8,109 matches
-
ajungând la 3 septembrie 569 în capitala acesteia, Mediolanum (Milano). Orașul fusese abandonat de "vicarius Italiae", autoritatea însărcinată cu administrarea diocezei Italia Annonaria. Arhiepiscopul Honoratus de Mediolanum, clerul și parte dintre laici l-au însoțit pe "vicarius Italiae" în portul bizantin al Genovei. Când și-a pus titlul de "dominus Italiae" (stăpânul Italiei), Alboin și-a numărat anii de domnie pornind de la anul cuceririi orașului Milano. Succesul său a însemnat totodată prăbușirea apărării bizantine la nord de fluviul Pad și mari
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
au însoțit pe "vicarius Italiae" în portul bizantin al Genovei. Când și-a pus titlul de "dominus Italiae" (stăpânul Italiei), Alboin și-a numărat anii de domnie pornind de la anul cuceririi orașului Milano. Succesul său a însemnat totodată prăbușirea apărării bizantine la nord de fluviul Pad și mari strămutări de populație care se refugia în zonele controlate încă de bizantini. Au fost avansate unele explicații privind ușurința pătrunderii longobarde în nordul Italiei. S-a sugerat că porțile orașelor ar fi fost
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
refugia în zonele controlate încă de bizantini. Au fost avansate unele explicații privind ușurința pătrunderii longobarde în nordul Italiei. S-a sugerat că porțile orașelor ar fi fost deschise de trădători proveniți dintre goții care activau ca auxiliari în armata bizantină, însă, în general, se cade de acord asupra unei alte explicații: la Constantinopol, Italia nu mai era considerată ca regiune de importanță vitală pentru Imperiul Roman de Răsărit, mai ales că la acea epocă imperiul era atacat repetat de avari
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
Italia nu mai era considerată ca regiune de importanță vitală pentru Imperiul Roman de Răsărit, mai ales că la acea epocă imperiul era atacat repetat de avari și slavi în Balcani și de Persia sasanidă în provinciile din est. Decizia bizantină de a nu se opune invaziei longobarde reflectă dorința succesorilor lui Iustinian I de a reorienta miezul politicii bizantine către Orient. Impactul sosirii longobarde asupra aristocrației romane a fost devastator, în special în combinație cu războiul împotriva ostrogoților; acesta din
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
acea epocă imperiul era atacat repetat de avari și slavi în Balcani și de Persia sasanidă în provinciile din est. Decizia bizantină de a nu se opune invaziei longobarde reflectă dorința succesorilor lui Iustinian I de a reorienta miezul politicii bizantine către Orient. Impactul sosirii longobarde asupra aristocrației romane a fost devastator, în special în combinație cu războiul împotriva ostrogoților; acesta din urmă se încheiase în nordul Italia abia în 562, când ultimul punct de rezistență ostrogot, Verona, a capitulat în fața
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
Orient. Impactul sosirii longobarde asupra aristocrației romane a fost devastator, în special în combinație cu războiul împotriva ostrogoților; acesta din urmă se încheiase în nordul Italia abia în 562, când ultimul punct de rezistență ostrogot, Verona, a capitulat în fața oștirii bizantine. Mulți înstăriți ("possessores", cum i-a numit Paul Diaconul) și-au pierdut dacă nu viețile, cel puțin averile, însă nivelul exact al pierderii de proprietăți reprezintă încă obiect de dispută. Clerul a fost și el afectat puternic. Majoritatea longobardă continua
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
