7,472 matches
-
copleșind RDG cu aprecierea, atenția și sprijinul lor, oficialii vest-germani anulau involuntar orice șansă de schimbare internă, inclusiv reforma economiei industriale a Germaniei de Est, poluantă și depășită. „Construind punți”, Înfrățind orașe, prezentându-și omagiile și distanțându-se de criticile Occidentului la adresa regimurilor din blocul estic, oamenii de stat de la Bonn au insuflat conducerii RDG o falsă impresie de stabilitate și securitate. Mai mult, „răscumpărând” oponenții și deținuții politici, Germania de Vest a privat opoziția est-germană de unii dintre cei mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cunoscut Îndeosebi pentru eseul său intitulat Alternativa, o critică explicit marxistă a „socialismului real existent”. Robert Havemann, un comunist mai vârstnic care a fost pus sub acuzare și amendat pentru că Îi luase apărarea cântărețului de folk Wolf Biermann (exilat În Occident În 1976), a criticat aspru partidul conducător nu pentru Încălcarea unor drepturi, ci pentru că Își trăda propriile idealuri Încurajând consumul de masă și proprietatea privată a bunurilor de consum. Wolfgang Harich, figură proeminentă În cercurile filosofice din RDG și vechi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
grijă să se manifeste În limitele limbajului și temelor sovietice. Ei presupuneau, și nu se Înșelau foarte mult, că Uniunea Sovietică mai avea de trăit. Andrei Amalrik, al cărui eseu intitulat Va supraviețui Uniunea Sovietică până În 1984? a apărut În Occident În 1970 și a fost republicat În ediție adăugită zece ani mai târziu, era un scriitor profetic, dar atipic. Spre deosebire de regimurile-marionetă pe care le instalase la granițe, În 1983 Uniunea Sovietică exista de mai mult timp decât majoritatea cetățenilor săi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
insurmontabil. Dacă În 1963 volumul comerțului exterior al țărilor CAER reprezenta 12% din totalul mondial, În 1979 el ajunsese la 9% și se afla În scădere rapidă 10. țările din blocul sovietic nu puteau concura calitativ cu economiile industriale din Occident; cu excepția Uniunii Sovietice, ele nu aveau nici o sursă stabilă de materii prime pe care să le vândă În Vest, astfel că nu puteau concura nici măcar cu țările subdezvoltate. Sistemul Închis al CAER Împiedica participarea la noile rețele comerciale ale Europei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de dolari la 20,5 miliarde, și asta nu era tot. După propriile estimări, În ultimii săi ani de existență, RDG a cheltuit peste 60% din câștigurile anuale la export numai pentru achitarea dobânzilor (deja mult reduse) la datoriile către Occident. Iugoslavia, dintotdeauna un client preferat (din 1950 până În 1964, Statele Unite au acoperit trei cincimi din deficitul anual al țării), a beneficiat de credite generoase și acorduri de stand-by pe baza unor date oficiale care nu aveau nici cea mai vagă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
URSS. Prințul Potemkin trebuie să fi zâmbit În mormânt când un raport al Băncii Mondiale din 1978 a conchis că RDG avea un nivel de trai superior celui din Marea Britanie. Dar comuniștii au Înțeles ceva care le scăpase bancherilor din Occident. Reforma economică În blocul sovietic nu fusese doar amânată. Ea era imposibilă. Cum a prezis Amalrik În Va supraviețui Uniunea Sovietică până În 1984?, conducerea comunistă „privea regimul ca pe un rău mai mic decât procesul dureros de transformare a regimului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Stockholmul, cu Varșovia și Berlinul de Est șsublinierea Îmi aparțineț, decât cu Londra și Parisul”. Ulterior, a ieșit la lumină faptul că liderii PSD le făcuseră În mai multe rânduri declarații confidențiale și compromițătoare politicienilor est-germani aflați În vizită În Occident. Björn Engholm aprecia În 1987 politica internă a RDG drept „istorică”, iar În anul următor, colegul său Oskar Lafontaine promitea să facă tot posibilul pentru a tempera sprijinul vest-german pentru disidenții est-germani. „Social-democrații”, Își asigura el interlocutorii, „trebuie să evite
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Horn a răspuns: „Îi vom lăsa să treacă fără multă tevatură și presupun că austriecii le vor da drumul”. Ușa spre Vest era În mod oficial deschisă: În următoarele 72 de ore, 22.000 de est-germani s-au năpustit În Occident. Autoritățile est-germane au protestat cu furie: gestul ungurilor reprezenta o Încălcare a acordului de lungă durată dintre guvernele comuniste care nu permitea ca țările lor să fie folosite drept rute de evadare din statele vecine și prietene. Însă autoritățile de la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mult mai rapizi. Pe 28 noiembrie, Stefan Heym, Christa Wolf și alți intelectuali est-germani au lansat un apel „Pentru țara noastră” - pentru salvarea socialismului și a Republicii Democrate Germane, protestând ferm Împotriva a ceea ce Heym descria drept „gunoiul poleit” al Occidentului. Bärbel Bohley, figura conducătoare În Neues Forum, a mers până la a califica deschiderea Zidului drept „nefericită” pentru că Întârzia „reforma” și precipita alegerile Înainte ca partidele și electoratul să fie „pregătite”. Ca mulți intelectuali „contestatari” din RDG (fără a mai vorbi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
