14,398 matches
-
literară românească teze de doctorat publicate, lucrări care au îmbogățit neprețuit studiul monografic al autorilor la care s-au oprit sau oferă tabloul cuprinzător al evoluției intertextualității : Cristina Hăulică Textul ca intertextualitate (pornind de la Borges) (București,[1981]), Adriana Babeți Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir. Strategii de lectură (Timișoara, [1998]), Carmen Pascu Scriiturile diferenței. Intertextualitatea parodică în literatura română contemporană (Craiova, [2002]), Ileana Alexandrescu Discursul repetat, cod intertextual al literaturii postmoderne (aplicație pe Levantul de Mircea Cărtărescu) (Iași, [2006], 2007), Ruxandra Oana Buglea
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
și una de mare amploare), pe când la Eminescu avem de a face cu o trăire mai intensă, mai plină de patos și "suferință" existențială, a vâstelor mitice. De unde și o altă deosebire: Novalis va crede tot timpul în restabilirea unității pierdute a vârstei mitologice din spiritualitatea umană, făcând din poezie instrumentul desăvârșit al revenirii la trecutul de aur, în timp ce pentru Eminescu, cel puțin după o primă perioadă de creație, poezia pare a se subordona unei alte realități (Melancu: 1999, 102). După cum
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
tempore se ascunde în puterea dobândită asupra lucrurilor a căror origine o cunoaștem. Alfabetul magic, hieroglifa misterioasă răzbat până la noi incomplete și deformate, fie de timp, fie chiar de cei care au tot interesul să rămânem ignoranți; să regăsim litera pierdută sau semnul șters, să recompunem gama disonantă și vom afla puterea asupra lumii spiritelor (Aurélia). (...) mitul nu e decât un simbol, o hieroglifă (Ms. 2257). Semnele arabe din nuvela Sărmanul Dionis, a căror apariție intratextuală o remarcăm și în Povestea
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
produs prin stropii de ploaie, ceața din țigarete, mireasma cafelei, apropierea de pragul nopții. Violonistul fără portativ nu apare brusc, ci tabloul sonor al notelor lui este pregătit (atât în hipertext, cât și în hipotext) de imaginea ce preludează contururi pierdute. Spectacolul ambiguizării din cafenea are ca o anticameră crâșma stăpânită de arcușul nervos și nepro fesionist sau, dimpotrivă, fascinant, deși ireal. În [Archaeus], cafeneaua se confundă cu anticamera ei: fără vioară și violonist, totuși cântecul viorii abia aici atinge virtuozitatea
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Land/ Tarîmul pustiu, impusă ca titlu de editori și neagreată complet, se pare, de către Waugh), unde Tony Cast evadează dintr-o căsătorie fără orizont cu Lady Brenda Cast, prin călătoria inițiatică în Brazilia. Boala și suferința îi recuperează, compensator, identitatea pierdută. Nu întîmplător, Brenda îl crede mort și se recăsătorește cu un prieten de familie, Jock. Vechiul Tony a murit cu adevărat, în schema simbolică a lui Waugh, cel care supraviețuiește fiind eul său autentic, neobturat de măștile unei existențe ipocrite
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
însuși caută, obstinat, o formă de evaziune din "mecanica" existenței fără orizont, chiar atunci cînd "evaziunea" produce un scandal al coruperii de minori, precum Falconer, unde, paradoxal, Ezekel Farragut, profesor universitar homosexual, fratricid și dependent de droguri își găsește identitatea pierdută mai curînd în închisoare decît "afară", în societatea amorțită de stereo tipuri a suburbiilor, sau precum în Bullet Park, unde Eliot Nailles și fiul lui, Tony, își redescoperă umanitatea numai amenințați, fatal, de psihopatul Hammer), dar veritabilele imagini ale "înstrăinării
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
scriitor adevărat. Bibliografie Henry Miller. Primăvara neagră. Traducere din limba engleză și note de Cristina Felea. Seria de autor "Henry Miller". Iași: Polirom, 2010. Une génération perdue Apartenența lui F. Scott Fitzgerald (Francis Scot Key Fitzgerald) la așa-zisa Generație Pierdută/The Lost Generation nu este un fapt întîmplător (determinat, să zicem, cricumstanțial, de prietenia scriitorului cu Ernest Hemingway un reprezentant de marcă al amintitului grup). Fitzgerald considerat unul dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor s-a identificat, prin
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
mentaliste intime ale cercului parizian de intelectuali (format, predominant, din americani expatriați) din jurul mesmericei Gertrude Stein, cerc ce mai includea, pe lîngă Hemingway, și alte nume sonore, precum T. S. Eliot, John Dos Passos sau Alan Seager. Conceptul de "generație pierdută" a devenit celebru prin memoriile lui Hemingway (publicate, postum, cu titlul A Moveable Feast/Sărbătoarea continuă), unde prozatorul precizează, la un moment dat, că Stein l-ar fi auzit pe proprietarul unui service auto iritat de incompetanța tinerilor săi angajați
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