cărui asediu regele longobard l-a început în 569 și pe care l-a cucerit abia după trei ani. Orașul avea importanță strategică, fiind situat la confluența rîurilor Pad și Ticino și conectat pe calea apei cu Ravenna, capitala Italiei bizantine și sediul prefecturii pretoriene de Italia. Căderea Paviei a însemnat ruperea legăturilor dintre garnizoanele staționate în Alpii Maritimi și coasta Adriaticii. Atent să mențină inițiativa în fața bizantinilor, Alboin cucerise până în 570 ultimele puncte de apărare ale acestora din Italia de
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
asasinat în urma unei conspirații puse la cale de un apropiat al său, Helmichis sau "Hilmegis" ("Helmechis" la Paul Diaconul), cu complicitatea reginei. Helmichis s-a căsătorit apoi cu regina văduvă, însă cei doi au fost nevoiți să fugă în Ravenna bizantină, luând cu ei tezaurul regal și parte din armată, ceea ce lasă să se întrevadă și un amestec al Bizanțului. Roger Collins îl consideră pe Marius Aventicensis drept sursă de maximă încredere, din cauza datării sale timpurii și a faptului că ar
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
după care Longinus ar fi trimis pe Albsuinda și tezaurul regal la Constantinopol. Cleph a fost rege doar 18 luni, după care a fost asasinat de un sclav. Este posibil ca și el să fi fost asasinat în cadrul unei intrigi bizantine. Un succes important pentru bizantini l-a constituit faptul că nu a fost proclamat niciun rege longobard succesor, deschizându-se astfel perioada unui interregnum de zece ani, ceea ce i-a făcut pe longobarzi vulnerabili față de atacurile francilor și bizantinilor. Abia
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
au confruntat cu pericolul de a fi anihilați de franci, ducii longobarzi l-au ales rege, în 584, pe fiul lui Cleph, Authari. Acesta a demarat procesul de consolidare definitivă și centralizare a regatului longobard, în timp ce teritoriile rămase în Imperiul Bizantin s-au reorganizat sub controlul unui exarh din Ravenna, care avea capacitatea de a apăra Italia fără sprijinul direct al împăratului de la Constantinopol. Consolidarea stăpânirilor bizantină și longobardă a avut consecințe pe termen lung asupra Italiei, țara rămânând fragmentată timp
Alboin al longobarzilor () [Corola-website/Science/324990_a_326319]
-
unei armate conduse de 20 de duci, printre care Auduald, Olo și Cedinus. Olo a căzut în luptă pe când încerca să cucerească Bilitio, însă Auduald, împreună cu șase alți duci, și-a stabilit tabăra în apropiere de Milano, în așteptarea armatei bizantine promise de împăratul Mauriciu, care însă nu va veni niciodată. La rîndul său, ducele franc Cedinus, împreună cu alți 13 duci, a invadat nord-estul Italiei, după care a pornit în marș către vest. Pe parcurs, ajuns pe teritoriul Ducatului de Trento
Euin de Trento () [Corola-website/Science/325043_a_326372]
-
interzis evreilor să se așeze la Ierusalim. Odată cu ordinul de la Milano (313) de proclamare a creștinismului ca religie oficială a Imperiului Roman de către împăratul Constantin cel Mare, Ierusalimul a devenit un oraș sfânt al creștinismului și centrul religios al Imperiului Bizantin. Muntele Templului rămăsese în stare de ruină, ca o „mărturie” silențioasă a căderii evreilor care l-au respins pe Iisus și ca o împlinire a prorociei lui Iisus, pe urmele profeților evrei dinaintea sa, De jur împrejurul muntelui s-au clădit numeroase
Muntele Templului () [Corola-website/Science/325011_a_326340]
-
contra creștinismului, a dat dispoziții pentru rezidirea Templului evreilor. Numai că încercarea a eșuat, deoarece în timpul lucrărilor a izbucnit un incendiu, iar împăratul însuși a murit la scurt timp după aceea. După opinia predominantă în rândul cercetătorilor, în vremea stăpânirii bizantine în Palestina, Muntele Templului a rămas pustiu, și chiar a servit uneori drept rampă de gunoi. Nicio mărturie a călătorilor veniți în acei ani în regiune nu menționează pe munte vreo activitate, nici religioasă, nici comercială. Până și pe harta