manevră și chiar laudele străinătății, mai ales În primele etape ale „noului” Război Rece din anii ’80. Cum liderul român nu se sfia să-i critice pe ruși (și să-și trimită gimnastele la Jocurile Olimpice de la Los Angeles), americanii și Occidentul În general au trecut sub tăcere crimele lui din țară28. Românii, În schimb, au plătit cumplit pentru statutul privilegiat al lui Ceaușescu. Pentru creșterea populației - o tradițională obsesie „românistă” -, el a interzis În 1966 avortul la femeile sub 40 de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Asia Centrală, În Caucaz, dar mai ales la granița vestică Îndepărtată, de-a lungul coastei Mării Baltice. Republicile baltice ale Uniunii - Estonia, Letonia și Lituania - erau deosebite din trei puncte de vedere semnificative. În primul rând, ele erau mai expuse la influența Occidentului decât orice altă regiune a Uniunii Sovietice. Estonii În special aveau contacte cu țările scandinave, prindeau televiziunea finlandeză Încă din anii ’70 și erau foarte conștienți de contrastul dintre ei și vecinii lor prosperi. Lituanienii, care aveau afinități istorice și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și trimitea Înapoi sume substanțiale În valută, suprapopularea și șomajul din sud nu puneau probleme atât de mari. Dar la sfârșitul anilor ’70 economia iugoslavă a Început să se deterioreze. Ca și alte state comuniste, Iugoslavia avea datorii mari către Occident, dar, În vreme ce Varșovia sau Budapesta au contractat alte Împrumuturi, Belgradul a reacționat tipărind tot mai mulți bani. În anii ’80, țara a trecut la hiperinflație. În 1989, rata anuală a inflației era de 1.240% și continua să crească. Greșelile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Capitalismul, așa cum a fost el propovăduit În lungul și În latul Europei postcomuniste, era piața. Iar piața Însemna privatizare. Vânzarea contra cronometru a proprietății publice În Europa de Est după 1989 nu are precedent În istorie. Cultul privatizării care luase avânt În Occident de la sfârșitul anilor ’70 (vezi capitolul XVI) a fost doar modelul pentru ieșirea haotică din era proprietății de stat În Est; În rest, cele două procese nu aveau prea multe În comun. Capitalismul, așa cum se dezvoltase el de-a lungul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Într-o tentativă de a crea o națiune de capitaliști. Dar În anii imediat următori procedeul nu a făcut decât să provoace scandaluri și o reacție politică Împotriva „speculei” galopante. Anomaliile privatizării În Europa postcomunistă au la bază și neimplicarea Occidentului. Este adevărat că Moscova și Varșovia au fost invadate pe loc de tineri economiști americani care se ofereau să predea lecții despre construcția capitalismului, iar firmele germane și-au manifestat de la bun Început interesul față de companiile comuniste de renume precum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dezamăgiți” (ca să folosim eufemismul prim-ministrului polonez, Hanna Suchocka) de tratativele cu capitalele occidentale și Bruxelles-ul. și, Într-adevăr, liderii politici din estul Europei și-au petrecut restul deceniului căutând, frustrați, dar răbdători, angajamente ferme din partea reticenților interlocutori din Occident, asigurându-i pe alegătorii din țară că aderarea la UE chiar era pe ordinea de zi și Încercând, cu fiecare ocazie, să-i convingă pe partenerii străini că ca acest lucru trebuia să devină urgent realitate. Dar atenția Vestului era
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la o nouă monedă comună și transpunerea În practică a planurilor de integrare instituțională elaborate la Maastricht. În Germania, creșteau neliniștile privind costurile și dificultățile integrării fostei RDG. Iar catastrofa iugoslavă - care la Început servise drept avertisment pentru politicienii din Occident că era riscant să subestimezi problemele postcomuniste - devenise o adevărată obsesie. Intelectualii marcanți aveau deja alte preocupări (un barometru sigur al modelor politice trecătoare). Cu numai câțiva ani În urmă, comentatorii redescoperiseră „Europa Centrală”, iar Havel, Kundera, Michnik și alții
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
