7,756 matches
-
de a vorbi despre sine Însuși.” (N. Iorga) Lumea/țara piere și baba se piaptănă. (Egocentrismul firii unora este atât de pregnant, Încât Îi face să fie preocupați de persoana lor chiar și În momente de răscruce pentru comunitate: „Țara piere de tătari și ea bea cu lăutari”.) „Egoistul Împarte cu alții numai grijile și supărările lui.” (H. de Balzac) Țiganul, când s-a văzut Împărat, Întâi pe tată-său l-a spânzurat. (Ingratitudinea este o formă a degradării morale și
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
Încrederea cu atractive promisiuni sau Întreținându-i speranțele cu iluzii amăgitoare.) Întâlnim nu o dată În viață situația paradoxală a răului care poartă masca binelui: „Cei răi cred că-ți fac mult bine atunci când nu-ți fac rău.” (Esop) Lucrul rău piere greu. (Pe de o parte, pentru că răul se Învață ușor, iar pe de altă parte, pentru că răul este ca și cancerul: sapă tot mai adânc În organismul bolnav, făcându-l să fie tot mai vulnerabil la rău.) Cine sapă gropa
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
omul cât de bun, vinul Îl face nebun”; „Bețivul se Învață cu beția, și tâlharul cu hoția”; „Vinul, țuica cui Îi place n-are cu ce să se Îmbrace” etc.) A intrat vulpea În sac. Faptul că lacomul de lăcomie piere este consemnat și În proverbele: „Musca când Își vâră tot capul În miere, acolo și-l lasă”; Nu pofti ce nu-i al tău, că ți se ia și ce-i al tău”.) Foamea e cel mai bun bucătar. Când
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
anticipativă, care nu mai este subjugată ultimatumului unei dorințe sau imperativelor unei prejudecăți.) „Fiecare Își Învinovățește memoria; nimeni judecata.” (E. Cioran) Bea paharul până-i plin. (O ocazie este favorabilă atât timp cât știm să o valorificăm.) Toată pasărea pe limba ei piere. (Destinul fiecăruia este dat de limitele În care Înțelege să-și asume responsabilitatea față de sine și față de ceilalți.) „Vorbește ca și cum ar trebui să dai socoteală.” (Platon) Nu judeca, ca să nu fii judecat. (Cel care este judecat nu numai că este
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
Syrus) Obrazul subțire cu cheltuială se ține. (Cel care emite pretenții cu privire la sine, dorind, de exemplu, să trăiască pe picior mare, trebuie să se obișnuiască și cu ideea unor cheltuieli peste măsură: „Noblesse oblige”.) Cu ceea ce te lauzi, din aceea pieri. (Excesul de Încredere, de exemplu, În propria inteligență poate duce, În timp, la dezvoltarea tendinței de a impune celor din jur propriul mod de a gândi. De aceea, În popor, se mai spune: „Înfumurarea Înflorește, dar nu rodește”; „Lauda de
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
-i În mână nu-i minciună”.) Nu e greu să joci, e greu să te oprești. Într-adevăr, plăcerii dezlănțuite greu Îi poți pune frâu: „De ce bei, de ce-ai mai bea”.) Cel care se bizuie pe tăria armelor repede piere. (Pentru că ura născută În focul bătăliei se transformă tot mai mult În sălbăticie.) Puterea banului, manipularea În afaceritc "Puterea banului, manipularea În afaceri" Când banul cutează, cuvântul Încetează. (Din păcate, de prea multe ori viața ne arată că onestitatea sau
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
perseverență - nerăbdare, grabătc "Răbdare, perseverență - nerăbdare, grabă" Grăbește-te Încet. - Festina lente (Suetonius) (În alte proverbe găsim explicația, dar și consecințele nerespectării acestei recomandări: „Graba strică treaba”; „Cine se pornește cu graba/ Se-ntâlnește cu zăbava”; „Ce se face repede piere repede”; „Cine se grăbește curând ostenește”; Cine judecă pripit va regreta”; „Cu răbdarea treci și marea, dar cu răul, nici pârăul”.) „Tratăm pe oameni ca pe niște scrisori primite: le citim În grabă, dar nu le recitim.” (Voltaire) Cine rămâne
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
dorințe trebuie să facă parte din destinul omului: numai așa vigilența sa va fi mereu trează, numai așa el va putea avea sentimentul că făurirea personalității lui depinde Într-o anumită măsură și de el.) Toată pasărea pe limba ei piere. (Desigur, fiecare dintre noi ne exprimăm În limitele personalității noastre, dar nu trebuie să fetișizăm rolul acestor limite; este o datorie a omului să-și responsabilizeze faptele, să-și oblige gândirea să disciplineze firea sau chiar s-o Învingă: „Una
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
