8,505 matches
-
locului. Priveam furios în urma lor, iar pe femeia cu andrelele în mână, care tot timpul trăncănea din gură, aș fi vrut parcă s-o mușc de picior până la sânge. Dar îmi sugeam, gata să plâng, buza de jos. Capul îmi atârna într-o parte și mă durea de furia ce mă cuprinsese. Am vrut să mă așez pe marginea șanțului să mă liniștesc, dar picioarele îmi tremurau ca apucate de friguri. Mi se împăienjeniseră ochii de lacrimi, printre ele vedeam deformată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
de ceva anume, se desprinse de grupul celorlalți pășind sigur de el spre ușa larg deschisă unde aștepta, aparent impasibilă, tânăra femeie. Era un bărbat înalt, bine făcut, brunet cu ochi scânteietori și puțin migdalați; părul, în șuvițe lungi, îi atârna ușor după urechi pe gulerul cămășii strălucitoare. O salută respectuos, apoi îi explică, cu volubilitatea reținută de gesturile abia schițate, că de mult timp căuta o anumită carte, de negăsit în biblioteci și librării. Femeia îl invită înăuntru prin mișcarea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
i-ai respins... Ești o respingătoare, de asta n-ai câștigat în viață... Ce să câștig, holercă de la un misit?! răbufni mătușa. Casă vreau, casă în oraș! Unchiul căpătase o privire pierdută, nu bănuiam la ce se gândește, mâinile îi atârnau pe lângă corp lipsite de voință. Mătușa continua avântată: Ai glumit o viață întreagă cu lumea, numai cu mine nu. Toți mă consideră rea și pe tine bun. Te-am îngrijit, te-am îmbrăcat, te-am călcat! Prestigiul meu a scăzut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
fără ecou de când unchiul meu s-a mutat în altă casă, în alt cartier, așa că, mai departe, peste acele camere se află încăperea în care locuiește bunica. Am privit iarăși pereții și m-am simțit mulțumit. Pe unul din ei atârna un tablou mare ce reprezenta un pepene verde, copt și tăiat. Era o pictură de-a mea din copilărie. Ce reușită e! Aș fi ajuns, desigur, un pictor bun, poate unul renumit. Pe ceilalți pereți atârnă alte tablouri, unele neînrămate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
Pe unul din ei atârna un tablou mare ce reprezenta un pepene verde, copt și tăiat. Era o pictură de-a mea din copilărie. Ce reușită e! Aș fi ajuns, desigur, un pictor bun, poate unul renumit. Pe ceilalți pereți atârnă alte tablouri, unele neînrămate, desene, acuarele și uleiuri executate de fratele meu. Mi se par mai puțin reușite, de fapt, sunt simple reproduceri. Peste puțin timp a intrat și mama, iar eu i-am spus că de mult îmi doream
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
goana copacilor ce rămâneau inevitabil în urma mea, amintirile se estompau. Când am citit ultimul poem al volumului, Casa natală de Bruno K. Öijer ("mă întorc uneori / la acea casă părăsită / pentru a-mi rememora viața / și de fiecare dată / tapetul atârnă sfâșiat / încă un pătrat e eliminat și strivit / ziare pline de funingine / în jurul sobei de teracotă / dușumeaua din plută coșcovită de umezeală / și totul e dispărut de acolo..."), de departe zidurile semețe ale Cetățuii sclipeau ireal în soarele primăverii. Copacul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
spre sobă. Fie că era caldă sau nu, își aprindea o țigară, deschidea portița ei, trăgea primul fum în piept. După un timp gândurile se limpezeau, ochii se măreau, noaptea se destrăma. Obiectele din jur căpătau contururi precise. De pereți atârnau poze ce reprezentau avioane vechi de tot felul. Bătrânul privea, ghicea prezența lor, și geamurile mici, albastre. Așa era și cerul când zbura în misiune, la mare altitudine. De acolo făceau fotografii de o claritate remarcabilă. Aparatura era nemțească. Ceea ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
și ziua aș visa cu ochii deschiși că zbor...Toate lucrurile din casa asta sunt de-atunci, timpul s-a oprit pentru mine atunci! Dimineață a privit cu atenție fotografiile. Dacă le arunca ce folos avea? Ce legătură aveau pozele atârnate de pereți? S-a hotărât să nu le mai vadă, să i se pară că pereții sunt goi. Câteva zile a dormit liniștit. A doua zi nu-și amintea ce a visat. Poate n-am visat, se bucura. Bucuria n-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
