7,814 matches
-
se zbătea în spasmele morții. Am ridicat ochii spre cer: "Te-am răzbunat tăicuță!! am strigat eu. Dormi în pace". Și, din ziua aceea, duhul lui taica și-a aflat odihna. Și nopțile mele somnul. A fost cumplit, șoptește Alexandru. Biet de tine, tăicuță, prin câte ai trecut... E frig aicea? îl întreabă Ștefan înfiorat. Nu... Ștefan își șterge cu palmele obrajii uzi, zâmbește vag: Să ne încălzim dar... spune și ia plosca, umple două ulcele cu vin. Zi, bogdaproste! Să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
pentru ibovnice se războiau... Vânătorii de capete încoronate, mercenarii cu simbrie, se vindeau celui care plătea mai mult. Împărțiți în tabere, scoteau săbiile, se încăierau între ei ca orbeții, pustiiau târgurile; vărsările de sânge, jafurile, omorurile se țineau lanț, că bieții oameni ziua-n amiaza mare tremurau în spatele obloanelor trase. Nu mai era lege, nu mai era Dumnezeu!... Colac peste pupăză, foametea, ciuma, lingoarea, frigurile negre bântuiau într-o veselie, că nu mai pridideau popii cu slujbele de îngropăciune. Un blăstăm
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
fin: Ai vorbit cu "Sfânta"? Vorbit... Mi s-a arătat în vis. Și ce ți-a spus? "Pleacă!" mi-a spus, îngână ea înăbușit, sughițând. "Voichițo, mi-a spus ea, Măria sa e Domn mare! Tu... tu cine ești? O... o biată fată, ostatică în colivia de aur a Măriei sale. Ai cutezat să ridici ochii vrăjită asupra Domnului și Stăpânului tău!" Până când?! suspină ea. Până când?! Și-apoi?!... Apoi?! Ce va fi apoi?! Ștefan o mângâie pe creștet: Aiasta-i? Adevărul e că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Și aurul?! Țamblac trage mult aer în piept, se sprijină de cămin: Prin mine, a vorbit gura Măriei tale... "Aurul?! Ducații?! Ajutorul făgăduit?!" "Noi ne-am dat obolul! Adresați-vă la Roma. Părintele Creștinătății a adunat banii... Noi suntem niște bieți negustori, altă branșă", ne-a lămurit dogele. Într-adevăr, "branșa vânzătorilor"! exclamă Ștefan cu revoltă și dispreț. Genovezii și venețienii vând arme și pulbere și nouă, și turcilor. Legea negustoriei e fără de lege. Banul! Banul n-are miros. "Noi siamo
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
de neînfrânt! Stanciule Marele, îi întoarce zâmbetul Ștefan. Nici cu domnia ta nu mi-i rușine. Iaca-acu, nu știe omul, mă lauzi au mă batjocorești? Și te-asigur că nu-s stâncă. Taie-mă: va curge sânge. Sunt și eu un biet om cu păcate, ca toți oamenii. Și fac pe grozavul ca să-mi fac curaj. Numai eu știu ce-i în inima mea... Boierii, cu ochii plecați, cu mâinile împreunate, într-o tăcere religioasă; numai clopotele lipsesc... Ștefan îi privește, le
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Ștefan cu ochii spre cer, batjocoritor, implorând Pronia Divină. De-ar bântui o drăgălașă de ciumă neagră. M-aș mulțumi și c-o lingoare leșinată, n-aș zice ba și măcar de-o pârdalnică de pântecariță cufurită cu sânge, că bieții turcaleți mai mult pe vine, pitiți prin tufișuri, decât în șeaua cailor... Dă, Doamne, bine! Și, uite-așa, cătinel-cătinel, pe cale, îi vlăguim, îi împuținăm, îi sângerăm, îi înfricoșăm, îi însetăm, îi înfometăm, îi facem neoameni și-i ademenim la lupta
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cum au știut moldovenii să lupte și să moară apărându-și libertatea... Să scrii, ca aieste fapte să stea mărturie, "să nu rămână îngropate în mormântul uitării"... Măria ta le-ai scris mai bine cu spada! Eu... eu, cu o biată peană de gâscă... Peana aiasta de gâscă cum o vezi e o armă nu mai puțin ascuțită. Cu ea lupți în alt fel, e o luptă ce înfruntă veacurile... spune el gânditor și scoate dintr-un sertar un vraf de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Ce putere! Și, totuși, Măria ta ai dovedit-o: nicicând Moldova n-a fost mai unită, mai puternică! Poporul e după chipul și asemănarea cârmuitorului său. Să nu uităm că suntem și ce-a făcut din noi vitregia istoriei. Da! "Bietul om e sub vremi", rostește Daniil cu milă. Și veacul nostru a luat-o razna... Aici, la "Porțile Răsăritului", prea ne bat toate vânturile haine. Jur împrejur, împărății vrăjmașe ce se bat în capete ca munții din poveste... Și noi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