asta-i viața, viața nu e ușoară, e un fel de moarte”. Cui Îi plac trandafirii Îndură Înțepăturile ghimpilor. (Cel care este dedicat, de exemplu, adevărului, dreptății este gata să Îndure tot felul de opreliști, de persecuții, de sacrificii: „Nu pier caii când vor câinii, nici slugile când vor stăpânii”; „Multe-am tras și nu m-am ras, nici de asta nu m-oi tunde”.) „Nu există rai, dar trebuie să ne străduim a merita să existe unul.” (J. Renard) Nimic
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
multă putere la nivelul unor demnități publice, transformându-se În lideri autocratici; În acțiunile de respectare cu strictețe a tuturor preceptelor rituale ale unei religii, devenind bigoți etc.). Μ Învățătura creștină ne spune: „Cei ce scot sabia, de sabie vor pieri”. Prin urmare, la o agresiune sau la un rău comis de cineva, va trebui să existe Întotdeauna și alte posibilități de răspuns decât acelea care doar repetă agresiunea sau răul produs. E mai ușor de răspuns la rău cu rău
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
ci să Încercăm să credem În existența și a unui alt univers, și anume a aceluia care ne iluzionează În credința că fiecare dintre noi este o părticică de divinitate (care, desigur, nu numai că nu va trebui lăsată să piară, ci, dimpotrivă, va trebui să fie mereu potențată, dacă vrem să ne Înscriem pe un drum al obținerii desăvârșirii). Μ Psihicul uman are, prin natura lui, o particularitate interesantă: când nu poate Înțelege, cu claritatea dorită, un lucru, atunci se
[Corola-publishinghouse/Science/2105_a_3430]
-
e pentru Jorge Într-un raport antinomic cu credința. Arogându-și dreptul de a lua totul În derizoriu, el deschide calea Îndoielii, care este dușmanul adevărului revelat: - Dar ce te-a speriat În discuția aceasta despre râs? Nu faci să piară râsul dând pierzaniei această carte. - Nu, desigur. Râsul este slăbiciunea, putreziciunea, lipsa de gust a cărnii noastre. Este gâdilatul pentru țăran, nerușinarea pentru bețiv, chiar și Biserica, În Înțelepciunea ei, a Îngăduit clipa de sărbătoare, de carnaval, de bâlci, această
[Corola-publishinghouse/Science/2314_a_3639]
-
nepervertite, declarându-se ca atare și încercând să facă să triumfe sufletescul pur, fie acesta de ordinul senzualității ("Lăsați ploaia să mă îmbrățișeze de la tâmple până la glezne"), fie de ordinul convingerii morale ("De gingășie tot mai mult mă-ntunec/ Și pier de umanism și milă"). Efectul, paradoxal, al acestei atitudini este că poezia sinceră a biografiei sentimentale a tinerilor scriitori din anii '60 a impus, în fond, pentru o vreme, o retorică a afectării și un număr de motive etico-sociale generale
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
speranței ar fi însăși moartea: "Poemele trăiau în vraja morții, fascinate de armoniile elementare și de ritualul cosmic"148, când: Treceau clipe mari zdrențuite pe cer,/ Mișcând pe zăpadă umbre abia colorate,/ Le priveam cum răsar, cum vâslesc și cum pier/ În lumina din care izvorâseră toate.// Vinovate de-a fi doar atât se-oglindeau/ Înmulțindu-și în omătul complice,/ Ca și cum s-ar scuza că-s prea gingașe sau/ Ca și cum, uluite, ar cerca să explice// Veșniciei fiorul împăcat și intens/ Al
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
neclintit,/ Parc-a mers și timpul după roata morii/ Și la miezul nopții s-a oprit.// Mă agăț de spițele-nghețate/ Să pornească roata, să se facă zi,/ Și se subțiază și mă tem că lemnul/ Măcinat de ape va pieri." (La moară). Jocul copilăriei, la Ileana Mălăncioiu, este unul obscur, de tip macabru, grav, prin intenția de a readuce, în prim plan, un trecut deloc confortabil sieși. Este un joc arghezian, de de-a v-ați ascunselea, un joc nou
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
curajului de a o cuceri prin și peste obstacolele și ispitele ei. Dramaturgia lumii ne înfățișează, îndeobște, pe eroii Oreste, Hamlet, Egmont care își dilată virtuțile în toiul acțiunii conflictuale și mută, prin forța lor morală, munții din loc. Dacă pier victorioși în această luptă ca preț de jertfă adus victoriei însăși îi numim eroi tragici și-i nemurim. Există o dramaturgie născută în secolul XX, care pune în joc degradarea unui tip al umanității prin alienare ruptură condiționată de un
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
întregului glob. În realitate, numeroși cetățeni ai unei țări dezvoltate se află astăzi la răspântia dintre „control” (variantă „moale” a supravegherii) și supravegherea „dură”, bazată pe principii arhaice și pe mijloace moderne. În ciuda pronosticurilor futuriste ale lui Deleuze, trecutul nu piere cu una cu două și tocmai această dependență a cetățeanului de două instanțe diferite îi conferă acestuia un statut absolut inedit. Kafka a fost primul care a avut intuiția acestei trăsături a modernității: controlul impersonal coexistă cu supravegherea personală. Noi
