7,472 matches
-
se simțea în pericol, reacționa împotriva americanilor nativi la fel de fără absolut nici un fel de scrupule, așa cum o făcuse în 1942 împotriva americanilor de origine japoneză. (Să nu uităm politica aplicată de englezi în Irlanda sau de alte manifestări naționaliste din Occident). Dacă naționalismul este o realitate atît de importantă (Iorga i-ar fi spus "manifestare organică), atunci nu este deloc înțelept să-l împingem într-un colț, cu spatele la zid. Dacă se întîmplă așa ceva, ne putem aștepta la reacții urîte și nu
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
revoluția culturală), noul Om sămănătorist creat de acesta urma să poată rezolva aproape orice problemă a poporului român. Încerca oare sămănătorismul să întoarcă timpul înapoi? Modernizarea a fost făcută în România nu de voie (într-un mod organic), ca în Occident, ci sub forma unui tratament de șoc brutal, printr-un contact nevrozant cu statele modernizate. După aceea, România a fost pusă (ca și alte societăți tradiționale) în fața obișnuitei opțiuni neplăcute: să refuze schimbarea și să fie distrusă sau să se
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
C. Gh. Marinescu, Liga culturală și unirea Transilvaniei cu România, Iași, 1978, p. 244 200 Les dernières élections en Hongrie et les Roumains, Vălenii de Munte, 1910. Violențele din timpul alegerilor din 1910 din Ungaria au provocat reacții negative în Occident. Clémenceau a condamnat "națiunea liberă maghiară" pentru că-și reprima naționalitățile și însuși fiul lui Garibaldi (în ciuda admirației tatălui său față de Ungaria) i-a blamat pe unguri pentru asuprirea "românilor latini" 201 O viață de om așa cum a fost, vol. II
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Majláth, i-a trimis și el salutări lui Iorga. BARSR, Coresp. lui N. Iorga, vol. 369, doc. 156 53 Iorga, Credința mea, pp. 81, 99, 125 54 R. W. Seton-Watson (pe care Iorga îl numea "un prieten") și alții din Occident considerau aceste alegeri drept "o prostituare a metodelor electorale", adăugînd că România se află în mîinile unei clici. Iorga a scos în evidență faptul că era membru al acestei "clici" și i-a cerut lui Seton-Watson să-i șteargă numele
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
dintre vechile premise urmau să fie puse sub semnul Întrebării. Ceea ce păruse cândva permanent și oarecum inevitabil urma să capete un aer trecător. Războiul Rece, schisma dintre Est și Vest, Întrecerea dintre „comunism” și „capitalism”, poveștile separate și necomunicante ale Occidentului prosper și statelor-satelit din blocul sovietic - toate acestea nu mai puteau fi Înțelese ca un produs al necesității ideologice sau al vieții politice, cu logica ei de fier. Erau rezultate accidentale ale istoriei, iar istoria le dădea deoparte. Viitorul Europei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un spațiu Întinerit de Întâlnire și plecare pentru est-europenii care fugeau În Vest și pentru occidentalii care Întindeau o punte spre Est. Viena anului 1989 era așadar locul ideal din care să „gândești” Europa. Austria Întruchipa mulțumirea de sine a Occidentului postbelic: un stat social bine Înzestrat susținea prosperitatea capitalistă; slujbele și avantajele generos distribuite prin intermediul partidelor politice și grupurilor sociale majore garantau pacea socială; umbrela nucleară americană oferea implicit protecție și securitate externă - iar În acest timp Austria rămânea cu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
poate mai reală. În Occident, perspectiva schimbării radicale a fost depășită pe neobservate, nu În ultimul rând datorită ajutorului (și presiunii) Statelor Unite. Atracția platformelor de front popular - și a comunismului - a pălit: ambele erau rețete pentru vremuri grele, iar În Occident, cel puțin după 1952, dificultățile nu mai erau chiar atât de mari. și așa, În deceniile care au urmat, incertitudinile primilor ani de după război au fost uitate. Dar posibilitatea ca lucrurile să ia altă turnură - chiar probabilitatea ca ele să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se Întoarcă În state aflate acum, oficial sau de facto, sub control comunist: reticența lor era motivată de riscul represaliilor (li se puteau imputa crime de război), dar și de simpla dorință de a duce o viață mai bună În Occident. De-a lungul anilor 1945 și 1946, autoritățile occidentale au preferat să ignore În mare aceste sentimente, trimițându-i acasă pe sovietici și pe est-europeni, uneori cu forța. Reprezentanții sovietici veneau să-și adune efectiv concetățenii din taberele germane, În vreme ce
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
