8,127 matches
-
care se străduiește să nu atragă atenția la intrare, ascunzându-se În umbra cabinelor? Avea timp pentru o ceașcă de cafea, așa că alese una din mesele de pe trotuar, la marginea marchizei, cea pe care o văzuse venind spre el când alunecase pe acoperiș. Privi În sus prin zăpada care cădea, un etaj, două etaje, trei etaje, și iată geamul luminat de la studioul lui Herr Kolber - patru etaje, iar silueta clădirii se pierdea În cerul cenușiu și Încărcat. Ar fi fost o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
se Înclină puțin din mijloc, În timp ce un deget răsucea nasturele de jos al vestei - este... Numele fu lăsat să cadă În Întunericul străveziu de la lumina zăpezii, Înăbușit de huruitul trenului, de zăngănitul conductelor de oțel, de ecourile unui pod. Dunărea alunecă de pe o parte pe cealaltă a liniei ferate ca un țipar de argint. Omul trebui să-și repete numele: — Josef Grünlich. Ezită o clipă, apoi continuă: — Căutam bani, Herr Czinner. — Ai furat... — Ați venit prea devreme. Începu să explice pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
cu capul căzut În bărbie, se trezi cu o tresărire și se duse la fereastră. Văzu străfulgerarea unui luciu de apă Între edificii Înalte și cenușii, lumini arzând În Încăperile de la etaj, tăiate brusc de bolta gării, iar apoi trenul alunecă și se opri În holul mare, plin de ecouri. Domnul Opie coborî imediat, ager, bine dispus și Împovărat, descărcând pe peron două valize, apoi un sac de golf și o rachetă de tenis În husa ei. Josef rânji și Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
nemilos. Zăpada cădea și mai abundent. Stâlpii de telegraf din lungul liniei păreau scurte fisuri negre Într-un zid alb. Myatt se aplecă spre șofer și Îi strigă În nemțește, peste zgomotul motorului antediluvian: — Vezi ceva? Mașina se răsucea și aluneca de-a curmezișul drumului și omul Îi răspunse, tot strigând, că nu existau motive de teamă, nu vor Întâlni nimic În cale. Nu-i spuse că putea să vadă ceva. Brusc, vântul se opri. Drumul, care Înainte le fusese ascuns
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
niște siluete neclare mișcându-se agitate Încoace și-ncolo ca să se Încălzească. Dr. Czinner Își apropie gura de sticla geamului și-i vorbi soldatului În limba lui: — Cum te cheamă? Cranț, cranț, cranț făcea cuțitașul de tăiat hârtie, dar când alunecă, zgomotul ascuțit fu Înăbușit de stratul de cremă. — Ninici, spuse o rămășiță de voce prin sticla Înghețată. — Ninici, repetă rar doctorul Czinner. Ninici. Cred că l-am cunoscut pe tatăl dumitale În Belgrad. Ninici nu păru a se Îndoi de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
de perete. Ajunseră la colț. Luminile din spate ale mașinii clipiră În amurg și În zăpadă la o sută de metri de ei, iar Coral se opri. Nu pot, spuse ea. El nu răspunse și când ea Își trase mâna, alunecă până jos, În zăpadă. Pentru câteva secunde, ea se Întrebă ce-ar fi dacă l-ar lăsa acolo. Își spuse sieși cu convingere că el n-ar fi așteptat-o. Dar nu ea era cea care se afla În mare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
prețios, o rațiune de natură diplomatică. Își șterse iar ochelarii, dădu afirmativ din cap și cedă. Domnișoara Warren Îi Înșfăcă mâna și i-o strânse, Întipărind adânc În degetul lui Înfiorat Însemnul inelului ei cu sigiliu. Coral se Înmuie și alunecă la pământ. Domnișoara Warren puse mâna pe ea, Coral Încercă să se elibereze din strânsoare. După toată hărmălaia de dinainte, pământul se ridica plutind spre ea În tăcere. La foarte mare depărtare, o voce spuse „Inima ți-e grav afectată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
prejos decît voi. Și cine nu știe lucrurile pe care le spuneți voi? 4. Eu sunt de batjocura prietenilor mei cînd cer ajutorul lui Dumnezeu: dreptul, nevinovatul, de batjocură! 5. Dispreț în nenorocire! iată zicerea celor fericiți: dă brînci cui alunecă cu piciorul! 6. Jefuitorilor li se lasă corturile în pace, celor ce mînie pe Dumnezeu le merge bine, măcar că Dumnezeul lor este în pumn. 7. Întreabă dobitoacele, și te vor învăța, păsările cerului, și îți vor spune; 8. vorbește pămîntului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85105_a_85892]
-
Ochiul preacurvarului pîndește amurgul: Nimeni nu mă va vedea", zice el; 16. Noaptea sparg casele, ziua stau închiși; se tem de lumină. 17. Pentru ei, dimineața este umbra morții și cînd o văd, simt toate spaimele morții. 18. Dar nelegiuitul alunecă ușor pe fața apelor, pe pămînt n-are decît o parte blestemată și niciodată n-apucă pe drumul celor vii! 19. Cum sorb seceta și căldura apelor zăpezii, așa înghite locuința morților pe cei ce păcătuiesc. 20. Pîntecele mamei îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85105_a_85892]
