8,110 matches
-
a Sabatului, Editura Polirom, Iași, 1996. 86. Victor Brătulescu, „Frescele de la Voroneț”, Artă și Tehnică Grafică, nr. 2, decembrie 1937, p. 58. 87. Vezi Andrei Oișteanu, „Reabilitarea copiei”, Dilema, nr. 109, 10-16 februarie 1995, p. 6. 88. Jacques le Rider, Modernitatea vieneză și crizele identității, Editura Universității „Al.I. Cuza”, Iași, 1995. 89. Tudor Pamfile, Mitologie românească. Comorile, București, 1916. 90. J.G. Frazer, Creanga de aur, vol. I-V, Editura Minerva, București, 1980. 91. Sorin Antohi, Civitas imaginalis. Istorie și utopie
Imaginea evreului În cultura română. Studiu de imagologie În context est-central-european by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Journalistic/835_a_1546]
-
să iau filmul în serios și am început să anticipez un final în care cele două își unesc puterile împotriva tiranului, îl dau afară din castel și umplu zidurile de graffiti gen Zonă liberă de feudalism sau Kilometrul 0 al modernității. Dar nu se întîmplă nimic de felul ăsta. Bess care s-a despărțit de soțul ei și care depinde de bunăvoința ducelui ca să-și poată revedea copiii nu-și uită nici o clipă interesul și, la final, povestea nu face bum
Bunul, Răul și Urîtul în cinema by Andrei Gorzo () [Corola-publishinghouse/Memoirs/818_a_1758]
-
incorporabil tradiției culturii europene. În Caragiale, firește, Liviu Papadima începe cu lectura clasi- cului Caragiale și ajunge la modernul Caragiale, relevând în „deformările” pe care opera sa le pune în joc, de la cele lingvistice la cele politice, un principiu al modernității care îl face pe Caragiale „contemporanul nostru”. Îl mai putem citi și altfel ? În afară de exercițiul Ioanei Pârvulescu pe care tocmai l-am menționat, răspunsul pare a fi „nu”. La rândul meu, l-am citit de la un punct încolo pe Caragiale
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
omul recent” . Cu o evidentă întrebuințare peiorativă, omul recent reprezintă un om decuplat de la întregul capital de cunoaștere al antecesorilor săi, capital care nu poate fi numaidecât echivalat mecanic tradiției. Un al doilea sens se degajă de aici, acela de modernitate, iar Horia-Roman Patapievici și-a focalizat întregul demers pe analiza unei antropologii a modernității. Contemporanul face astfel figură de contrast cu demodatul, perimatul, cu ceea ce a ieșit din uz, anacronic. Contemporanul este, prin excelență „un om al timpului său”, un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
întregul capital de cunoaștere al antecesorilor săi, capital care nu poate fi numaidecât echivalat mecanic tradiției. Un al doilea sens se degajă de aici, acela de modernitate, iar Horia-Roman Patapievici și-a focalizat întregul demers pe analiza unei antropologii a modernității. Contemporanul face astfel figură de contrast cu demodatul, perimatul, cu ceea ce a ieșit din uz, anacronic. Contemporanul este, prin excelență „un om al timpului său”, un modern care trăiește plenar tensiunea noutății. Este cel puțin ciudat felul în care Caragiale
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
prin care se autocitește, dar care poate fi utilizat și pentru o relocare a ei, pentru transferul ei în altă dimensiune decât a timpului care a creat-o. Opera lui Caragiale corespunde unui clasicism târziu sub care se ascunde o modernitate perenă în care timpul lucrează neîntrerupt modificând perspectiva fără a distruge coerența. Opera sa e construită de așa natură încât cele două fațete care doar aparent polarizează, cea comică și cea tragică, se află, de fapt, într-o relație simbiotică
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
intenții didactice - au ratat întâlnirea cu Caragiale. Lumini și umbre se află deopotrivă în opera lui Caragiale. Însă nici tragicul pe care-l invocă această operă nu mai este cel al lui Eschil și Sofocle, ci unul reevaluat sceptic în modernitate și unul care devine vizibil abia în intepre- tările care i se dau operei. Există o bouche d’ombre chiar și în câteva dintre cele mai „comice” momente, există forme de comic abisal. Însă tragicul este o proiecție în afara ope-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
din articolul Zgomot, apărut în Universul pe 22 octombrie 1899, fragment pe care l-am împărțit în trei, avem o privire de ansamblu, altfel foarte concentrată asupra epocii. Această perspectivă se plasează deopotrivă sub semnul bruiajului ca expresie nocivă a modernității și al unei distopii ca deformare într-o viziune apocaliptică a aceleiași modernități. Zgomotul con- stituie el însuși expresia distorsiunilor și tensiunilor din cadrul societății moderne, devine pe rând cauză și efect, generator de anxietate, produs al unei intemperanțe pro- prii
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
