdrențe murdare, zdrobindu-se de muncă, împreună cu cei doi bărbați ai casei, toți ca niște sclavi“. Soțul lui Rody, așa cum îl știi. Îți închipui deci atmosfera grea, apăsătoare. Dar, în ciuda tuturor acestor lucruri, o acalmie care-mi
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
-mi găsesc o liniște de moment. Proiectele tale, scumpa mea iubită, m-au mișcat; nu, draga mea, odaia ta pe care o iubesc fără s-o fi văzut, odaia în care poate îngâni uneori un cântec, nu va vedea niciodată bietul chip bătrân al mamei tale; celelalte, chipurile prietenelor tale pe care de asemenea le inviți, cu binevoitoarea ta amabilitate, vor fi mai norocoase. De altfel, oricât de mare ar fi odaia ta, nu vă văd, în ea, pe toate! Săptămâna
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
fără cărți nu vin. Un moment mai greu de trecut, dar probabil că atunci când vei primi tu scrisoarea asta lucrul se va fi rezolvat. 3) Din Wilson, nu am putut încasa nimic, Enache stând foarte prost financiar. Am revăzut astăzi bietul nostru Wilson, complet de[s]figurat; nici n’am îndrăsnit să-ți regăsesc urmele, atât de impersonal era. 4) Am telefonat Mariei Botta pentru Cântărețul Tristeței Sale. Nu mi-a dat încă semn de viață; am retelefonat azi d[irecto
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
8 zile“... Mă consolez, mă îmbărbătez și fetițele pot atunci să vadă o ființă vie, curajoasă, care stă 5 ore în picioare și explică clar, vioi. Iată, mica mea magiciană, ce poți face, de la o distanță atât de mare, din biata ta mamă. Noapte bună, Monica; aș vrea să-ți spun ceea ce mi-a venit acum în minte: „Nu a fost nimic, Monica, nu a fost nimic, / Ochii i-ai deschis un pic, / Ochii mari / Și a venit spre tine lumea
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
poștă, am aprins o lumânare pentru ca tu să fii fericită în orașul spre care te-a împins, peste toate imensele dificultăți, destinul tău. Dragă Monică mică, mama pune capul pe umărul tău și plânge înăbușit de dor, mama e un biet copil bătrân și prost. Mamina Joi seara, 20 noembrie [1947] A trecut ziua de ieri, Monica dragă, cu minunata clipă a țipetelor noastre de iubire și desnădejde, cu glasul tău viu, cu emoția ce mă amuțise și-mi încleștase dinții
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
e gură, părul are moliciunea lui aspră și culoarea caldă de cărbune în care mai pâlpâie jarul, și ochii buni, magnifici și îndurerați îmi dau o lumină în fața căreia îmi vine să îngenunchiu.[...] Biata mea Monica, prin câte ai trecut; bietul meu pumnișor de energie, demnitate și dârzenie izbindu-se de toate energiile deslănțuite, mica mea prințesă cerșetoare cu babouchii ferfeniță, cerând bani! În ce colț de minte strămoșească va fi dăinuit acest grăunte de roman senzațional și cum [de] nu
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
sosit aici la noi Sabina. Nu a venit direct de la munte, cu skii la spinare, cu glasul răgușit, nu a răsturnat toată casa, ci îmbrăcată orășenește, cu poșeta în care vârâse o cămașe de noapte, peria de dinți și pieptenul. Biata luminiță anemică, dar cu efuzii de bucurie și afecție. [...] Azi am stat cu Sabina toată ziua în casă, ea eșind numai pentru o oră dimineața. După masă, cum stam în babouches și sans rouge sur les lèvres, mama lui Mircică
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]