12,849 matches
-
cu glas cântat: Dragostea e sete la ghizdul fântânii, Dragostea e floare, nu și rod. Cu un gest spontan, mi-am luat punga și i-am azvârlit-o. Conținea cu siguranță mai mult de cincizeci de dinari. Dar zâmbetul care lumină obrazul Hibei nu avea preț. Mi-am petrecut noaptea întreagă culegându-l. * * * La șase luni după acest banchet, am primit vizita unui ofițer din garda regală: sultanul mă chema la el în ziua aceea și m-am dus la palat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
clădire din lut, aproape de a ei, încă și mai strâmtă. — Nu e palat, dar aici o să fiți la adăpost și n-o să vă trezească nimeni. Dacă aveți nevoie de mine, strigați-mă pe fereastră. Nu era decât o încăpere dreptunghiulară, luminată de o făclie gata să se stingă. O ușoară aromă de tămâie stăruia în jurul nostru. Prin fereastra fără oblon ajungea până la noi mugetul prelung al unui bivol. Circaziana mea trase zăvorul și se rezemă de ușă. Pletele ei desfăcute se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
să plecăm niciodată din Granada. — Poate că ne vom întoarce acolo. N-a catadicsit să răspundă. Mâna ei a măturat aerul din fața ochilor, alungând parcă o muscă stăruitoare. — Cere-mi mai degrabă noutăți despre fiica ta. Chipul i s-a luminat. Al meu așijderea. — Așteptam să-mi vorbești tu despre ea. Nu îndrăzneam să te întreb. Am părăsit-o atât de tânără! — E dolofană și obraznică. Se află acum la Sara, care o ia uneori acasă la ea ca să se joace
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
curaj, patru zile de demnitate, de sfidare, nu fac oare mai mult decât patru veacuri de supunere, de resemnare, de meschinărie? Tumanbay a oferit orașului Cairo și poporului său cel mai frumos dar cu putință: un foc sacru ce va lumina și va încălzi lunga noapte care începe. Vorbele lui Nur nu mă convingeau decât pe jumătate, dar n-am încercat s-o contrazic. M-am mulțumit s-o strâng ușor în brațe, ca s-o fac să se culce la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
toate astea, înainte de sfârșitul zilei și, trebuie s-o recunosc, spre marea mea surpriză, vestea se confirmă: conetabilul de Bourbon fusese într-adevăr ucis în vecinătatea porții Tritonna. Când un cardinal veni să ne dea vestea, cu un zâmbet larg luminându-i chipul tras, se auziră câteva strigăte de victorie. Alături de mine stătea un bărbat care nu-și exprimă defel bucuria. Era un veteran al Cetelor Negre, care fierbea de furie. — Așa ajuns războiul în zilele noastre? Cu blestematele astea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
marea putere politică a druizilor împiedica afirmarea principiilor instituționale și a magistraturilor romane, cu toate că de cele mai multe ori Roma le încredința galilor. Opri calul și își lăsă privirea să rătăcească printre trunchiuri; observă plin de încântare o rază de soare ce lumina un tufiș încărcat de fructe roșii, dar în același timp îi vedea pe cei cinci preoți târâți până la frasinul sacru și obligați să se uite cum era tăiat acel copac în care era închisă puterea zeului; îi revăzu apoi, crucificați
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
făcu să tresară. Continuă să meargă; ocoli cu grijă o stâncă mare, acoperită de mușchi. Atunci auzi zgomotul metalic al lamelor ce se loveau una de alta și, ascunzându-se în spatele stejarilor, văzu niște oameni care se luptau în poienița luminată de razele soarelui. Se ascunse după un stejar uriaș, ce părea că susține întreaga boltă cerească, și privi scena din fața lui. Vreo zece soldați romani încercau să se apere de atacul unor războinici celți, pe ale căror chipuri Valerius citi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
râzând pe Valerius când acesta intră într-o cadă și-i turnară apă caldă, să se spele. Îi frecară trupul cu perii din licheni, până când considerară că oaspetele - sacru pentru triburile acelea - era perfect curat, din cap până în picioare. Focurile luminau noaptea, iar din cămine răzbătea aroma cărnii fripte și a supelor de zarzavat. Așezat lângă Tarosh, la masa rotundă la care stăteau o mulțime de bărbați și femei, Valerius urmărea discuțiile care se încrucișau și se amestecau, pentru că toți vorbeau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
