12,849 matches
-
cunoșteam. Era o legătură mai presus de rupturi și ea a fost ruptă. în timp ce vorbea, se apleca spre câteva lumânări de pe podea și le aprindea cu un amnar. Apoi s-a înălțat încă o dată, dreaptă, cu razele galbene de pe podea luminând-o ei de jos în sus și proiectând umbre mari pe perete. Vultur-în-Zbor își aduse aminte: așa arătase zeița Axona. Atunci. Cu mult timp. înainte. Și amintirea aceea se combină cu istoria dezvăluită a insulei, pierzându-se în acea obscuritate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
la noaptea petrecută cu Liv, o nevoie de ceva care să-l liniștească. Nu se mai obosi să-și analizeze motivele, dar își dădu seama că venirea ei îl bucura. în ceea ce-o privea pe Media, fața i se luminase brusc. Prepelicarul spuse: — Ea nu. Doar tu. Vultur-în-Zbor găsi în el un strop de putere. — Surioară, zise. Tu trebuie să mă conduci la Grimus. Nu merg dacă nu vine și ea. Așa că va trebui să ne iei pe amândoi. Nemulțumită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
însumi veghind asupra ta, fără ca tu să știi? Prostii. Deși ți-ai jucat și tu bine cărțile, n-o să neg asta. La vederea acelui chip atât de asemănător lui și totuși atât de diferit, care-i zâmbea binevoitor ceva se lumină înăuntrul lui Vultur-în-Zbor. Sau poate că ar fi mai bine să zicem că o mulțime de lucruri începură să se lege. O amintire veche, veche de tot, nu-i dădea pace: amintirea unui om în căutarea unei voci cu care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Omul luptă să adune cât mai mult, să strângă cât mai multe „nimicuri valoroase”, o sumedenie de lucruri pe care le consideră utile, dar care sunt, de fapt, la fel de inutile ca și o lanternă aprinsă sub lumina Soarelui, spre a lumina, în absurd, ceea ce este deja luminos, mai cu seamă pentru a încerca să lumineze o minte întunecată, în ale cărei colțuri nu a pătruns încă lumina orbitoare a Soarelui. Inutilitatea averilor strânse pe pământ este arătată și în Evanghelia lui
Un urât frumos în societatea contemporană. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Ionela Alexandra Răstoacă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_950]
-
o sumedenie de lucruri pe care le consideră utile, dar care sunt, de fapt, la fel de inutile ca și o lanternă aprinsă sub lumina Soarelui, spre a lumina, în absurd, ceea ce este deja luminos, mai cu seamă pentru a încerca să lumineze o minte întunecată, în ale cărei colțuri nu a pătruns încă lumina orbitoare a Soarelui. Inutilitatea averilor strânse pe pământ este arătată și în Evanghelia lui Matei, capitolul 6, versetul 19: Nu vă strângeți comori pe pământ, unde molia și
Un urât frumos în societatea contemporană. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Ionela Alexandra Răstoacă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_950]
-
ca Tony Muldoon să poată să se plângă din nou că a tras o sperietură, fricosul. Facem câteva poze sculpturii. Am arătat înspre ea, atârnând la picioarele noastre și sclipind în lumini ca un glob de Crăciun. Chipul bărbatului se lumină: —Tu ești artista, nu-i așa? Drăguț spectacol. Te-am văzut la petrecere săptămâna trecută. Nu se uită așa ușor rochia aia! spuse, întinzându-mi mâna. Marcus Samson, a spus, numai că a ieșit „Sempson“. Încântat să te cunosc! — Sam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
-i surâdă cu minciuna nălucii de peste timpul în care crezi că descoperi un dram din tine, o frântură din Lumea în care ai fost, o pală din flacăra despre care, poate, într-o străfulgerare de vis, ai crezut că-ți luminează sau doar îți încălzește viața. N-avea ce să găsească în ea, oricât m-ar fi studiat concentrată, țuguindu-și buzele și mijindu-și ochii, ca și cum încerca să tragă de peste mine straturi și straturi de timp. Să mă răzuiască, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de dor...“. Privind acum femeia aceea revăzută aiurea, pe neașteptate, în casa prietenului meu, când nici nu mai știam că a existat cândva, mă pierdusem iarăși în plutirea mea pe vălătuci de neguri, printre săgețile unui Soare care încerca să lumineze în mine cotloane sufletești demult închise. Mâlite demult, dar fojgăind încă în ele vechi gânduri, imagini ciobite, amestec vâscos de năluci și așchii de dorințe, cotloane alandala pitite, așa cum peretele lutos, înalt al unui râu este străpuns câteodată, în adânc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
