8,671 matches
-
și l-am recunoscut pe duce, Însoțit de câțiva oameni. Erau puțini, slujitori de rând. Dintre curteni era numai unul, pe care stăpânul Îl numea maestru de vânătoare. „Acum descălecăm“, a spus domnul Bertold, „lăsăm oamenii și caii să se odihnească și apoi ne Îndreptăm grabnic spre castel. Zăbovim doar cât să bem o cupă de vin. Mâine ne așteaptă o zi grea!“ Dar cel pe care Îl numea Siegebert a răspuns: „Nobile stăpân, ce-ar fi dacă am aprinde un
Mostenirea by Lidia Staniloae () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1352_a_2739]
-
de veci de pomană. Nicăieri nu scria vreun nume, însă era greu de crezut să nu fie cineva acolo. Dealtfel se știe, nici în cavoul de lângă biserică, sub crucea pe care chiar dacă este scris CUZA VODĂ (1820 - 1873), nu odihnește trupul domnitorului, deși-și dorise să fie înmormantat acolo. Mă informasem: după sfârșitul său tragic în Germania, fusese adus la Ruginoasa, apoi în 1944 a fost strămutat la Curtea de Argeș și-n cele din urmă la Trei Ierarhi, în Iași. "Blestemul
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
îmbogățit cu apa Moldovei, începeam urcușul în șea gâfâind, mândru nevoie mare când depășeam localnicii care, probabil istoviți de muncile la câmp, sau de cine știe ce griji, mergeau pe lângă biciclete. Urcam un deal, apoi îl coboram, recuperând timpul pierdut la urcat, odihnindu-mi picioarele. Plecasem de acasă fără intenția de a ajunge undeva anume. Voiam să văd ce era dincolo de dealul din Ion Creangă. Pedalam agale spre celălalt deal, paralel cu cel care închide orizontul orașului spre sud. Treptat, pădurile se transformau
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
și aflând de unde veneam s-a oferit să ne conducă la blocurile- dormitoare. La etaj, într-un dormitor cu multe paturi, ca la armată, ne-am ales două fără cearșafuri, dotate cu pături - câte voiai. Vorbeam în șoaptă fiindcă se odihneau (chiar dacă nu se înserase încă), oameni veniți din toată țara, pentru o slujbă care avea să fie la orele 23.00. Nu terminasem ziua, era încă devreme, ș-am coborât să căuăm ceva de mâncat. La una dintre casele împrăștiate
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
arborilor (așa mi s-a părut, neândrăznind să zăbovesc cu privirea mai mult de o fracțiune de secundă în altă parte decît în față, la aprox. 50, poate 60 km pe oră). Alternanța deal-vale ne obosise, abia așteptam să mă odihnesc, numai că surpriză, hotelul era plin. Cred că arătam tare dezamăgiți, fiindcă recepționerul ne-a îndrumat spre o casă nouă, unde era posibil să fim primiți, măcar pentru o noapte. Într-adevăr, proprietarii s-au arătat binevoitori, ne-au dat
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
coborâți, am sesizat aspectul specific localităților miniere - munți retezați, piatră goală, guri de mine, vagonete, praf, și noroi. Ajunsesem (se însera) la Leșu Ursului, iar până la Broșteni drumul era doar prin pădure, fără posibilități de popas. Se impunea să ne odihnim și să dormim undeva. În urma multor insistențe, un portar de acolo ne-a oferit, până la urmă, o cameră cu multe paturi și pături, la un cămin. Altceva, după ziua grea, nu ne doream: aveam și baie cu apă curentă, bicicletele
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
vreodată, cu copaci deși de-o parte și de cealaltă și cu semne că vremea se îmbunătățea. Ajunși în sfârșit la punctul cel mai înalt, de unde se zăreau serpentinele (la care aveam să ajungem mai repede decît credeam), ne-am odihnit la o cabană în construcție, sau abandonată. Era soare, frumos, se încălzise. Cei șase-șapte kilometri la vale, i-am coborât neînchipuit de repede, în compensație cu ce parcursesem cu o zi înainte. În cele câteva minute a dispărut soarele și
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
altă viață!), a apărut în stânga drumului cantina CAP- ului. De necrezut poate, am mâncat acolo în niște condiții deosebite, aproape ca la restaurant, doar că mult mai ieftin și sănătos. Cu moralul ridicat, lăudând mereu cantina în care ne și odihnisem, am pornit-o pe drumul spre Tușnad, care fiind asfaltat ne-a încântat. Ca fapt divers, trebuie spus că ne-a depășit un autocar din Luxemburg. În Tușnad în ciuda insistențelor noastre, n-am găsit cazare și ne-am continuat drumul
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