cu titlul A Moveable Feast/Sărbătoarea continuă), unde prozatorul precizează, la un moment dat, că Stein l-ar fi auzit pe proprietarul unui service auto iritat de incompetanța tinerilor săi angajați spunînd că sînt cu toții une génération perdue ("o generație pierdută"). Scena avea loc după Primul Război Mondial și implicația era că noua promoție de indivizi (decimată psihic și fizic de marele cataclism planetar) nu mai putea învăța nimic temeinic. Gertrude Stein a preluat entiziast termenul, percepîndu-l ca foarte potrivit pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
planetar) nu mai putea învăța nimic temeinic. Gertrude Stein a preluat entiziast termenul, percepîndu-l ca foarte potrivit pentru starea propriului grup artistic. Și acești tineri scriitori (în majoritate, exilați) trăiau, în interiorul peisajului postbelic european, al anilor douăzeci, asemenea unei "generații pierdute", menite să-și irosească talentul și valoarea intrinsecă într-un univers descompus identitar și social. Ulterior, noțiunea a făcut carieră și peste Ocean, funcționînd ca o "etichetă" culturală pentru junii descumpăniți de Marea Depresiune din 1929, juni forțați să supraviețuiască
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
1941, așadar și după moartea, din decembrie 1940, a lui Fitzgerald!), The Pat Hobby Stories/Povestiri cu Pat Hobby (editată în volum abia în 1962!), constituie, poate, argumentul cel mai solid al apartenenței autorului la atmosfera mentalitară din interiorul "generației pierdute", deși contextul general de desfășurare a episoadelor narative diferă oarecum de cel al majorității textelor scrise de F. Scott Fitzgerald. Aceste "povestiri" (în fond, "secvențe" disparate dintr-un segment de viață a aceluiași personaj, Pat Hobby) se aseamănă numai cu
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
MGM, în Los Angeles). Pat Hobby, protagonistul textelor și "dublul" ficțional, la rîndul său, al autorului însuși, e un scenarist de 49 de ani, pe care industria (necruțătoare) a filmului american l-a transformat într-un exponent tipic al "generației pierdute". Cu toate că, în epoca filmului mut, cîștigase o anume notorietate prin colaborările importante obținute cu diverși producători și regizori, a doua jumătate a anilor treizeci, perioada de glorie a filmului vorbit, îl margina lizează pe Hobby, determinîndu-l să se refugieze (aidoma
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
pentru ascensiunea sa rapidă în industria filmului și ajunge, într-un mod caraghios, să fie confundat cu acesta ș.a.m.d.). Toate acțiunile sale sînt invers proporționale cu dimensiunile universului unde viețuiește. Avem aici într-o formă clară simptomul "generației pierdute", autismul cultural al unei promoții depășite de ritmul istoriei. Orice efort de "adaptare" a componenților săi descrie un eșec, dar un eșec ce începe la nivel hermeneutic. Pat Hobby și cei ca el nu mai înțeleg semnificațiile reale (în măsura în care acestea
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
un oraș puțin cunoscut elitelor financiare ale locului sau micilor burghezi americani. Chinaski nu reușește să comunice cu nimeni (în paralel, scrie enorm, în ciuda refuzului constant al editorilor de a-l publica), "retrăgîndu-se" în băutură și intersecții pasagere cu "sufletele pierdute" feminine, de felul lui Jan (o prietenă de care se atașează în atmosfera halucinantă a unui bar). Femei face un alt salt temporal, oprindu-se în viitor, cînd Chinaski a dobîndit, aproape nesperat, statutul de scriitor publicat și se bucură
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
secolului nostru"81. Această mutație a modului de gândire social se reflectă, desigur, la nivel cultural, în promovarea unor noi modele de expresie. Astfel încât, "începând cu anii '30, cultura europeană înregistrează o serie de încercări interesante de a reface unitatea pierdută a subiectului și de a reda individualului demnitatea categorială. În lipsă de alt termen, voi numi postmodernism, modelul cultural care aspiră spre o nouă sinteză, integrând și depășind criza modernismului, într-o încercare de reabilitare (pe baze dinamice însă) a
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
a canonului, am urmărit stabilirea unei legături atât cronologice cât și conceptuale între deconstructivism și neomodernism, văzut ca etapă de tranziție și plasat în prima parte a paradigmei postmoderne. Depășind criza modernismului, postmodernismul manifestă încercări interesante de a reface unitatea pierdută, printr-o revoluționare a limbajului postromantic, creând, totodată, legături cu tradiția, dar și cu marele scris românesc interbelic. Plasându-l la începutul anilor '30, adică atunci când începe să se deruleze Generația șaizecistă, Ioana Em. Petrescu observă o evoluție interioară a
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