UE. Candidații, la rândul lor, au insistat (pe cât și-au permis) să li se dea asigurări că vor avea acces liber la consumatorii UE, Încercând simultan să Își protejeze piața internă de un potop al bunurilor și serviciilor superioare din Occident. Lupta era, evident, inegală. Dacă UE era de mult obiectul mărturisit al dorințelor estice, ipoteticii noi membri nu aveau nimic de oferit În schimb - doar o promisiune de bună purtare. și astfel s-a stabilit că noilor europeni li se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anual de 335.000 de oameni dacă frontierele celor zece state candidate din Est ar fi fost deschise fără restricții), majoritatea statelor membre din Vest au insistat să impună o limită pentru numărul de est-europeni care se puteau stabili În Occident - Încălcând astfel flagrant spiritul și chiar litera tratatelor și proclamațiilor elaborate timp de un deceniu. Germania, Austria și Finlanda au impus limite stricte pentru primii doi ani, cu opțiunea prelungirii lor pentru Încă cinci ani. Le-au urmat Belgia, Italia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
generația șaizecistă - adică cei născuți Între 1946 și 1951, cea mai mare parte a generației baby-boom - Își aminteau cu drag deceniul „lor”, cultivând În continuare amintiri dragi și un sentiment exagerat al propriei importanțe. Iar părinții lor, cel puțin În Occident, erau recunoscători pentru stabilitatea politică și siguranța materială din acea perioadă, În contrast cu ororile anterioare. Dar cei care erau prea tineri ca să țină minte anii ’60 nu se dădeau În vânt după autoproslăvirea solipsistă a bătrânilor memorialiști ai epocii, iar cei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nerealistă) a unui viitor comun. țările de pe continent nu erau singurele care se temeau că vor rămâne În afara Europei. Din perspectiva moldovenilor vorbitori de română, vecinii lor de la vest aveau o șansă istorică. Spre deosebire de locuitorii Republicii Moldova, românii erau văzuți de Occident ca niște candidați perfect legitimi, deși indolenți, și aveau asigurat un viitor european. De la București, lucrurile se vedeau Însă altfel: România Însăși părea În pericol de a nu fi acceptată. În 1989, când tovarășii lui Ceaușescu au Început Într-un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Sfârșitul secolului XX În Europa nu avea omogenitatea implicită În relatările sigure despre precedentul fin-de-siècle. și totuși, exista o identitate specific europeană, sesizabilă În medii diverse. Cultura de elită - Îndeosebi artele spectacolului - era Încă sponsorizată de stat, cel puțin În Occident. Muzeele, galeriile de artă, companiile de operă, orchestrele și trupele de balet erau finanțate În mare măsură (În multe țări chiar exclusiv) prin generoase subsidii anuale din fondurile publice. Excepția flagrantă a Marii Britanii, unde Loteria Națională a preluat de la Trezorerie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
alarmă pentru Europa: o ocazie ca europenii să-și regândească identitatea comună, să se inspire din valorile iluministe pe care le Împărtășeau și să adopte o poziție europeană distinctă În politica mondială. Articolul a fost sincronizat cu apariția În tot Occidentul a unor eseuri similare semnate de figuri publice la fel de ilustre: Umberto Eco În La Repubblica, Gianni Vattimo În La Stampa, președintele elvețian al Academiei germane de Arte, Adolf Muschg, În Neue Zürcher Zeitung, filosoful spaniol Fernando Savater În El País
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dacă el ilustra continuitatea sau ruptura cu trecutul republican al țării. Exista Încă, la acea vreme, o respectată școală de istorici francezi care susțineau că „scutul” pétainist apărase Franța de „polonizare” - de parcă Hitler intenționase vreodată să Își trateze cuceririle din Occident cu ferocitatea barbară aplicată Estului. În istoriografie, ca și În viața națională, era Încă imposibil să exprimi cel mai mic dubiu asupra rezistenței eroice a francezilor din toată țara. Singura concesie făcută În acei ani de autoritățile franceze noilor tendințe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai important din al doilea război mondial. Dar atunci lucrurile păreau altfel. La fel și În Europa de Est. Pentru est-europeni, eliberați abia după 1989 de povara interpretării comuniste oficiale a celui de-al doilea război mondial, obsesia fin-de-siècle a Holocaustului În Occident avea implicații tulburătoare. Pe de o parte, În comparație cu Vestul, Estul postbelic are mai multe lucruri de rememorat - și de uitat. Evreii erau mai numeroși În jumătatea de est a Europei și au fost uciși Într-o proporție mai mare; majoritatea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
uimitor, inteligența sa vie și vasta cuprindere a unor fenomene de civilizație nu doar disparate, ci și contrarii fiind admirabile. Spre deosebire de autorii multor altor tratate similare, Tony Judt nu privește țările de dincolo de Cortina de Fier drept „rudele sărace” ale Occidentului. Dimpotrivă, ele au parte de o prezentare echitabilă, fiind văzute drept parte legitimă și vie a proceselor istorice ale ultimilor 60 de ani. Deducem de aici că În demersul său a prevalat țintirea directă a Adevărului, și nu scrutarea printre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]