l-am împărțit în trei, avem o privire de ansamblu, altfel foarte concentrată asupra epocii. Această perspectivă se plasează deopotrivă sub semnul bruiajului ca expresie nocivă a modernității și al unei distopii ca deformare într-o viziune apocaliptică a aceleiași modernități. Zgomotul con- stituie el însuși expresia distorsiunilor și tensiunilor din cadrul societății moderne, devine pe rând cauză și efect, generator de anxietate, produs al unei intemperanțe pro- prii omului recent. Ca și cauză însă, efectul pe care-l poate produce poate
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
în care se întâlnesc într-un mixaj cacofonic bruitismele atâtor senzaționalisme și superfi- cialități țipătoare, formula specifică de exorbitare pe care spațiul mediatic o creează. Avangardiștii se vor bucura de acest zgomot al urbei ca de un glas vital al modernității, pentru omul finisecular însă zgomotul civilizației este înre- gistrat cu paraziți. O întreagă serie de vulgate științifice unele vehiculând milenarisme, utopisme și ocultisme pe înțelesul tuturor demarează o neliniște generalizată, o deconcertare sistematică, dar și o anxietate nouă, o sensi-
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
într-un elocvent rapel epistemic : „Atavismul... Alcoolismul cu urmările-i patologice... Vițiul de concepție... Deformarea... Palu dis- mul... Apoi nevroza ! - Atâtea și atâtea cuceriri ale științei moderne... Dar cazul de reversie ! Darwin... Haeckel... Lom- broso..”. Aceeași lapidară listare a noxelor modernității, a acutelor progresului, cuvinte- cheie dintr-o dezbatere de interes larg în epocă. Toate aceste noxe pot fi capitalizate într-una singură : degenerescența. Toate țin de o serie de tensiuni care aduc modificări nu numai în plan social, ci și
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
este supus, devenind în urma unor mutații degenerative un corp monstruos. „Simț enorm și văz monstruos” se înscrie perspectival în parcursul epocii, din care autorul scoate doar un reflex. Revenirea la judecata sociologică înscrie „democrația” ca pe un agent dizolvant al modernității în tabloul mendelevian al noxelor ei, o modalitate de defor- mare plebiscitară. În viziunea pe care Caragiale ne-o prezintă, democrația constituie încadrarea procustiană în număr cu nivelarea oricărui relief individual și care reduce timpul de viață al individului pe seama
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
decupajele câte unei fraze de sensibilitate roman tică, grefate ironic în contexte prozaice care scot în evidență contrastul. Însă dereglarea sistematică a simțu- rilor aparține nu numai poeziei simboliste, ci și epocii, constituie o deformare particulară care survine în contextul modernității cu descoperirea unei noi forme de sensibilitate cuantificată de către pozitivismul secolului al XIX-lea și ulterior de către psihanaliză. Lumea operei lui Caragiale reflectă această nouă sensibilitate. Ea este populată cu fandacsioși, nevricoși, poltroni, ipohondri, personaje cu „naturelul simțitor”, magnetizați, chiar dacă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
anunță aparent paradoxal progresul, deși, în același timp reprezintă consecințele sale. Se află aici un milenarism abil camuflat, o apocalipsă travestită în progres și un scepticism ironic. Într-una din frazele șarjate ale lui Matei Călinescu din Cinci fețe ale modernității se afirmă că „Încă o dată, progresul este decadență și decadența este pro- gres” . Afirmația rezistă atât timp cât înțelegem în această echivalență un raport dialectic, sau mai precis o simbioză, sau dacă acceptăm cele două identități ca expresie a meta- bolismului modernității
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
modernității se afirmă că „Încă o dată, progresul este decadență și decadența este pro- gres” . Afirmația rezistă atât timp cât înțelegem în această echivalență un raport dialectic, sau mai precis o simbioză, sau dacă acceptăm cele două identități ca expresie a meta- bolismului modernității. Fraza lui Caragiale pune sub semnul progresului descoperirea acestor noxe cu ajutorul științei. Numai că știința progresează descoperind dezastrul și falimentul umanității care constituie nu doar simptomul, ci și consecința progresului. Naratorul este un sceptic, dar un sceptic care își ascunde
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
educație precară „intră la idei”, participă la un mind game care le depășește posibilitățile cognitive aruncându-i în confuzie, iar nevroza devine explicabilă. Oricât de improvizate și rudimentare sunt mijloacele explicative de care dispune Leonida ele posedă relevanță. În economia modernității, subiectul burghez suportă o presiune modelatoare care-l supune unor tensiuni noi, unor noi provocări invitându-l într-un joc complex al înțelegerii din care acesta se alege adesea doar cu confuzia. Termenul de „fandaxie” provenit din greacă este înregistrat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cu frac și cu mănuși albe” rămâne un proiect niciodată realizat. Cât de departe este această viziune de accepția modernă a funcționarului e ușor de decelat. Abia cu Caragiale, pentru prima oară în circuitul literaturii intră un nou- venit : birocratul. Modernitatea și-a spus cuvântul, la numai câteva decenii distanță lumea s-a schim- bat considerabil, birocrația nu mai este un chip urât, respingător, ci a devenit normativă și banală. Funcționarii sunt printre cei care constituie o middle class în formare