cele două războaie, într-un apartament ce mi s-a părut elegant. Din „prelucrarea” pe care domnul acela mi-a făcut-o țin minte doar un citat din Maiakovski care, vituperând individualismul, ironiza pe inșii meschini ce fac dintr-o biată suferință personală (cauzată, de pildă - pilda o dădea chiar marele poet - de un cui în talpă) o tragedie universală. Mentorul meu ocazional bătea, cu alte cuvinte, șaua ca să priceapă iapa... Singurul care m-a înțeles atunci a fost tata, fire
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
multă vreme roadele sale nu sunt comestibile), aud cum afară s-a stârnit vântul și înțeleg că, din această cauză, de pe ramurile pomului se desprinde, din când în când, câte un fruct putred. Degeaba! Zgomotul pe care îl fac aceste biete gutui viermănoase, căzând la pământ, mi se pare inexplicabil: surd, dar prea amplu, prea îndesat, de parcă ar cădea, izbindu-se de sol, niște săculețe mărișoare umplute cu nisip. Citesc și totodată „prind” ca într-o plasă tot ce scârțâie, foșnește
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
luni, n-a mai reușit să reziste încă puțin ca să-și sărbătorească, împreună cu „întregul popor” desigur, cei 25 de ani de la înscăunare). Așa stând lucrurile, pot oare să afirm că, în ciuda acestei suprapuneri apăsătoare, sufocante, o întreagă epocă peste o biată existență, în toți acești ani am fost foarte, foarte fericit că, în împrejurări deosebit de vitrege, am avut o căsnicie perfectă, că de aur a fost, de fapt, nu epoca, atât de glorificată, ci viața mea familială, umilă, anonimă? Să risc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
se cocârjise, nu mânca mai nimic, dormind, în schimb, aproape tot timpul. Începuse să uite, repeta de zece ori același lucru, o lua razna și devenise din cale afară de suspicios. El, care dusese până atunci greul gospodăriei, era acum un biet bătrân complet neputincios, rămas în grija unei bătrâne la fel de neputincioase, dar perfect lucide, care, la 84 de ani, își mobilizase toate forțele (ultimele!) pentru a face față situației. Și totuși, până la urmă, tot ea a murit prima; ca pentru a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Și a privi de sus e omenesc, prea omenesc. Așa m-a privit într-o zi o fostă colegă de la România literară, de la o înălțime de la care eu nu mi-am permis s-o privesc niciodată, nici măcar când era o biată și neajutorată debutantă. Dimpotrivă, pe atunci am încercat să-i insuflu curaj, să-i ridic moralul. Acum, ar fi trebuit să urc mult și bine până să ajung la nasul ei. Dar oare este normal să te uiți de sus
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
acela îngândurat, prea serios, are premoniția viitorului său: care parcă atârnă, ca un pietroi nevăzut, acolo, în atelierul fotografului Ed. Bukovski, deasupra capului tuns scurt, băiețește: gata-gata să cadă, să-l strivească. Doamne, ce grozăvie poate să fie pentru un biet copil propriul lui viitor! * Misiunea mea pe pământ: s-o apăr pe Doina de toate relele, să fiu scutul existenței ei. Doina trebuie să trăiască mult, mult de tot: și pentru mama ei, și pentru fratele ei. Câte restanțe de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
purtat cu un soi de naturalețe de cunoscuții și apropiații noștri. Am mai făcut împreună câțiva pași, apoi ne-am așezat pe o bancă. — ... Nu e vorba de mila obișnuită, pe care orice om normal o simte la vederea suferințele bietelor animale... Parcă cineva îmi dă un pumn în stomac de câte ori... Urcam într-o zi pe Schitu Măgureanu, în drum spre editură, când am avut ghinionul să-mi apară în cale... un pisoi. Mieuna jalnic, de dincolo de grilajul Cișmigiului, spre stradă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
fără stăpân și păstor într-un țarc, ale stăruinței în rugăciuni (înfricoșate) țin de o relatare cu mult mai realistă. Căci despărțirea de Hristos a fost, cu siguranță, o tragedie pentru ucenici, încă neîmbrăcați „cu putere de sus”, încă niște bieți oameni, temători, somnoroși, gata oricând să (se) renege. Peste zece zile, de Cincizecime (Rusalii) apostolii se vor „îmbrăca cu putere de sus”, vor „lua putere” de la Duhul Sfânt (Fapte, cap. 1-4): „Și când a sosit ziua Cincizecimii, erau toți împreună
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
că aș putea să mor mai mult mă miră decât mă sperie; într-atât de cert mi se pare că eu ca eu, dar eul acela nu poate să piară: e indestructibil, inextingibil. * În povestirea Rața, de Varlam Șalamov, un biet deținut, foarte aproape de capătul puterilor și îndeletnicindu-se cu o treabă pe care n-o mai făcuse niciodată, încearcă să vâneze, înarmat cu o scurtătură, o biată rață sălbatică rămasă în urma stolului și lăsându-se, ca să se odihnească, pe apa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