simți o zguduitură în umăr. N-ai voie să dormi aici. Erau îngrijitorul și un polițist. Privi buimac spre cei doi și își aminti de tren. Cât e ora, cât?! spuse grăbit. Polițistul arătă cu degetul ceasul din gară ce atârna deasupra mulțimii de oameni ca un soare mare, alb. Bătrânul sări drept în picioare, speriat și nervos, întinse mâna spre geantă. Unde-i?! făcu disperat. Cine mi-a luat-o?... Hai, lăsați-vă de glume! Dați-mi geanta!... Ce spui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
prin camere cu dezinvoltura vârstei juvenile, încăperile răsunau de râsete și veselie. Și în vis, ochii lui se îndreptau cu mai multă dragoste spre fată. El spera și în somn că ea va fi întotdeauna aproape. Își ridică mâna ce atârna greoi, o așeză ușor pe genunchi. Capul se întoarse brusc în cealaltă parte afundându-se în perna moale a banchetei. Dintotdeauna s-a gândit că de copii trebuie să te bucuri cât timp sunt la vârsta inocenței. Avea și o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1544_a_2842]
-
și subtila experiență poetic-demiurgică închisă în simbol (așa cum îl definește Eliade). Iar luna este prin excelență proiecție a destinului uman, atît în rotunjimea armoniei absolute, cît și în contondenta absență a deplinului, în ciobul degradat, decăzut, consubstanțial spațiului întunecat, dar atîrnînd strîmb pe cerul nopții. Pătrunderea în sfera luminii veridice presupune cu necesitate o decantare rituală, un soi de alchimie, prin care să fie înlăturate toate urmele materialității impure. Lumina este cea care dă contur formelor și tot ea creează umbrele
Despre sacralitatea sacrificială a lunii. In: Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Simona Modreanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1377]
-
do minor op.67 a lui Beethoven, supranumită Simfonia destinului (al cărei mesaj ar putea fi acesta: cădem doar pentru a învăța cum să ne ridicăm), există posibile analogii. Laitmotivul simfoniei invocate este - după mărturisirea compozitorului - fatuum-ul, forța imanentă, care, atârnând deasupra capului ca sabia lui Damocles, împiedică năzuința de fericire să-și atingă țelul. Laitmotivul din Răscoala, țelul tuturor năzuințelor și totodată piedica în calea fericirii, este pământul. Acel pământ care, dincolo de valea Teleormanului, „se încovoia prelung și lin ca
„Răscoala”, de Liviu Rebreanu şi „Simfonia nr.5 în do minor op.67”, de Ludwig van Beethoven. Afinităţi posibile. In: Inter-, pluri- şi transdisciplinaritatea - de la teorie la practică 1 by Carmen Bocăneţ () [Corola-publishinghouse/Memoirs/427_a_1355]
-
părinții ei erau plecați STRAJA DRAGONILOR 54 în oraș, ca să facem „copii“. O locuință sărăcăcioasă, care îmi ilustra mai bine ca orice diferența socială dintre noi. Ne-am dezbrăcat în pielea goală și am pătruns într-un șifonier în care atârnau haine. În picioare, printre ele, ne împingeam unul într-altul, iar eu, de data asta cu inițiativă proprie, socotind că-mi fac datoria de „bărbat“, am dat drumul unui jet de urină caldă, care s-a prelins nu numai pe
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
malul fluviului, unde voiam să mă arunc în apă, socotind bine că știința mea de înot nu face față cursului lat, profund și tulbure. Am stat ceasuri întregi, încercând să-mi fac curaj, așezat pe bordura cheiului undeva, cu picioarele atârnând deasupra apei înfricoșătoare, plângând de mila părinților orfani de copilul lor. Cum îi amenințasem, la plecarea lor în oraș, că mă voi arunca în Dunăre, ceea ce n-a părut atunci să-i impresioneze, s-au alarmat totuși când, la înapoiere
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
Mitu“ a întocmit dormitorul lor din lemn de palisandru, după catalog de mobile german. Mai târziu, la bătrânețe, ca pensionar, s-a afirmat în pictura naivă - descoperit de criticul de artă Radu Ionescu, a expus și în străinătate, lucrările lui atârnând în muzeul din Pitești. Crescut de inginerul Godini, tata va fi avut și el parte de slăbiciunea de caracter a părintelui său vitreg, căci, oricât de inteligent și cu personalitate s-a arătat ca licean (mai cu seamă, la Pitești
