10,800 matches
-
nu mă lăsați să mor așa, ca un păgân. Spovediți-mă și dați-mi Împărtășania, ca să nu ajung În iad. — știi cine sunt eu? Întrebă brusc călugărul. — Sigur, sunteți călugăr, părinte, doar se vede. și nu unul oarecare. Sunteți un călugăr Învățat, poate chiar un epis cop. Preotul la care am Înnoptat acum câteva zile spunea că pe aici sunt multe mânăstiri bogate, unde s-ar putea să gă sesc de lucru. Chiar m-a lămurit cum să ajung la una
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Hildebrand și a soției sale. Cu timpul, Adelheid se obișnui cu ei, și ei cu Adelheid. Părintele Anselm o Învăță să scrie și să citească, la cererea ducelui. Copila era isteață și În scurtă vreme descifra cu ușurință toate bucoavnele călugărului. Mai mult, avea o scriere frumoasă, cu care s-ar fi putut lău da oricare dintre secretarii de la Curte. Părintele Anselm nu-și mai Încăpea În piele de mândrie și, În taină, o Învăță nu numai limba latină, ci și
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
pe la Curte, nu ți-ai da drumul la gură cu atâta ușurință. Aici nu e ca la domnia ta la Appenweier. Aici zidurile au urechi, ca la toate Curțile princiare. — Iartă-mă părinte. Nu vreau să fiu nerespectuos cu doamna noastră... Călugărul clătină din cap. Hildebrand nu se pricepea de fel În ale diplomației. — Degeaba clatini din cap. Eu am o limbă și o spadă. Amândouă taie ascuțit, dar niciodată n-au pricinuit vreun neajuns domnului nostru și casei sale. Sunt Însă
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
-mi vine să cred... Orice s-ar spune, În toate Încăierările Eglord a fost În primele rânduri. E una dintre cele mai puternice spade ale ducelui. Nu, nu pot să cred că un cavaler e În stare de asemenea trădări! Călugărul dădu neîncrezător din cap. Cunoștințele lui despre natura umană erau mult mai profunde decât cele ale cinstitului Hildebrand. — Domnule ministerial, nu-ți mai repet o dată că cele vorbite aici vor rămâne Între noi. Cred că nu e nevoie. Ți-am
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
sacrifice pe Adelheid, s-o silească să facă o căsătorie politică, cine știe cu ce progenitură din cine știe ce ramură a cine știe cărei case princiare, cine știe unde? La sentimentele copilei nu se gândește? — Familia Zähringer a făcut totdeauna căsătorii politice foarte prielnice, suspină călugărul. Domnule Hildebrand, nu uita că sângele albastru are alte Îndatoriri ca noi, muritorii de rând. Adelheid face parte, chiar dacă numai după tată, dintr-o familie ilustră și va trebui să-și sacrifice sentimentele, așa cum au făcut toți Înaintașii ei. Să
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
tocmai bine să ajungem În zori la Întâlnire. — Unde? Întrebă unul din ortacii săi. — La Sfântul Petru, ce, nu cunoști locurile? Doar ai mai făcut drumul acesta! — De ce nu călărim atunci mai departe? Întrebă un altul. Am putea Înnopta la călugări, În loc să stăm aici În frig. și-am găsi acolo și un păhărel de vin! — Cine ți-a spus că mergem la mânăstire? se răsti Hugo. Tare-ai mai vrea să mănânci și să dormi bine și să iei banii stăpânului
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
răspunse Hugo Învelindu-se Într-o pelerină groasă. Așteptăm unde trebuie să aș tep tăm, la marginea pădurii din preajma mânăstirii. Avem acolo un oaspete de Întâmpinat. — Aha, continuă celălalt ironic, deci n-are rost să-i mai ostenim pe bieții călugări. Vezi că pricepi până și tu? Hugo râse scurt, mai căscă o dată și adormi. Așadar, aș teptau pe cineva, Își făcu socoteala Simeon. și se fereau să fie văzuți de călugări, deci puneau la cale o treabă necurată. Cineva urma
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
n-are rost să-i mai ostenim pe bieții călugări. Vezi că pricepi până și tu? Hugo râse scurt, mai căscă o dată și adormi. Așadar, aș teptau pe cineva, Își făcu socoteala Simeon. și se fereau să fie văzuți de călugări, deci puneau la cale o treabă necurată. Cineva urma să fie prins sau ucis, de asta trimisese Eglord banda lui de ticăloși. Nu pricepea Însă ce rol urma el să joace În această poveste. Pe el ar fi trebuit să
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