-
becul. Camera se lumină în întreaga ei splendoare. Dânșii, deși cam în etate, prinseră a se juca, mai dihai ca-n tinerețe.și urmă, ce de multă vreme aștepta, ea, să urmeze. De data aceasta, lui Durlig, nu-i mai alunecară picioarele, ca de pe sofa, ori, ca de pe bătrânul pat de țară, fără cap și fără coadă, cum zicea, el, mereu, că e. La momentul potrivit, își înșurubă picioarele în metalul din partea din spate, a patului, și se împinse cu atâta
Hachiţe : schiţe şi povestiri ocrotite de promoroaca dragostei pentru viaţă by Constantin Slavic () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1196_a_1932]
-
ridică, ținând în mână pielea sângerânda a nenorocitului, între lemne nu mai rămăsese decât un cocoloș de carne însângerata, care se zbătea în cea mai cruntă agonie. Hiro Tavaeárii se grăbi să dea semnalul eliberării Mararei din legături, iar această alunecă rapid peste corpul sălbaticului, punându-i în acest fel capăt suferințelor. Provele gemene ale catamaranului despicară în sfârșit valurile, legănându-se apoi ușor pe apele liniștite ale golfului lui Farepíti și, pentru prima oara în viața sa, Tevé Salmón își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
erau cei trei băieți cărora le promisese mâna ei. După cină, pentru care făcuse mari eforturi împreună cu mama ei și cu cele mai bune prietene, fata se ridică în picioare și lasă că fustița din frunze și flori să-i alunece până pe nisip, rămânând complet goală în lumina tremurătoare a focului. Apoi lua o centură pe care și-o împletise singură din pene colorate, și-o puse împrejurul mijlocului și îi înmâna capetele lui Tapú Tetuanúi, care se află la dreapta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
Mare, mare și iarăși mare. Și după aceea, mare. Și-apoi din nou mare, care se termină acolo unde începea iarăși marea. Mii de mile de mare, deasupra căreia o fragilă ambarcațiune, cusuta dintr-o mie de bucăți de lemn, alunecă împinsă de vântul persistent care sufla dinspre sud-est, ce avea să sufle în același fel și atunci când se vor hotărî să pornească înapoi. Știau că acest vânt, acest alizeu constant, temutul Mara’amú, atât de folositor câteodată, îi va îndepărta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
ei de acord că aceasta era cea mai bună soluție, în aceeași zi Mara’amú începu să bată cu mult mai multă forță, marea se ridică în valuri uriașe, care păreau să-i împingă spre victorie, iar Marara începu să alunece spre nord-vest cu o asemenea viteza, încât s-ar fi putut crede că lua parte la o formidabilă întrecere. Se văzură nevoiți să pună doi oameni la cârma ca să poată s-o stăpânească, iar Navigatorul-Căpitan își demonstra încă o dată profunzimea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
fosforescenta și, cu toate ca la început Tapú o atribuise unor ființe supranaturale, Miti Matái îl asigura că era vorba despre calamarii uriași, care se ridicau până aproape de suprafață în nopțile foarte întunecoase. Alteori, dar numai când marea era liniștită, petele fosforescente alunecau la numai câțiva metri pe dedesubtul carenei, luând forme bizare, ca și cum ar fi fost vorba de un iluzionist care se împarte în două sau în mai multe bucăți, ce apoi se unesc la loc. Era de presupus că erau bancuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
uscat era acela de a întâlni o nouă pistă care să-i conducă până la îndepărtată insula a brutalilor lor agresori. În fine, în una din acele nopți întunecoase în care Navigatorul-Căpitan petrecea ore întregi pe catarg, isi dădu drumul să alunece cu agilitate până pe punte și ordona de îndată cârmaciului să îndrepte vasul spre nord. La amiază zilei următoare, Omul-Memorie se grăbi să strige din toate forțele că zărise pământ. Adevărul este că nu era decât un mic atol, cu diametrul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
explică Miti Matái răspundea unei logici elementare, chiar dacă această logică trebuia dublată, fără îndoială, de o mare experiență și de o capacitate aproape inumana de observație. Cum putea un om normal să-și dea seama că, între nenumărații nori care alunecau la orizont, era unul anume care nu se mișcă din loc? Și cum putea un om normal să-și dea seama că adâncimea și mișcarea valurilor s-au modificat? Era ceva ce ținea de vrăjitorie! Sau mai bine zis de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