Muntele Templului () [Corola-website/Science/325011_a_326340]
-
din el „piatră pe piatră.” Numai că, în cursul lucrărilor de triere minuțioasă a pământului de pe Muntele Templului, efectuate sub conducerea lui Gavriel Barkai si a lui Itzhak Dvira (Zweig) s-a descoperit o mare bogăție de vestigii din epoca bizantină , inclusiv fragmente de mozaicuri, ceramică, monete si ruine unor mari edificii, care ar putea să semnalizeze existența acolo a unei biserici sau cel puțin a unui centru de activități destul de variate. Pe deasupra, fotografiile publicate de G.Barkai dintr-o arhivă
Muntele Templului () [Corola-website/Science/325011_a_326340]
-
al II-lea de Spoleto, vasal al său, a atacat pe exarhul Teofilact de Ravenna, însă Aripert a refuzat să îi acorde sprijin vasalului său, dat fiind că intenționa să mențină bunele relații atât cu papalitatea cât și cu Imperiul Bizantin. În paralel, el căuta să își impună o mai mare autoritate asupra conducătorilor longobarzi din ducatele din Langobardia Minor (sudul Italiei): Spoleto și Benevento. Aripert a căutat să câștige prietenia papei Ioan al VI-lea, donând Sfântului Scaun unele pământuri
Aripert al II-lea al longobarzilor () [Corola-website/Science/325046_a_326375]
-
căsătoria Rodelindei cu Audoin. Cronicarul contemporan Procopius din Cezareea vorbește despre stabilirea unei căsătorii a lui Audoin cu o soră a lui Amalafrid, un principe de sânge regal amestecat ostrogot și thuringian. Logodna a fost pusă la cale de către împăratul bizantin Iustinian I la o dată undeva între 540 și 552, iar această nenumită soție ar putea fi acea Rodelinda amintită de către cronicarul longobard Paul Diaconul. Această teorie a întâmpinat obiecții, care merg pe ideea că respectiva căsătorie a avut loc în
Rodelinda a longobarzilor () [Corola-website/Science/325063_a_326392]
-
cunoscută din scrierile cuceritorilor lor franci. Scrierea lui Grigore din Tours, un galo-roman, cuprinde relatarea din vremea căderii statului thuringian liber. De asemenea, saxonul Widukind de Corvey din secolul al X-lea oferă numeroase legende referitoare inclusiv la thuringieni. Autorul bizantin Procopius din Cezareea îi menționează, de asemenea, vorbind de distrugerea regatului lor. Scrierea anonimă din secolul al VII-lea "Origo Gentis Langobardorum" menționează un rege al thuringienilor, Fisud, ca fiind contemporan cu regele merovingian Theudebert I.
Turingieni () [Corola-website/Science/325079_a_326408]
-
744. Domnia sa este în principal remarcată prin Donația din Sutri din 728 și lungimea sa, fapt care l-a condus într-o serie de conflicte pe tot cuprinsul Italiei, cele mai multe încheiate cu succes. De asemenea, el a profitat de slăbiciunile bizantine pentru a-și extinde stăpânirea în regiunea Emilia-Romagna. Prima parte a vieții lui Liutprand a început în condiții vitrege. Tatăl său, Ansprand a fost trimis în exil printre bavarezi, fratele său mai mare a fost orbit de către regele Aripert al
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
Adige. La începutul domniei sale, Liutprand s-a abținut de la atacarea Exarhatului de Ravenna și a Papalității. Însă în 726, împăratul Leon al III-lea al Bizanțului a emis primul său edict de înlăturare a icoanelor, inaugurând perioada iconoclastă în Imperiul Bizantin. Papa de atunci, Grigore al II-lea, a proclamat rezistența împotriva Constantinopolului, iar reprezentantul bizantin din Napoli, Exhiliratus, a fost ucis de către mulțime pe când încerca să ducă la îndeplinire ordinul imperial de distrugere a tuturor icoanelor. În această perioadă de