zona americană a Germaniei erau Îngrijiți separat. Nu se pusese niciodată problema Întoarcerii evreilor În Est - nimeni din Polonia, Uniunea Sovietică sau din altă parte nu dădea nici cel mai mic semn că i-ar fi vrut Înapoi. Nici În Occident evreii nu erau mai bine văzuți, mai ales dacă erau educați sau calificați pentru profesii nonmanuale. Ei au rămas așadar, printr-o ironie a soartei, În Germania. Problema „plasării” evreilor În Europa a fost soluționată abia prin crearea statului Israel
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
oamenii visau În mod firesc o „revoluție care să Înceapă cu tabula rasa” (Italo Calvino). Ceea ce s-a și Întâmplat, după cum am văzut, În mai tot estul Europei. Dar o transformare socială rapidă și spectaculoasă era universal anticipată și În Occident: la urma urmei, cine ar fi putut să-i stea În cale? Din punctul de vedere al mișcărilor de rezistență, politica postbelică nu putea fi decât o continuare a luptei din timpul războiului, proiecția și extensia firească a existenței lor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În al treilea rând, oricât de crudă le-ar putea părea această observație țărilor În cauză, acordul nu Însemna mare lucru. E valabil și pentru discuțiile de la Yalta din februarie 1945. „Yalta” e sinonimă, În vocabularul politic central-european, cu trădarea Occidentului: momentul În care Aliații vestici au abandonat Polonia și celelalte state dintre Rusia și Germania. În realitate, Yalta nu a contat prea mult. Desigur, toți Aliații semnaseră Declarația privind Eliberarea Europei: „Ca să creeze condițiile necesare pentru exercitarea acelor drepturi șdemocraticeț
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sau În altă parte. Tot ce se poate spune despre Yalta este că reprezintă un caz frapant de neînțelegere, mai ales În cazul lui Roosevelt, victimă a propriilor iluzii. Fiindcă, În acel moment, Stalin nu mai avea nevoie de permisiunea Occidentului pentru a face tot ce poftea În estul Europei; britanicii, cel puțin, au Înțeles perfect acest lucru. Teritoriile estice cedate lui Stalin prin protocoalele secrete ale pactelor sovieto-naziste din 1939 și 1940 se găseau din nou În mâinile Uniunii Sovietice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
câștigat În anii Frontului Popular. Numai eroismul Armatei Roșii și al cetățenilor sovietici Între 1941 și 1945, juxtapus crimelor fără precedent ale naziștilor, a reușit să risipească vechile amintiri. Cât despre Soviete, ele nu au abandonat nici o clipă neîncrederea față de Occident - suspiciune apărută Înainte de 1917 și alimentată de intervenția militară vestică În timpul războiului civil din 1917-1921, de excluderea Uniunii Sovietice din instituțiile internaționale În următorii cincisprezece ani, de bănuiala (fondată) că mulți lideri occidentali, dacă ar fi avut de ales, Îi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cazul Iugoslaviei) indirect o suprafață imensă din Europa Centrală și de Est. Numai avansul rapid al trupelor britanice comandate de Montgomery i-a Împiedicat pe ruși să ajungă prin nordul Germaniei până la frontiera daneză. Cum știau prea bine generalii din Occident, nimic nu putea sta În calea Armatei Roșii dacă Stalin i-ar fi ordonat să avanseze până la Atlantic. Americanii și britanicii erau clar avantajați când venea vorba de bombardamentul strategic, iar Statele Unite se aflau În posesia bombei atomice (ceea ce Stalin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de multe decenii, rușii, chiar mai mult decât francezii, au continuat să vadă În Germania principala amenințare 9. și atunci, ce voia Stalin? Anticipând răcirea relațiilor cu Vestul, Încerca să-și valorizeze la maximum câștigurile și să profite de fragilitatea Occidentului. Dar nu e deloc sigur că avea o strategie mai amplă. După cum conchide Norman Naimark, istoricul ocupației sovietice În estul Germaniei, „sovieticii acționau sub impulsul evenimentelor concrete din zonă, nu conform unui plan prestabilit sau imperativelor ideologice”. Observație ce concordă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era să formuleze un aranjament definitiv pentru Germania postbelică și să pregătească tratatele de pace Între Puterile Aliate și Germania și Austria. În cursul acestor Întâlniri - mai ales la Moscova, În martie-aprilie 1947 - a devenit evidentă prăpastia ce separa atitudinea Occidentului de cea sovietică. Prudența politică ghida strategia anglo-americană. Dacă germanii din zona vestică rămâneau demoralizați și sărăciți, fără a li se oferi șansa unei ameliorări, mai devreme sau mai târziu ei aveau să recadă În plasa nazismului - sau a comunismului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lucru ar fi Înclinat balanța europeană. Indiferent ce credeau Marshall și Bevin despre aceste manevre, ei nu ar fi putut să li se opună. Ideea nu i-a trecut prin cap lui Stalin, ceea ce nu e câtuși de puțin meritul Occidentului. Cum spunea Dean Acheson În altă Împrejurare, „am avut noroc la adversari”. După războiul ucigător Împotriva unei Germanii excesiv de puternice În inima continentului european, Învingătorii au fost, paradoxal, complet incapabili să formuleze acorduri postbelice care să mențină colosul german la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