am reluat secvența intrării ochelaristei în sufragerie. Iar și iar, cu ochii strânși, încordat, silind-o să mai facă un pas, încă un pas, să așeze tortul pe masă, Veturia să taie prima felie și, dintr-odată, totul să se lumineze în mine. Să revin din timpul acesta difuz, din cofetărie (auzi, nume de cofetărie, „Tineretului“, fostă „Progresul Roșu“!), de lângă Ana, din pâcla în care mă aflam, să trec și pe lângă cel care parcă rămăsese undeva în noapte și mă închipuia
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
am gândit decât la lupta mea cu stomacul. Arma psihologică. Țopăind ca împins de un arc nemaipomenit, am pornit spre intersecția dinspre Cișmigiu. Aveam 25 de lei în buzunar. Puteam să sărbătoresc victoria asupra stomacului peste drum, la „Gambrinus“. Se luminase de-a binelea de-acum. Ceața se risipise. Valÿ, de la hotelul „Cișmigiu“, ieșise deja să admire Bulevardul. Rezemată de panoul cu filmul de la „Timpuri Noi“, o făcea pe copila care chiulește de la școală și se roagă de babalâci: „Vreau și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
nu mai dai p-acasă“. O lăsam pe Ester să-și desfășoare recitalul. Eu doar priveam, parcă atunci vedeam pentru prima dată așa ceva, cum zăpada adunată pe acoperișul înalt, pe turlele feciorelnice, făcea biserica să râdă, să se bucure, să lumineze, să răspândească liniște și măreție, chiar și așa cum era, schilodită, rănită, batjocorită. Am simțit, am crezut atunci că acea ninsoare fusese trimisă de Dumnezeu nu pentru noi, cum îmi închipuisem când zburdam cu Ester pe Bulevard, în dreptul cinematografelor, ci numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
timp. Dar dincolo de aceste mofturi de ins țâfnos rămâne marea lumină a prieteniei care ne-a unit în anii noștri tineri și care și acum, în pofida acestor fleacuri de izmeniri ale mele (și poate nu numai ale mele), încă ne luminează sufletele, ne spuzește nostalgiile. Rămâne tonic sentimentul că suntem împreună, literar, orice am face, orice am crede, oricum ne-am socoti că suntem sau am vrea să fim. Ne-a unit un timp al pagubelor și în care, pentru a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
la Muzeu. Îmi dau seama că nu merită. Dacă am ceva de spus, o voi spune în scris. De-asta îmi dă această putere scrisul meu de acum. Pentru că nu mă vlăguiește, nu pustiește ceva în mine, ci, dimpotrivă, ordonează, luminează. Aș vrea doar să fiu în stare să scriu curat, adevărat, drept, pe măsura luminii pe care mi-o aduce ca o târzie Luminare acum, când coborârea nu numai că este începută, dar se grăbește vertiginos, tot mai năprasnică, spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
la ea. Dar un automatism al gândului, al gestului mecanic, al golului mă făcea de fiecare dată să ridic ochii spre ferestrele acelea, ca și cum aș fi urmărit dacă Ester s-a întors acasă, dacă a aprins luminile, dacă ferestrele ei luminează, dacă mai este acasă, dacă mai este, dacă mai... Am sunat-o pe Conți mai apoi, peste câteva zile, și a venit. O sunam și, într-adevăr, apărea oriunde m-aș fi aflat. De obicei, o chemam când mi se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
o situație dată, oricât s-ar strădui să numească, nu vor reuși decât să dea, cel mult, creații serbede, oarecari. Ficțiunea ordonează viața, exprimă esențele, despoaie realul de tot convenționalismul cotidianului, de falsitatea oportunismelor de tot felul, de emoțiile momentului, luminând ceea ce-i cu adevărat durere profundă, bucurie, iubire sau ură copleșitoare. Suntem, astfel, adevărați în ficțiune. Suntem reali în irealitatea proiecțiilor noastre. Cel puțin eu mă simt mult mai adevărat, mai autentic, improvizând, chiar și în banalul zilelor. Realitatea mea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
cu acea nepăsare a timpului pe care îl trăiam. Dimineața, când s-a spart cheful, am plecat spre casă, gândind să mă duc pe la prânz la vot. Am adormit însă în tramvai. La capătul liniei, vatmanul m-a trezit. Se lumina de ziuă. De undeva se auzea un taraf. Instinctiv am pocnit din degete, zvâcnind spre o țopăitură. N-am mai apucat să chiui. Vatmanul m-a scos afară din vagon. Un fel de șut, cu învârtitură pe loc. L-am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
fi putut să-i lovească inima lui bună și curată. Voiam doar să-l fac să povestească, iar și iar, despre mahoanele lui, despre mare, despre câmpia încinsă în care stăpâni erau doar măgărușii, caprele răzlețe, ciulinii uscați și Luna luminând câte un drumeag ducând spre niciunde. Nu reușeam să-l facem să povestească ceva coerent despre Balcicul său. Parcă prindea cuvintele dintr-un stol zburătăcit de vânt, venea câte unul și se lăsa rostit de Kerim, destăinuindu-se numai lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