lui Hugo, sau mă rătăcesc prin această pustietate și cad În mâna altor bandiți... Se pare că pe-aici sunt destui...“ Dacă ar fi știut măcar drumul spre Sfântul Petru... Să se strecoare Într-acolo și să-i prevină pe călugări, sau pe cel care e În primejdie... Dar călugării nu l-ar fi crezut, n-avea nici o dovadă, povestea lui părea nălucirea unui creier bolnav. „și, Într-adevăr, tot ce-aș spune ar părea nălu cirea unei minți rătăcite. și
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
cad În mâna altor bandiți... Se pare că pe-aici sunt destui...“ Dacă ar fi știut măcar drumul spre Sfântul Petru... Să se strecoare Într-acolo și să-i prevină pe călugări, sau pe cel care e În primejdie... Dar călugării nu l-ar fi crezut, n-avea nici o dovadă, povestea lui părea nălucirea unui creier bolnav. „și, Într-adevăr, tot ce-aș spune ar părea nălu cirea unei minți rătăcite. și cine era cel În primejdie?“ Nu, va rămâne pe
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
pipăia din când În când piatra, rugându-se Sfintei Fecioare. După un timp se auziră tropote. Hugo, care coborâse o bucată de drum ca să poată vedea mai bine În lumina tulbure a dimineții, se Întoarse la ceilalți, șoptind: — Sunt doi călugări. Nu-i omul nostru. Oricum, fiți cu băgare de seamă și stați În ascunzișuri până ce vă dau un semn. Trecură câteva clipe și tropotele se auziră din ce În ce mai aproape. Curând, după cotitură apărură două mogâldețe călărind pe asini scunzi. Ca și cum ar
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
gândul, În loc să-ți ostenești trupul cu nevoințe ascetice și să te Îngrijești de mântuirea sufletului. În loc să te rogi umilit și În tăcere, răcnești cât te ține gura și poftești desfătări care te vor duce cu siguranță În iad. Cei doi călugări se Îndepărtară ciondănindu-se, iar ucigașii Își băgară săbiile În teacă. — Grozav pândar mai ești, Hugo, nu poți să deosebești un cal de un măgar, murmură chiorul. Nu-s mâță să văd pe Întuneric. Dar am doi ochi și cu
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
mort. „Să nu-l las așa, ca pe un câine la marginea dru mu lui, să-l sfâșie fiarele. Să-l Îngrop, bietul băiat...“ Era Însă prea slăbit. Se gândi să se târască până la mânăstire, să-i che me pe călugări. „Nici asta nu pot. Nu mă pot mișca. Am să mor și eu. Mai bine stau nemișcat și aștept moartea. Cineva ne va găsi până la urmă și, dacă nu, cu atât mai bine...“ Închise ochii așteptând să-și dea duhul
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
și-i duse iar burduful la gură. — Acolo, acolo, reluă Simeon... un cavaler rănit... acolo, sub pădure, la drum. Apoi totul se Întunecă În jurul lui. Când se trezi, era pe un pat scund de scânduri, Într-o chilie Întunecoasă. Doi călugări se aplecau deasupra lui, ca să-i dea să bea un lichid amărui dintr-o cupă de lemn. De Îndată ce-l văzură că se trezește, unul din ei ieși și se Întoarse Întovărășit de un altul, mai În vârstă, pe al cărui
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
l-au atacat niște bandiți. și eu i-am sărit În ajutor. Cine ești și ce căutai În pădure la ceasul acela? — Sunt... Simeon vorbea cu greutate. Buzele, limba Îi erau um flate și uscate. De-abia le putea mișca. Călugărul le făcu semn celorlalți, care Îi turnară În gură puțin din lichidul amărui. Rănitul se Învioră și continuă: — ...Sunt un cioplitor În piatră și m-am rătăcit. De câteva zile și nopți mă tot Învârt prin pădure. — și? — și am
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
zgomote, zăngănit de arme. Era unul Îm potriva mai multora. Am vrut să-l ajut... Puteam să-mi pierd viața... Dacă mă gândeam mai bine, rămâneam ascuns. Simeon se hotărî să nu spună adevărul. Cine știe de partea cui erau călugării? „Nu vreau să ajung Încă o dată cu mâinile și picioarele ferecate...“ — Îl cunoști pe cavalerul pe care l-ai ajutat? Cioplitorul clătină din cap. Nu, nu-l cunoștea. — Atunci de ce l-ai ajutat? Rănitul ridică din umeri. — Străine, cred că minți
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
mânăstirii. Bineînțeles, Bodo nu era un necunoscut, dimpotrivă, era prieten cu starețul și cu călugării. Venise de multe ori Împreu nă cu ducele Conrad și ajutase mânăstirea În repetate rânduri. Nu o dată, sosiseră de la Zürich lăzi bine ferecate, În care călugării descoperiseră potire de aur, țesături scumpe pentru odăjdii, manuscrise rare, cerneluri care nu erau lesne de găsit, tămâie sau mirodenii pentru bucătărie. Până și crucea masivă de pe pieptul părintelui stareț Urban era un dar al jupânului Urs, tatăl domnului Bodo