în care am rămas și a doua zi. De acolo am dat și primul telefon acasă. Curte casei era parcă pregătită de musafiri. De reținut acolo ieșirea oamenilor din biserica mare, toți în costume negre cu alb. În timp ce Mircea se odihnea cu familia (erau, totuși și doi copii), am plecat cu bicicleta, singur, spre Lacul Sfânta Ana. Următoarea zi (a cincea), pedalam cu toții spre lac. Prima parte a drumului am pedalat pe drumul amenajat prin pădure, am făcut și fotografii, dar
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
urmă am căpătat o cameră, suplimentată cu un pat pliant, pentru mine. După atâtea zile pe două roți, după sute de kilometri pedalați, dușul și odihna în condiții neașteptat de bune, ne-au prins bine. Având copiii, ceilalți s-au odihnit iar eu am pornit-o spre cascadă. Pot zice că traseul părea destul de anevoios (nu greu, cu oarecari dificultăți). Eram nevoit să mă agăț de crengi, pe când alunecam pe pietre. Dar, îmi fusese dat să văd pe viu cascada pe
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
priveliștea sălbatică a stâncilor golașe, îndulcită de căpițele de fân și țarcurile din leațuri lungi, împrăștiate, din cauza diferențelor de altitudine, când pe culmi când în jos, atât de departe că abia distingeai omul pe care-l bănuiai cosind, miam odihnit ochii și mintea. Iar pe bicicletă, peste puțin timp începu coborâșul. După cum ziceam, frâna de mână era slabă, cea de picior făcea un zgomot ascuțit strident, mai exista pericolul de a-mi sări lanțul. Cu mare grijă în serpentine am
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
parcă în ciudă ne aștepta pe noi să pedalăm, ca să radieze și mai putenic! Uitam, la intrarea în Boghicea, obiectivul final al plimbării, noroc de o fântână cu cumpănă la care ne-am spălat cu apă rece. Apoi, ne-am odihnit la umbră, lângă un gard. De acolo începură investigațiile despre meșterul lemnar. Așa am aflat despre acel Poșoarcă, un tip șiret și la casa lui. Bicicletele au rămas la umbră, pe malul de vizavi, aproape de localul cu bere și sucuri
Periplu pe bicicletă by Mihai Ştirbu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1781_a_92271]
-
a făcut semn să urcăm, surpriză! De ușa deschisă a vagonului s-a apropiat un adolescent cu o ținută sportivă, hainele cam șifonate și părul negru cu vizibile și frumoase ondulații. Fața lui avea un ten sănătos pe care se odihniseră soarele și vântul. Ca semn indubitabil al tinereții sale erau tuleiele care se zăreau delicat pe fața sa imberbă. Cum te cheamă? zise caporalul. Țile, Butu Țile, răspunse tânărul. Cu cine ești aici? Sunt cu sora mea, Lena, cu mama
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
vieții. "Veniți: privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit!" (Al. Macedonski) Pe fondul manifestării unui optimism imaginar cu puține șanse de iradiere socială, Silvia a fost cea dintâi care și-a dat seama că "fugit ireparabile tempus!" Gata, Titi, ne-am odihnit, acum hai să mergem la grădina zoologică, să vedem câteva animale sălbatice. Sper să-ți placă, să nu te sperii, da? A fost prima vizită din viața mea pe care o efectuam în zona ființelor necuvântătoare private de libertate. Am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
care o închiriase tata era a unui cetățean ce se mutase la oraș. Nu mai era de mult locuită. Curtea era năpădită de buruieni de tot soiul, iar, în interior, puținele lucruri care mai rămăseseră erau împrăștiate alandala prin camere, odihnindu-se sub un strat indolent de praf: semnul cel mai convingător al unui abandon total. S-a trecut rapid, cu toate forțele de care dispuneam, la igienizarea locuinței. S-au deschis geamurile, s-a aerisit locuința, tot inventarul acela prăfuit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
momentele mele de cumpănă pe zâna mea cea bună, Silvia? 15. VINE AMARADIA MARE! De la casa noastră până la marginea satului Romanești era ceva mai mult de un kilometru. Din spatele ultimei case începea izlazul comunal: o mare de verdeață care îți odihnea sufletul zbuciumat prin vastitatea și liniștea binefăcătoare. Albia pârâului era situată la vreo 3-4 metri mai jos decât cota izlazului. Așa se face că, pe vreme de ploaie, cireada, care, la amiază, era, de regulă, dusă la adăpat, urca cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
boi înjugați ce se aflaseră în drumul șuvoiului dezlănțuit, stâne de oi cu tot cu țarcuri, cabane și ustensile de oierit erau învârtejite de curentul amețitor, porci și scroafe cu purcei pluteau cu burta-n sus pe apa învolburată. Un cal își odihnea botul pe un buștean, așteptându-și cu resemnare sfârșitul; epuizat, nemaiavând putere să lupte, capitulase și acum aștepta lovitura de grație, privind cu ochii mari și înlăcrimați spre cerul pururea nepăsător. Alături de el, pe o grindă lungă și afumată, silueta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