de fapt, de ea. Într-o dimineață de Paște. Fuseserăm împreună la slujba de la Patriarhie. Am stat până la miruirea din răzarea dimineții. A slujit tot timpul Patriarhul de atunci. Am mers apoi pe jos până la ea acasă, pe Bulevard. Se luminase bine. Lumea mergea pe străzi cu lumânările aprinse. O mare de lumânări pâlpâind în început de zi, de-a lungul cheiului, apoi în sus, pe Cale. La intersecția de la Operetă, așteptând schimbarea stopului, am privit instinctiv, cum făceam aproape de câte ori
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
dispus, supus, totul va fi bine? Dădu iar să se repeadă la mine. Mă trăsesem în tocul ușii și îl priveam îngrozit. Se opri dintr-odată în fața mea, tocmai când ridicasem brațul și mă avântasem să-l pocnesc. Zâmbi, ca luminat de cine știe ce rază care îl străbătea chiar atunci. — Eu nu m-am spânzurat. Eu am vrut doar să trăiesc. Doar să trăiesc, asta am vrut. Le-am lăsat altora demnitatea și toate celelalte gogorițe de-astea. Și tu, până la urmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
că eu sunt în ea. O văzusem aproape, rând cu rând, în dusul molcom al tramvaiului. Și am scris-o. Citind-o acum, în nepăsarea clipelor de acum, și ele albe, nesfârșit de albe și fără de gând, simt cum se luminează parcă și noaptea aceea de demult. Fata cu ochelari încă șovăie cu tortul ei în mână. Dar acum o văd intrând. Ducându-se, parcă dezorientată, într-o direcție aiurea, apoi revenindu-și, găsind în cele din urmă drumul bun, adevărat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
bătuse joc de ea. Eram cu serviciul încă la Botoșani, pe-atunci. Venise și ea rănită acasă. Într-o iarnă mi-a spus asta. Am băgat la cap. Trebuie să fii strivit mai întâi, zicea, ca mai pe urmă să luminezi. Luminare din strivire... Va da să-și tragă mâna. — Trebuie să plec, zău. Și așa, dacă mai stau, iar ne luăm la ceartă. Voi zâmbi și eu, strângându-i încă mâna. — Dar nu... Nu mă pot certa cu tine, am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
În iad. Alții au observat că un cerșetor care semăna foarte bine cu defunctul milionar fusese văzut vreme de cîteva luni prin Împrejurimile cetățuii, pînă cînd un automobil negru, cu perdele trase, dăduse peste el, fără să oprească, În plină lumina zilele. Pe atunci era prea tîrziu: legenda Întunecată a vilei, ca și invazia muzicii cubaneze În saloanele de dans din oraș erau deja de neoprit. CÎteva luni mai tîrziu, don Ricardo Aldaya Își mută familia În casa de pe bulevardul Tibidabo
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
Înalt, grav și reticent. — Sicriul? Întrebarăm Fermín și cu mine la unison. — Nu sînteți de la pompe funebre? Întrebă călugărița cu voce obosită. M-am Întrebat dacă era un cometariu asupra Înfățișării noastre sau o Întrebare veritabilă. Lui Fermín i se lumină chipul dinaintea unei ocazii atît de providențiale. — Sicriul e În furgonetă. Mai Întîi am vrea să recunoaștem clientul. Un aspect pur tehnic. Am simțit cum mă podidește greața. Am crezut că vine domnul Collbató În persoană, zise călugărița. — Domnul Collbató
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
distrăm, să ne Încingem deci cu faptele. Ceva din povestirea lui Daniel mi s-a părut tare ciudat, mai mult decît restul, și nu pentru caracterul foiletonesc al intrigii, ci din pricina unui detaliu esențial și În aparență banal, adăugă Barceló. — Luminați-ne, don Gustavo. — Iată-l: chestia cum că tatăl lui Carax refuză să-i recunoască trupul neînsuflețit, pretinzînd că nu avea nici un copil. Foarte ciudat mi se pare mie. Aproape Împotriva naturii. Nu există pe lume tată care să facă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
am condus pe bătrînel Într-o celulă lugubră pe care Fermín și Rociíto o Împodobiseră de sărbătoare, cu cîteva lumînări și cu cîțiva stropi de parfum. CÎnd dădu cu ochii de abundenta frumusețe a Afroditei noastre jerezane, chipul bătrînelului se lumină de paradisuri visate. — Domnul să vă binecuvînteze. — Iar dumneata să te vezi cu el, zise Fermín, făcîndu-i semn sirenei din strada Escudillers să Înceapă a-și desfășura iscusința. Am văzut-o luîndu-l pe bătrînel cu o nesfîrșită delicatețe și sărutîndu-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]