verzuie, ce le conferea un aspect aproape supranatural. Insula, și oamenii ei odată cu ea, se încovoia sub forță vântului, a valurilor, a fulgerelor și a ploii torențiale, care, în scurt timp, transformară povârnișurile dealurilor într-un tobogan noroios pe care alunecau stânci și copaci în direcția lagunei, în timp ce colibele se dărâmau, acoperișul marelui Marae se năruia, iar pirogile trase pe plajă erau luate de ape, împreună cu vreo cinci-șase oameni, care încercau să le salveze. Din hambare nu mai rămăsese nimic, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
vreo sută de metri de dușmani, Navigatorul-Căpitan strigă din nou: —Toți la tribord! Cârmiți spre tribord!... Catamaranul începu să vireze într-un unghi de patruzeci și cinci de grade. Pierdea viteza văzând cu ochii, insă impulsul inițial îi permise să alunece că o pala de vânt prin fața furioșilor Te-Onó, care nu-și puteau crede ochilor. Cand se găseau la vreo șaizeci de metri în lateral și la vreo patruzeci de metri încă în fața provelor navelor inamice, căpitanul Mararei ordona din nou
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
care le primiseră de la spanioli. Cand nu mai lipsea decât o jumatate de oră până la asfințit, înfipse în geamandura improvizată un ac subțire și îi ceru lui Tapú Tetuanúi să o așeze cu grijă pe apă. Încet, vasul începu să alunece către est, împins de curentul puternic, care îl purta mult mai repede decât pe greoiul catamaran și, când se convinse că urma direcția la care se așteptase, Miti Matái ordona zâmbitor: — Toată lumea la vâsle! Prova spre sud! —De ce-ai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
celest începea să semene din nou cu acela pe care-l cunoștea atât de bine, ceea ce, de fapt, însemna că se aflau exact deasupra liniei ecuatorului, împinși spre est de un curent lent, dar constant, care făcea că ambarcațiunea să alunece întruna spre babord, în încercarea lor de a se îndrepta spre sud. Oamenii vâsleau fără odihnă cu acele mișcări profunde și silențioase - la Râma - ce-i făcuseră faimoși pe vâslașii din Bora Bora, care, atunci când își propuneau, erau în stare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
ceva depărtare, Navigatorul-Căpitan le dădu voie să le urmărească, si nu puțini au fost cuprinși de fiori văzându-le cum se apropie la lumina lunii, care era deja pe punctul să dispară la orizont. Nu erau decât două pete care alunecau încet peste un ocean calm, insă Tapú Tetuanúi avea impresia că erau doi paianjeni uriași, cu niște picioare enorme, care se pregăteau să se arunce prin surprindere asupra victimelor, profitând de întuneric. Bietului băiat începuseră să-i transpire mâinile, apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
valuri, iar ocupanții ei ajunseră și ei în apă, agățați de cele câteva obiecte care pluteau și privind îngroziți cum rechinii, care până în acel moment se dovediseră pașnici, începeau să dea tot mai multe semne de neliniște. —Octar!!... Urletul sfâșietor alunecă peste suprafață valurilor și se pierdu, fără ecou, în depărtare. Electrizat parcă de strigatul de durere al prințesei, Tapú Tetuanúi se opri din dânsul lui dezlănțuit și observa cu atenție acele ființe monstruoase, acoperite din cap până-n picioare de tatuaje
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
contemplă, recunoscător, norișorul alb ce trecea alene pe cerul foarte albastru și senin, dincolo de coroanele unui miliard de arbori maiestuoși din Amazonia. Auzi cântecul primei „păsări-bombardier“ a după-amiezii și fluierătura amoroasă a unei vulturoaice cu penaj cafeniu-închis. Un șarpe veninos alunecă la trei metri depărtare și se pierdu printre trestiile scunde ce creșteau la marginea bălții, căutând, poate, o broască pe care să o ia prin surprindere. La ora asta, în luna asta... ce lună să fie? O fi căzut de-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
un pământ neprimitor pentru cei care nu știau să îl înțeleagă. Mii de oameni muriseră de foame sau de frică în acel labirint de râuri, râușoare și igarapa-uri, dar bărbatul acela era acolo, cu începutul lui de chelie, cu ochelarii alunecându-i de pe nas și cu aspectul lui de intelectual distrat, supraviețuind, fericit, miilor de capcane ale junglei, de parcă s-ar fi bucurat de un liniștit sfârșit de săptămână în Parcul Național. Părintele Carlos recunoștea că bărbatul îl uimea, deși nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]