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
care le-am descoperit în percepția vizuală, dispunem la urma urmelor de un indiciu indirect că formele noastre centrice și excentrice pot avea bază fizică. Prin urmare, am fost încântat să descopăr în planul unui plafon realizat de marele arhitect Pier Luigi Nervi exact modelul nostru. Desenul derivă din statica unui sistem de nervuri „urmând liniile izostatice ale momentelor principale de încovoiere”, ceea ce în limbajul nespecialiștilor s-ar traduce prin aceea că nervurile prezintă sisteme centrice generate în jurul punctelor în care
Forţa centrului vizual: un studiu al compoziţiei în artele vizuale by Rudolf Arnheim () [Corola-publishinghouse/Science/600_a_1427]
-
volume eminescianizează cu distincție ("Stâlpii"). George Alboiu știe să scrie cu artă, chiar dacă îi descoperim, în poezia lui, pe Alecsandri, Eminescu, Blaga sau folclorul, cum s-a subliniat în mai multe prezentări ale poetului. "Eu de amărât ce sunt/ aș pieri de pe pământ,/ m-aș tot duce pe-o câmpie/ nimenea să nu mă știe" sau "Să-mi fi oiță bârsană/ să-ți fiu miel de neprihană/ Să-mi usuc botul la vânt/ și piciorul la pământ". Poetul este un damnat
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
arta de sta la pândă; "să poată cânta cum pasărea așteaptă pe ram". O anumită atitudine ironică se menține și aici și astfel aflăm că marea este o chestiune de încredere, că prosperitatea nu așteaptă, că lumânarea pe flacăra ei piere, că nu ne mai temem de doamna idealizată filozofie. Un poem realizat este cel închinat ovăzului: "Un poem pentru tine/ Ovăzule/ toți cântă grâul și porumbul toți te-au uitat/ Ovăzule blând spic nordic tain al cailor." "În turn" și
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
al cântecelor. Scrierea cu majusculă accentuează afectivitatea, dar ajunge și la manieră, având în vedere grafia cu spații largi ce impune o anumită diferențiere: "Pădure, Și nor, cer, și iad, și câmp, și rai, și loc și dor și Mare pier, voce" ("Dimensiuni") În "Bazarul cu vești" apare un personaj, "Glafira", o "Duduie" argheziană, boită, urâtă și ridicolă prin mondenitate. "S-a sfătuit cu doctorul Pepelea:/ Din șold, din fese-o să-i grefeze pielea." Tudor George face poezie din orice
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
este o poetă a emoției și a intuiției. Când încearcă să scrie o poezie de idei, inspirația poetei secătuiește: "Ce să mă fac? Întrebam,/ Stoluri deslușind prin dezghețul din geam./ Încă mi-e frig de domnul iernii, cumplit./ Oare-am pierit? N-am pierit!" Reușitele în arta pastelului se vădesc în primele volume: "Umblă roșie secara și parcă-mpletește pâraie/ și porumbul se scoală-n picioare de vânt și căldură/ Dunărea vine din vale și se-ncovoaie,/ Ca un braț care duce
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
a emoției și a intuiției. Când încearcă să scrie o poezie de idei, inspirația poetei secătuiește: "Ce să mă fac? Întrebam,/ Stoluri deslușind prin dezghețul din geam./ Încă mi-e frig de domnul iernii, cumplit./ Oare-am pierit? N-am pierit!" Reușitele în arta pastelului se vădesc în primele volume: "Umblă roșie secara și parcă-mpletește pâraie/ și porumbul se scoală-n picioare de vânt și căldură/ Dunărea vine din vale și se-ncovoaie,/ Ca un braț care duce o pâine imensă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
dar întotdeauna vital și răscolitor: "Mi-e dor, mărite doamne, acum de fiecare,/ întâi de tine, Ștefan, că te-ai numit cel Mare,/ Visez acele râuri ce ne-au rămas în țară,/ Sămânța unei ape din cer ce n-o să piară!" Adrian Păunescu își încarcă versurile cu imagini și emoție într-o relație intimă cu tema: "Știu, compatrioți, nu e lesne de traversat/ Momentul în care lipsesc destule pe piață,/ Nervii neamului nostru trebuie să fie liniștiți,/ într-un calm bărbătesc
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
se raportează analitic, separând elementele constitutive ale unei lumi dispărute și încercând să modeleze un alt ansamblu, mai apropiat de noi: "pe jos e semnul lumii, dar în văzduh/ deplâng un turn pustiu/ și-un duh/ singurătatea lumii-n care pier" ("Totem", Romulus Guga). Evocarea istorică surprinde pe paleta el figuri de voievozi, virtuțile dacilor, sciților, sarmaților, etruscilor și pentru că mitologia ne lipsește, poeții au dat dimensiune eposului, l-au mitizat, l-au legat de munții și de marea noastră. Au
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]