stăpâneau Împreună și pe timp de pace. Dar acordurile din 1949 nu reprezentau forma definitivă a NATO. În primăvara anului 1950, Washingtonul se străduia Încă să le explice francezilor și altor națiuni din Europa că singura șansă reală pentru apărarea Occidentului era reînarmarea Germaniei - subiect tensionat și gest susceptibil, se credea, de a declanșa o reacție imprevizibilă din partea lui Stalin. În orice caz, nimeni nu dorea să risipească resurse vitale pe reînarmare. Neutralitatea - ca alternativă la o confruntare fără defensivă - devenea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru Iugoslavia, urmată În noiembrie 1951 de un acord care-i permitea să primească ajutor militar conform Acordului pentru Securitate Reciprocă. În 1953, ajutorul american acoperea integral deficitul iugoslav de cont curent; Între 1949 și 1955, Tito a obținut de la Occident ajutoare totale de 1,2 miliarde de dolari, dintre care numai 55 de milioane au fost returnate. Tensiunea provocată de Trieste, care Îngreuna din mai 1945 relațiile Iugoslaviei cu Italia și cu Vestul, a luat sfârșit printr-un Memorandum de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de kilometri mai la nord. Măsurile au fost impuse de un regim nepopular, mai rigid chiar decât șefii de la Moscova (care Îi avertizaseră pe liderii comuniști est-germani să accepte reforme și compromisuri pentru a stăvili valul de muncitori calificați spre Occident). La 16 iunie, 400.000 de muncitori din Germania de Est au intrat În grevă, cele mai mari demonstrații având loc chiar la Berlin. Ca și protestatarii din Plzeò, muncitorii germani au fost anihilați cu ușurință de Volkspolizei, dar nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
periferică - soartă cu care se Împăcaseră de mult. Ce i-a durut după 1948 a fost dubla excludere: din propria istorie, din cauza prezenței sovietice, și din conștiința Vestului, unde intelectualii de frunte le ignorau experiența și exemplul. Scrierile est-europene despre Occident de la Începutul anilor ’50 au În comun o notă de mâhnire și stupoare: „iubire Înșelată”, cum spunea Mi³osz În Gândirea captivă. Europa nu-și dă seama, scria În aprilie 1952 exilatul Mircea Eliade, că i s-a amputat o parte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
socialiștii. Relațiile strânse dintre cele două grupări, cel puțin până În 1948, și reticența marxiștilor necomuniști de a critica Uniunea Sovietică au Împiedicat apariția În politica italiană a unei alternative viabile de stânga la comunism. Dar dacă Italia era unică În Occident prin aerul relativ simpatico al comuniștilor săi, ea era atipică și din alt motiv. Căderea lui Mussolini În 1943 nu putea ascunde complicitatea multor intelectuali italieni de-a lungul celor douăzeci de ani de stăpânire. Ultranaționalismul lui Mussolini viza, printre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Comunei. Nici o altă țară nu avea o astfel de experiență Îndelungată și neîntreruptă a politicii bipolare, accentuată și de istoriografia convențională care de zeci de ani le inculca școlarilor francezi mitul revoluționar. Franța, mai mult decât oricare alt stat-națiune din Occident, era o țară În care intelectualii aprobau și chiar exaltau violența ca instrument politic. George Sand descria cândva o plimbare pe malul Senei, În 1835, cu un prieten care pleda pentru o revoluție proletară urgentă și sângeroasă: numai când Sena
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Raymond Aron, acest lucru nu era o problemă. Ca mulți alți „războinici reci” din centrul politic european, Aron avea pentru SUA o simpatie limitată: „Economia americană nu mi se pare un model”, scria el, „nici pentru umanitate și nici pentru Occident”. Dar Aron Înțelegea un adevăr crucial despre politica europeană postbelică: conflictele interne și internaționale erau de acum inseparabile. „În epoca noastră”, scria el În iulie 1947, „pentru indivizi, ca și pentru națiuni, alegerea-cheie este una globală, mai exact, una geografică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
John Dos Passos, Arthur Miller, Dashiell Hammett, Upton Sinclair -, ci și Albert Einstein, Thomas Mann, Alberto Moravia, Tom Paine și Henry Thoreau. În Austria, mulți observatori au remarcat că, În „Bătălia Cărții”, America Își făcea singură probleme. Din fericire pentru Occident, cultura populară americană exercita o atracție pe care inepția politică nu reușea să o eclipseze. Condamnând oficial cinematograful american și jazzul decadent, comuniștii aminteau de vederile lui Goebbels - un net dezavantaj. În timp ce statele comuniste est-europene au proscris jazzul ca pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]