al lui: "Stilul este omul însuși", în căutarea stilului Anei Blandiana, cea aflată într-o permanentă căutare de sine, Joaquin Maria Aguirre Romero îi definește, poetica în termenii: "mai degrabă orientală decât occidentală, o poetică a dizolvării, a restituirii unității pierdute, provocată de ruptura abisală dintre conștiință și abstractizare"51. Natura paradoxală a unui stil, care pendulează, inegal, între intelect și emoție a expresiei, în favoarea celei din urmă, se răsfrânge asupra conținutului, deconstruind parțial canonul Generației, prin instaurarea unui nou ceremonial
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
care pendulează, inegal, între intelect și emoție a expresiei, în favoarea celei din urmă, se răsfrânge asupra conținutului, deconstruind parțial canonul Generației, prin instaurarea unui nou ceremonial. Vindecarea prin poezie sau poezia ca terapie, ca formă de recuperare a unui timp pierdut, a unui spațiu originar, aproape paradiziac, regăsibil și înțeles doar cu ochii sufletului. Iar, dacă paradisul este un illo tempore, atunci calea cea mai simplă către el este poezia, adică zborul. "De boala de care sufăr/ Nu se moare,/ Ci
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
În completare, ideea asupra căreia insistă Alex Ștefănescu, analizându-i poezia Anei Blandiana, pornește din "rațiunea care nu lasă să se înțeleagă că poeta exploatează efectul pe care îl are ingenuitatea feciorelnică asupra unor conștiințe mature, răscolite de nostalgia inocenței pierdute"103, și se referă "tocmai la acest deplin control al poetei asupra creației sale, constituie uneori, pentru cititori, un motiv de insatisfacție estetică. Totul fiind bine făcut simplu, trainic, neted -, lipsește orice amintire a efortului creator. Când ideea în sine
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
de vreo mediere sau de vreo reconstruire a unei noi lumi, se regăsește în poemele Învingători și Mândrie. Nostalgia manifestată pentru vremurile apuse, fie ea trăită la nivel individual sau colectiv, nu este altceva decât nostalgia pentru eden, pentru paradisul pierdut. Încredințarea unei stări de fericire pe care numai trecutul o deține, în opoziție cu prezentul se manifestă la Ana Blandiana prin conflictul între ascensiunea spre puritate și primele degradări ale societății. Totuși, perioada "trecerii de la jocul copilăresc al învingătorilor de
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
epoci/ Nehotărâte și fără sfârșit?/ Niciun răspuns nu se naște/ Decât când nimeni nu mai are/ Nevoie de el/ Și întrebarea care-l aștepta/ A murit". (Contratimp) De data aceasta, trecutul nu mai poate fi nici măcar reconstruit imagistic sau simbolic. Pierdute sau indescifrabile pentru femeia matură de acum, bucățile de timp ale universului copilăriei sale par să devină inaccesibile sufletului prea obosit al autoarei. Teama că prezentul va deveni și el un trecut neînțeles pentru viitor este dovedită și accentuată și
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
fel cum este și cunoașterea prin vis, care permite înțelegerea anticipativă și de ansamblu a lucrurilor neînțelese în mod normal. Ana Blandiana utilizează visul drept instrument de înțelegere și de întoarcere către vârsta copilăriei, pe care o resimte în permanență pierdută și după care aleargă în permanență. La fel ca oglinda, visul reconstruiește, însă, în poezia acesteia, doar o imagine înșelătoare a acelor vremuri, semn al ireversibilității timpului: Există o viață a sufletului, o viață spirituală în poezia Anei Blandiana, născându
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
stabilește între somn și moarte, marea trecere fiind, de fapt, laudă adusă somnului, ne vom referi și la un alt spațiu de refugiu, comun lui Lucian Blaga și Anei Blandiana și anume satul, cu toate elementele lui. Reconstrucția vârstei deja pierdute se face printr-o disperată încercare de a redescoperi elementele care compuneau acel Univers: "Acoperită de rouă,/ Țara frunzelor fragede,/ Câte milenii încă/ Nu vei obosi să te naști?/ Leagăn de nenorocire/ Atât de frumos încât nimeni/ Nu are timp
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
să ia naștere o nouă realitate se dovedește, pe parcurs, aproape imposibilă, efortul reconstrucției acelor momente fiind supus eșecului. Totuși, o suspendare a vremii, așa cum numai arta o poate realiza, ar face posibilă nașterea unei noi lumi prin regăsirea timpului pierdut: În satul în care mă-ntorc/ Ceasuri cu cuc sfarmă vremea/ Și mari bucăți de tăcere/ Zac sparte în praful din drum./ Acele se-nvârt cu hărnicie,/ Arătând mereu ceva de neprivit./ Orele au căzut de mult,/ Acele aleargă fără
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
Aș fi putut să te ating./ Dar mi-e teamă să nu te scutur,/ Dar pe făptura-ți nevăzută/ Conturul nesperat de dar/ Aș fi putut..." (Abia începusem să simt) În încercarea zadarnică de a regăsi ce pare pentru totdeauna pierdut, poezia în sine devine o călătorie spre viitor sau spre trecut, dinamismul fiind cel care caracterizează arta. "Ce este o călătorie, dacă nu o înscenare de a vedea cum, în alte condiții, sufletul nostru rămâne același? Ce este o călătorie
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]