poate să piară: e indestructibil, inextingibil. * În povestirea Rața, de Varlam Șalamov, un biet deținut, foarte aproape de capătul puterilor și îndeletnicindu-se cu o treabă pe care n-o mai făcuse niciodată, încearcă să vâneze, înarmat cu o scurtătură, o biată rață sălbatică rămasă în urma stolului și lăsându-se, ca să se odihnească, pe apa unui pârâu, aproape în întregime înghețat. O făptură sleită de puteri încearcă să ucidă sau să prindă o altă făptură lipsită de puteri. Încercarea nu reușește și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de făcut - „morți sunt cei muriți”?! Poate că nici o altă împrejurare nu luminează, atât de în profunzime, ca aceasta, de un grotesc sinistru, lumea întoarsă pe dos în care trăiam. Idiotismul cunoscutului ritual pus în slujba cultului personalității - venise rândul bieților oameni din sală să se ridice în picioare și să bată din palme - nu este suficient pentru a explica acest ropot de aplauze nelalocul lor, deloc la locul lor, adresat morții ca moarte, ca dispariție absolută a ființei noastre. Aplauzele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
des decât s-ar fi cuvenit, poate chiar un pic sfidător, știind prea bine că o asemenea mărturisire mă va costa, mă va face să mă simt ridicol. „Păi, ăsta-i bulgar”, se va fi spus, nu o dată, despre mine, bieții bulgari fiind, dintre toți vecinii noștri, cel mai prost cotați (nu de toți românii, firește, nu și de cel mai inteligent dintre scriitorii noștri, I.L. Caragiale, care evocă un bulgar „de viță”, „om umblat și deștept”; „povestea românește foarte frumos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de natura factorului uman. Într-o secvență de neuitat din filmul Mondo cane, un anormal cu bani (sau un anormal angajat de un alt anormal cu bani) executa o rapsodie de Liszt, pălmuind cu dexteritate obrajii unui întreg șir de bieți oameni aliniați smirnă, plătiți pentru a întruchipa un instrument muzical sui-generis, cu clape de carne, și a face posibilă această cinică extravaganță. E mai suportabilă o asemenea originală experiență decât una - „banală” - de lagăr? Umilit a fost și tata, pe când
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
să ajung cu bine jos la mănăstire. Deși a zis că, dacă vreau, plătește un beduin să mă coboare cu cămilă. Costă vreo 13 dolari coborârea pe cămilă din munte. Eu nu am vrut. Mi-era așa de milă de bietele animale că nu aș fi vrut nici în ruptul capului să mă urc pe ele cu greutatea mea. Și așa, n-am avut de ales. Dar să știți că mare curaj aveam. m-am despărțit de părintele Irineu care ma
Pelerinaj la Sfintele Locuri by Maria Moşneagu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91813_a_92382]
-
ocupației germane în Franța. Cu argumente și probe convingătoare, cu o logică a interpretării care face perfect plauzibilă această acțiune de radicală demitizare a pretenției binomului Sartre-Beauvoir de a fi fost niște rezistenți neînfricați, prezentarea lor nu numai ca niște biete făpturi speriate, cedând prea omenește seducțiilor lașității, dar și ca unii aproape dispuși la colaborare (nu e aici un proces de intenție, ci simplul constat al unor demersuri nedecisive, dar destul de clare), în plus vanitoși până la neomenie, insensibili la nenorocirile
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
sincer. Apărându-l acum pe Sartre ca funia pe spânzurat, încerc să fac pe advocatus diaboli, adică pe advocatus Sartri. Ar fi vrut el să joace rolul diavolului, tare i-ar mai fi plăcut. Dar nu era, acest mare scriitor, bietul de el, de talie să joace asemenea rol. III Încercarea înțelegerii în amintirea Danei Dumitriu Pe Mircea Eliade l-am văzut și auzit o singură dată în țară, înainte de ultimul război : ̀ n primăvara 1938, la Dalles, unde a ținut
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
subliniez eu, dar își capătă tot sensul pe fundalul celor spuse mai sus. În Don Juan moare ca toți ceilalți nu e vorba de proști, nici de ticăloși. Nici gardianul, om cumsecade, nu e deloc un prost, ci doar un biet ins frustrat, plin de visuri compensatorii și de idealuri inaccesibile. Toate personajele doresc să scape de condiționare și să trăiască omenește, autentic, viu. Dialogurile esențiale sunt cele dintre Don Juan și Maria-Magdalena, pe de o parte, și Don Juan și
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]