celui care luptase ca să supraviețuiască, al celui care se află la un pas de moarte. Mirosul fricii, se gândi Valerius. Pentru el m-ai...? — Da, pentru el. Am aflat că ești medic. Grăbește-te. Rănitul se mișcă și gemu. — Moare? — Luminează aici. Valerius îndepărtă cu grijă veșmintele rănitului. Celălalt bărbat aprinse un opaiț și-i lumină chipul chinuit și slăbit, acoperit de o barbă neîngrijită. Valerius se aplecă deasupra tânărului și îl pipăi din cap până-n picioare. Observă repede rănile. Văzu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Mirosul fricii, se gândi Valerius. Pentru el m-ai...? — Da, pentru el. Am aflat că ești medic. Grăbește-te. Rănitul se mișcă și gemu. — Moare? — Luminează aici. Valerius îndepărtă cu grijă veșmintele rănitului. Celălalt bărbat aprinse un opaiț și-i lumină chipul chinuit și slăbit, acoperit de o barbă neîngrijită. Valerius se aplecă deasupra tânărului și îl pipăi din cap până-n picioare. Observă repede rănile. Văzu cicatricele de pe piept, de pe șolduri și de pe coapse. Se aplecă din nou deasupra lui și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
cărei stăpân era Mithra, Sol Invictus, soarele ce alungă întunericul din lumea exterioară și din cea dinăuntrul nostru. Își puse o mască asemănătoare cu un cap de corb. Coborî treptele înguste și ajunse în templu. Intră. Încăperea mare, pătrată era luminată de torțe a căror flacără tremurătoare desena pe pereți umbre neașteptate. Pe cele două laturi erau așezate bănci lungi, pe care stăteau deja câțiva adepți îmbrăcați în veșminte de culoare deschisă, cu chipurile acoperite de măști. În fundul încăperii se găsea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
bronz. Un altul îi oferi un scut format din două cercuri suprapuse, cu două mânere în partea centrală. Alții îi puseră la glezne și la încheieturile mâinilor inele de fier, fixate cu două lanțuri. Cineva îi smulse mantia. Flăcările torțelor luminară trupul său gol, uns cu ulei. Antonius simțea frigul arzându-i pielea, simțea piatra înghețată sub picioarele goale. Într-o mână ținea daga, iar în cealaltă - scutul. În liniștea templului se auzeau timpanul și răsuflarea grea venind de nu se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
e simplu, soldatule, zise un glas; Antonius îl recunoscu pe Valerius Mucrus, pater. Trebuie să scufunzi acel tinctorium sacru în bazin. Dacă reușești, vei fi răsplătit. Dacă vei da greș, vei fi distrus! Din întuneric se ivi, puțin câte puțin, luminat de torțe, altarul în formă de bazin. Antonius se întoarse și privi în jur. Spera să-l vadă pe Errius, să-i întâlnească privirea prietenoasă, însă îl văzu doar pe oficiantul care dispărea printre siluetele nemișcate de pe bănci, toate la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
te voi părăsi niciodată. Eu sunt aici, în piatra asta, să nu uiți, șopti ea. Trebuia să mor. Acum începe drumul tău. Acum începe misiunea ta. Să nu-ți fie teamă să lupți. Tu vei fi Orpheus - un surâs îi lumină privirea. Adu-ți aminte... Orpheus... Puse apoi mâna pe buzele lui Valerius; atingerea ei era înghețată. — Taci... Nu întreba nimic. — Nu muri, o imploră Valerius. Îmi vei îngropa cenușa acolo unde m-am născut. Acolo vor trebui să te găsească
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
lui. Julius Civilis îl pusese pe Valerius să se așeze alături de el, în coliba aflată pe malul unui izvor. Cu spatele sprijinit de peretele din lemn, Valerius contempla profilul Velundei, dincolo de ușa deschisă. Chipul ei palid și veșmintele albe erau luminate de focuri și de torțe. Se uita doar la ea, fără să-și dea seama că în jurul lui se așezaseră, unul după altul, preoții și războinicii, tineri și bătrâni, înarmați cu toții. Dintr-un vas aflat în mijlocul încăperii își puneau în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
începuseră, potrivit credinței populare, să micșoreze discul luminos, lovindu-i marginile cu ciocul, un om ieși pe furiș din satul batavilor. Câteva ceasuri mai târziu se afla într-o tavernă, în fața unei siluete masive înfășurate într-o mantie. În localul luminat de strălucirea câtorva lămpi și de focul din cămin nu mai era decât hangiul. — A avut loc o adunare, la două nopți după ritul funerar în cinstea preotesei, spunea bărbatul în timp ce hangiul îi punea în față un vas cu mâncare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
fie liber. Mulțimea izbucni în urlete. — Privește, zise bărbatul, arătând spre arenă. Nu-i minunat? Salix tocmai intrase pe una din porțile laterale. Valerius îl recunoscu și inima începu să-i bată nebunește. Era singur. Străbătu încet arena. Soarele îi lumina părul roșcat și chipul. Zâmbea. Privea mulțimea, și Valerius sări în picioare, strigându-i numele și agitându-și sacul, pentru ca prietenul său să-l recunoască. Îl văzu pe Salix uitându-se spre el, ridicând brațul și atingându-și obrazul cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