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
și coincidențele care-l recomandă drept un nod al rețelei de complicații, com- plicități și compromisuri. Pe un alt nivel al discursului avem o altă formă a exce- sului, una paradoxală care dă seama însă de o accepție interesantă a modernității. Autorul a ceea ce pare o inepție este Nae Cațavencu. Personajul configurează cel mai bine excesul retoric, enormitățile debitate sunt produsul unei retorici și în spațiul ei ia naștere paradoxul la confiniile cu nonsensul. Paradoxul se acordă în orice împrejurare cu
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
observăm o a doua dimensiune a sublimului care rezidă din absența referentului. Ca să devină inteligibilă, enormitatea cațaven- ciană ar trebui citită astfel : „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, (dar) pentru că lipsește cu desă- vârșire”. Sublimul se acordă cu modernitatea pornind de la această absență a referentului prezent însă spectral în invocație. Achiziția valorilor modernității presupune accep- tarea pachetului integral care conține și o serie de categorii negative ale ei. Printr-o deturnare spectaculoasă a discursu- lui, Cațavencu apreciază modernizarea prin
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
inteligibilă, enormitatea cațaven- ciană ar trebui citită astfel : „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, (dar) pentru că lipsește cu desă- vârșire”. Sublimul se acordă cu modernitatea pornind de la această absență a referentului prezent însă spectral în invocație. Achiziția valorilor modernității presupune accep- tarea pachetului integral care conține și o serie de categorii negative ale ei. Printr-o deturnare spectaculoasă a discursu- lui, Cațavencu apreciază modernizarea prin achizițiile nega- tive ale pachetului, și aceasta este forma paradoxală de exces de care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
sale. Uităm că acest discurs exaltat și-a făcut efectul și și-a câștigat publicul. Uităm că falimen- tul logicii tradiționale nu exclude însă rețelele alternative de recuperare a sensului din paradox, din minciună sau chiar din aparența de nonsens. Modernitatea poate fi reven- dicată și prin categoriile negative, ceea ce o bună parte din literatura cea mai bună o face fără a fi trasă la răs- pundere, și prin această formă de exces care basculează plinul în gol, care validează absența
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
modifice esențialul, ceea ce ține de tradiție, nici atunci când îl atinge sau îl intersectează și care să lase totuși impresia unei schimbări. Înnoirea pe care o propune acest paradox este una a formei, cu păstrarea fondului, este o acceptare a învelișului modernității, nu și a conținuturilor ei și aici ar trebuie să precizăm, a unei anumite modernități pentru care nu există un deplin consens asupra a ceea ce înseamnă modernitatea. Brânzovenescu a fost silit la o serie de abrevieri și a fost împins
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
să lase totuși impresia unei schimbări. Înnoirea pe care o propune acest paradox este una a formei, cu păstrarea fondului, este o acceptare a învelișului modernității, nu și a conținuturilor ei și aici ar trebuie să precizăm, a unei anumite modernități pentru care nu există un deplin consens asupra a ceea ce înseamnă modernitatea. Brânzovenescu a fost silit la o serie de abrevieri și a fost împins către formularea unei concluzii. Concluzia este enunțul paradoxal care sub înve- lișul inepției conține pe
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
paradox este una a formei, cu păstrarea fondului, este o acceptare a învelișului modernității, nu și a conținuturilor ei și aici ar trebuie să precizăm, a unei anumite modernități pentru care nu există un deplin consens asupra a ceea ce înseamnă modernitatea. Brânzovenescu a fost silit la o serie de abrevieri și a fost împins către formularea unei concluzii. Concluzia este enunțul paradoxal care sub înve- lișul inepției conține pe deplin mesajul. O deconstrucție a dublului limbaj caragialesc o realizează cu maximă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
aer și proiectându-și umbrele pe pereți îmi dau o senzație de optimism pe care nu am prea simțit-o de când am aterizat pe acest pământ. Culorile vii și siluetele simple îmi amintesc de frescele din mormintele egiptene a căror modernitate, simplitate și sinteză le regăsesc tocmai aici, peste kilometri, întinderi terestre și oceane, peste secole și civilizații. Mă uit și la Liviu care stă pe canapeaua de vis-a-vis, având o expresie de bucurie, lumină și încântare. Marți, 2 ianuarie 2001
Uimiri ?i introspec?ii by Ada G?r?oman-Suhar () [Corola-publishinghouse/Memoirs/83170_a_84495]