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
că, atunci când tânărul lui doctor veni și-l Întrebă dacă ar fi În stare să vină cu el, Simeon se arătă gata să-l urmeze. Sprijinit de acesta, trecu printr-un coridor lung și Întunecat, cu uși pe ambele părți. Călugărul o deschise pe ultima, la sfârșitul coridorului, nu Înainte de a bate cu respect În ușă, și-l Împinse Înăuntru pe Simeon. În chilie era Întuneric și ochii cioplitorului În piatră nu putură deosebi la Început decât o fereastră Îngustă, prin
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
masiv de argint, Simeon putu desluși curând un pat pe care zăcea o făptură omenească, Înfășurată În mai multe cuverturi. La capătul patului stătea În pi cioare părintele stareț, cu Înfățișarea lui severă, iar alături, Într un jilț, un alt călugăr, necunoscut. Avea barba albă, părul așijderea, și pe piept Îi atârna o cruce simplă de lemn. Cioplitorul Îl cercetă atent, cu precizia ochiului de artist. Înfățișarea lui simplă, hainele de postav ieftin contrastau violent cu demni tatea și prestanța pe
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Încercă să-și miște buzele și clipi cu mare greutate: — Da, el e! Atunci starețul se Întoarse spre cioplitor: — Omule, să nu te temi. știm acum că n-ai mințit. Spu ne-ne tot ce s-a-ntâmplat. Simeon tăcu. Călugărul care ședea pe jilț spuse și el: — Ești Între prieteni. Nu știm ce te-a-ndemnat să-l ajuți pe domnul Bodo, dar ți-ai câștigat dreptul la răsplata și recunoștința noastră. Vorbește. Simeon se simți mai liniștit: — N-am avut nici o
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
a ajuns agrafa În mâinile tale? Ai găsit-o? Ți-a dat-o domnița Adelheid? Spune-ne adevărul... Simeon privi cu Îndoială. — Ai dreptate să nu te Încrezi În nimeni, reluă călu gă rul. Dar jur pe mântuirea sufletului meu - călugărul sărută crucea de lemn pe care-o purta pe piept - jur pe mântuirea sufletului meu, că noi toți cei de față Îi suntem devotați domniței Adelheid. și suntem Îngrijorați din pricina ei. Nu știm unde e, nu știm ce s-a
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
Înge rului teribil prada. Peste tot zăceau trupuri Îndurerate, care se zvârcoleau până ce Împietreau În Îmbrățișarea Îngrozitoare a morții. O durere de coșmar cuprinsese toată valea Dreisamului, În sus, răpunând om după om, sat după sat. Atunci a apărut un călugăr necunoscut. Oamenii nu aveau timp să se Întrebe cine era. Ca și cum ar fi fost de la sine Înțeles, călugărul cutreiera satele, strângând morții În carele cu care se ducea gunoiul pe câmp, organizând echipe cu cei Încă sănătoși, pe care Îi
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
morții. O durere de coșmar cuprinsese toată valea Dreisamului, În sus, răpunând om după om, sat după sat. Atunci a apărut un călugăr necunoscut. Oamenii nu aveau timp să se Întrebe cine era. Ca și cum ar fi fost de la sine Înțeles, călugărul cutreiera satele, strângând morții În carele cu care se ducea gunoiul pe câmp, organizând echipe cu cei Încă sănătoși, pe care Îi punea să sape gropi adânci pentru cadavre și să ardă colibele unde fuseseră bolnavi. El le amin tea
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
a lor, cerându-i sfântului s-o binecuvânteze. Unii se vindecau, alții nu. Dar faima lui crescu și locul Începu să devină un loc de pelerinaj. Cu timpul Începură să apară și nobilii, cavaleri și doamne. La liturghia de duminică, călugărul predica din fața altarului, fluturându-și barba căruntă și amenințându-i cu legiuni Întregi de demoni, care nu așteptau altceva decât să-i ia În primire pe păcătoși. Fără să se sfiască, Îi certa pentru păcatele lor cele mari și grele
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
ciudata Întâmplare cu calul care aproape o răpusese În goana lui nărăvașă, și cum un străin o scăpase pesemne de la moarte. În ciuda micilor zgârieturi pe care le dobândise și a Împotrivirii tovarășei sale, se hotărâse să ajungă la locul Întâlnirii. Călugărul o ascultă cu atenție, clătină de mai multe ori din cap și, la sfârșit, Îi spuse cu lacrimi În ochi: — Copila mea, Domnul ne Încearcă pe toți. Pe cei pe care Îi iubește mai mult Îi Încearcă cu osebire. Trebuie
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]