o problemă care nu se poate rezolva, imperator. — Dați-mi de băut. Listarius se grăbi să-i întindă o cupă. Vitellius o goli și o puse pe masă. — Omul ăsta... Își șterse gura cu dosul mâinii. Deodată chipul i se lumină. — I-l vând lui Manteus. — Manteus, lanistul? Vrei să ajungă la Ludi? Vrei să ajungă gladiator? Uimit, Vinicius Crulpus îi aruncă o scurtă privire lui Valerius. — El, gladiator? Vitellius se ridică. — Va ajunge în arenă. Omul ăsta nu e în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
își lăsase capul pe brațe. Antonius înălță capul, oftând. Contemplă umbrele lungi ale copacilor pe pajiște, tufele de arcoantus pline de flori albastre. Totul în jurul lui răspândea atâta seninătate... O rază de soare se strecură printre frunzele platanului și îi lumină mâinile sprijinite pe masă. Câteva albine bâzâiau în jurul lor. — Sunt obosit, șopti. Se gândi la fratele său, care nu voise să-i vorbească. Îl durea refuzul lui dictat de ranchiună. Valerius ar fi vrut să-l ucidă pe Vitellius acolo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
soldații știau că zeii intervin în bătălie și au putere asupra fiecărui luptător. Marte era prima armă a soldaților, înainte de scut și de sabie. Astăzi, în schimb, cum stau lucrurile? — Astăzi? întrebă Antonius scărpinându-și bărbia; un zâmbet amuzat îi lumină privirea: în tonul sever al lui Proculus se ghicea o notă polemică. Astăzi, zici? — Recunoști că un om oarecare vede într-o victorie doar meritul trupelor care ucid cu săbiile? Câți văd, în spatele măcelului, divinitatea ce conduce armata? În ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Tu vei fi Orpheus... Deschise ochii și strânse amuleta în pumn. Proculus îi desfăcu mâna și atinse piatra. — Proculus, eu... — Tu vei fi Orpheus. Proculus dădu drumul amuletei, ca și cum ar fi terminat de spus o rugăciune. — Mâine începem antrenamentele. Se lumina de ziuă când Proculus îl duse pe Valerius în arena pentru antrenamente. Se opri în dreptul unui par înfipt în pământ, pe care erau agățate câteva ținte de paie și alte obiecte de lemn și de fier. — Ăsta e parul antirețiar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
știu că mulți au fost omorâți pentru că i-au prezis împăratului că va avea un destin funest. — Dar tu de unde știi toate astea? îl întrebă acru Hyrpus. — Uiți că am venit de la Vienna. — Vienna? exclamă Hyrpus, și chipul i se lumină. E un oraș antivitellian, din câte știu. — Eu știu doar că am luptat în arenă în fața lui Vitellius. Din fericire, sunt rețiar și nu va trebui să lupt niciodată cu Skorpius, care e și el rețiar. Oricum, am adus vești
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pe când o ținea în brațe, moartă. — Moartea... Ce pot eu să-ți spun despre această imensă taină care ne unește cu lumea zeilor? Cui nu-i e teamă de ea? Valerius își lipi obrazul de sac. Proculus îi privea chipul luminat de licărirea lămpii. — Valerius, știu că nu vrei să ucizi, știu că etica ta îți impune să respecți viața. Asta e alegerea care menține întreagă partea ta divină... și nu va fi umbrită de misiunea pe care ți-au încredințat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
lupta din arenă. Marcus și Florius. „Marcus are să învingă“, se gândi. Își dori ca Florius să fie grațiat. — E rândul vostru, anunță cineva. Veniți după mine! Unduindu-și tunica cu dungi albastre pe fond ocru, bărbatul intră pe un coridor luminat de flacăra tremurătoare a torțelor, atât de lung încât părea că nu se mai sfârșește. Se opri în fața unui zid și dispăru, de parcă ar fi intrat în pământ. Valerius se aplecă și îl văzu coborând pe o scară abruptă ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
venit. Cornelius se grăbi să iasă. În clipa următoare, în aerul sufocant al infirmeriei se răspândi mirosul greu al cărnii arse. Fierbințeala zilei se potolea. La apus se adunaseră nori mari, cu marginile purpurii, printre care razele soarelui cădeau oblic, luminând castrul Legiunii a treisprezecea. Comandanții, tribunii și centurionii începură să se adune în piața din fața Pretoriului. Pe chipurile lor se citea neliniștea. Aproape nimeni nu vorbea. În acele ținuturi, aflate departe de centrul puterii, cultul lui Mithra avea mulți adepți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]