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
Papalității. Însă în 726, împăratul Leon al III-lea al Bizanțului a emis primul său edict de înlăturare a icoanelor, inaugurând perioada iconoclastă în Imperiul Bizantin. Papa de atunci, Grigore al II-lea, a proclamat rezistența împotriva Constantinopolului, iar reprezentantul bizantin din Napoli, Exhiliratus, a fost ucis de către mulțime pe când încerca să ducă la îndeplinire ordinul imperial de distrugere a tuturor icoanelor. În această perioadă de dispute, Liutprand a decis să preia posesiunile bizantine din provincia Emilia. Astfel, în 727, el
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
a proclamat rezistența împotriva Constantinopolului, iar reprezentantul bizantin din Napoli, Exhiliratus, a fost ucis de către mulțime pe când încerca să ducă la îndeplinire ordinul imperial de distrugere a tuturor icoanelor. În această perioadă de dispute, Liutprand a decis să preia posesiunile bizantine din provincia Emilia. Astfel, în 727, el a traversat Padul și a capturat de la bizantini Bologna, Osimo, Rimini și Ancona, precum și alte orașe din Emilia și Pentapolis. De asemenea, el a cucerit Classis, portul Ravennei, însă a eșuat să ocupe
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
ale maurilor asupra Corsicăi au avut loc în intervalul 713-719, pornind din Insulele Baleare în vest. Acționând ca protector al Bisericii Catolice, Liutprand a supus Corsica puterii longobarde în jurul anului 725, deși această continua să se afle nominal sub autoritatea bizantină. Corsica a rămas "de facto" sub Regatul longobard chiar și după cucerirea francă, timp în care proprietarii și clericii longobarzi își impuseseră prezența în insulă. Înlăturând forțele bizantine din regiune, deși revenea urmașilor săi să dea lovitura finală asupra Ravennei
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
în jurul anului 725, deși această continua să se afle nominal sub autoritatea bizantină. Corsica a rămas "de facto" sub Regatul longobard chiar și după cucerirea francă, timp în care proprietarii și clericii longobarzi își impuseseră prezența în insulă. Înlăturând forțele bizantine din regiune, deși revenea urmașilor săi să dea lovitura finală asupra Ravennei, Liutprand a avansat în direcția Romei de-a lungul Via Cassia; el a fost întâmpinat în vechiul oraș Sutri de către papa Grigore al II-lea în 728. Cei
Liutprand al longobarzilor () [Corola-website/Science/325085_a_326414]
-
Este. În 1099, Welf a participat la Cruciada din 1101, alături de Guillaume al IX-lea de Aquitania, Hugue de Vermandois și Ida de Austria. Principalul său succes a fost acela de a liniști o ciocnire între cruciați, care prădau teritoriul bizantin pe drumul lor către Constantinopol, și mercenarii pecenegi ai împăratului bizantin Alexios I Comnen. Cruciada în sine, odată cu intrarea în Anatolia, s-a încheiat dezastruos; după ce au trecut de Heraclea în septembrie, bavarezii lui Welf, ca și alte contingente de
Welf I de Bavaria () [Corola-website/Science/325112_a_326441]
-
Guillaume al IX-lea de Aquitania, Hugue de Vermandois și Ida de Austria. Principalul său succes a fost acela de a liniști o ciocnire între cruciați, care prădau teritoriul bizantin pe drumul lor către Constantinopol, și mercenarii pecenegi ai împăratului bizantin Alexios I Comnen. Cruciada în sine, odată cu intrarea în Anatolia, s-a încheiat dezastruos; după ce au trecut de Heraclea în septembrie, bavarezii lui Welf, ca și alte contingente de cruciați, au căzut în ambuscada pusă la cale de trupele sultanului
Welf I de Bavaria () [Corola-website/Science/325112_a_326441]