adâncurile ei. Ploaia cădea din ce în ce nai tare. Pâlcuri-pâlcuri de oameni se grăbeau spre casele lor. Silvia nu avea baticul la ea. Ploaia îi udase părul ei blond și frumos din care se desprinsese o șuviță ce se odihnea rebelă pe fruntea șiroind de apă. Hai, Titi, că plouă din ce în ce mai tare! Hai, fuga, să mergem, acasă. Mi-e frig! Da, Silvia, hai, repede! Ploua. Sub acțiunea ploii, pământul se muiase. Sutele de picioare, care încălțate, care desculțe, l-au
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
vieți? De obicei se pleacă așa, pe rând, câte unul. Și cu o anumită logică și rânduială: pleacă mai întâi cei care și-au făcut rostul în viață, care au ajuns la capăt de drum și, obosiți, merg să se odihnească acolo-n margine de sat... Pleacă mulțumiți, fără încrâncenare, mulțumii că viața lor se va perpetua prin urmașii lor: copii și nepoți Dar acum? Se produsese o abatere gravă de la normă, o încălcare a ideii de succesiune. Se creaseră un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
așezat pe taburet, s-a uitat din nou la mine, cu deplină încredere, ca și cum m-ar fi luat drept martorul unei descoperiri uluitoare. A întins brațul către mine cu infinită precauție și, brusc, a desfăcut degetele. În palma bunicului se odihnea, stingher și parcă rușinat de această prezentare neprotocolară, un cartof. Un simplu cartof, pe suprafața căruia se vedea limpede un muguraș, ceea ce demonstra, fără putință de tăgadă, starea lui de germinație. "...Auzi? Cartofii sunt lehuzi. Au rămas grei ca mâțele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
își făcea veacul un dulău impresionant: un mioritic solid și lățos, cu părul spălăcit spre gri și cu ochii ascunși sub smocuri mici de păr ondulat. Într-un cuvânt, era unul din acele exemplare canine asupra cărora privirea ți se odihnea cu plăcere, fiind îndeplinite două dintre cerințele fundamentale: elementul estetic și siguranța personală. Deși nu mai era de mult tânăr, avea mersul suplu, energic, maiestuos, iar în privința forței fizice, puteai dormi liniștit, fără teamă de hoți ori de tâlhari în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
ori de caval: mai puțin înfricoșătoare, mai catifelată, mai perceptibilă sufletului omenesc, mai umană. Dimineața își primea, pe merit, porția de hrană, ca o recunoaștere netăgăduită a serviciilor ireproșabile pe care le îndeplinea, și pleca mulțumit și demn să se odihnească sub prispa casei, unde își stabilise reședința. Așa au trecut ani de zile, într-o succesiune de alternanțe neîntrerupte a anotimpurilor, până în vara aceasta. Dar cum timpul în desfășurarea sa eternă aduce inevitabil și anumite modificări, Haiduc așa se numește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
și omorât atât de crunt, după ce am muncit o viață întreagă cinstit și cu devotament?? N-am cerut nimic deosebit: o crăticioară de apă și un rest de mămăligă. Atât. Și atunci?? Bunica se ridicase de pe dâmbul pe care se odihnise și, înșfăcându-l iar de coadă, continua să-l târască pe Haiduc spre mormântul lui canin, care se deosebea de al nostru, al oamenilor, doar prin formă: al său era rotund, pe câtă vreme al nostru este dreptunghiular. Nu? În rest, ambele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
coadă, continua să-l târască pe Haiduc spre mormântul lui canin, care se deosebea de al nostru, al oamenilor, doar prin formă: al său era rotund, pe câtă vreme al nostru este dreptunghiular. Nu? În rest, ambele gropi au menirea să-i "odihnească" pe cei așezați în "locuința" subterană, în "câmpul cu verdeață, unde nu este nici durere, nici întristare și nici suspin, ci viață fără de sfârșit". Nu? Nu-i așa? Cel puțin așa ni se spune mereu de către slujitorii Templului. Realitatea e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]
-
înmormântarea" lui Haiduc nu a avut măreția, grandoarea, fastul și amploarea ritualurilor funebre prilejuite de trecerea la cele veșnice a vreunei celebrități din aristocrația creștină. Dar au fost îndeplinite două cerințe fundamentale: înhumarea și prohodul lapidar și sinistru al bunicii. Odihnește-te în pace, sărmane Haiduc! Opto sit tibi terra levis Doresc să-ți fie țărâna ușoară. În cea ce mă privește: "Plâng pe zarea dorului Cu lacrima norului Mi-au secat pleoapele Și-n inimă apele." (L. Blaga) Și-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1481_a_2779]