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
afla în Imperiul Otoman. Pe taică-meu, îl amuza să ne inițieze în „misterele“ Răsăritului, cu ajutorul cofetăriei într-adevăr saturant delicioase, în ciuda uriașelor muște bâzâitoare și înțepătoare, prea puțin afectate de panglicile late și cleioase, deja pline de victime, ce atârnau din tavanul nu prea înalt. Locuiam la o familie tătară foarte gurmandă, de negustori, unde ne înfruptam și noi din toate bunătățile gastronomice greco turco-balcanice, încăperea principală, cea mai cuprinzătoare, fiind bucătăria decorată pe toți pereții cu vase de alamă
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
deasupra ușilor. Chiar și așa, ce greu e să mimezi încântarea în timp ce te gândești la colindele de acasă! Fata mea a născut un băiat în Ajunul Crăciunului. Foarte greu. Durerile au ținut mai bine de 20 de ore, iar eu atârnam de un telefon și montam ornamente în munții Italiei. Știi ce e de nesuportat câteodată? Faptul că îi deranjează că tu ai o viață personală, o familie. Nu poți fi trist sau gân ditor. Acum am învățat să spun că
Cireșe amare by Liliana Nechita () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1353_a_2386]
-
în Roma. Într-o zi am ieșit cu toții (minune!) la onomastica unui cumnat de-al Concettei. Era a doua oară când ieșeam din casă după trei luni. S-a servit masa pe la 13, am admirat pulpele de porc condimentate și atârnate la uscat într-o bucătărie de vară, am admirat munții din jur... Seara ne-am întors pe la 20... Concetta a întrebat: — Nu-i așa că nu mâncați nimic? Salvatore și-a pus capul în mâini și a șoptit: — Puțin compot... A
Cireșe amare by Liliana Nechita () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1353_a_2386]
-
întâmpla să omoare și să nu știe ce-au făcut. Pericole sunt... De aceea românii se aduc unii pe alții. Singur poți fi pradă! Ei bine, viața mea, pe care altădată nu mai dădeam doi bani, era importantă acum. Și atârna de-un fir care se chema padre Leonello. Era grăbit, m-a întrebat doar câți ani am și dacă am copii, apoi mi-a arătat o mașină veche și mi-a zis: — Hai să mergem acasă! — Unde? De ce acasă? Știam
Cireșe amare by Liliana Nechita () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1353_a_2386]
-
dacă o biserică ortodoxă, pe care o descoperisem de ceva vreme, ține slujba și în limba română. Să-ți explic: Dumnezeul meu e român, rugăciunile mele sunt în limba română și mirosul de tămâie îmi aduce aminte de zilele când, atârnată de mâna bunicii, intram sub cupola umedă a unei biserici românești. Ei bine, mă apropii; de obicei această clădire veche din Perugia avea porțile închise și pe ușă erau anunțuri în limba greacă. De data asta văd de la depărtare porțile
Cireșe amare by Liliana Nechita () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1353_a_2386]
-
și mi-o arăta cu o amuzantă simplitate. Doamna de Coislin locuia în palatul ei, într-o cameră care dădea sub colonada care corespunde colonadei de la Garde-Meuble. Două marine de Vernet, pe care Ludovic cel Mult-Iubit le dăruise nobilei doamne, atârnau pe o veche tapiserie de satin verzui. Doamna de Coislin rămâ nea în pat până la ora două după-amiază, într-un pat mare cu perdele din mătase de asemenea verde, în care ședea susținută de perne; un soi de bonetă de
ANTOLOGIA PORTRETULUI De la Saint-Simon la Tocqueville by E.M. CIORAN () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1321_a_2740]
-
din afară. Zoriți de mulțimea care îi mână înainte fără să-i vadă, primii veniți trec de balustradele tribunelor, încearcă să găsească o ieșire chiar în sală. Se aflau la zece picioare mai sus decât pardoseala sălii; se lasă să atârne de-a lungul pereților și sar în sală de la o înălțime de cinci-șase picioare. Căderea succesivă a fiecăruia dintre aceste trupuri, izbindu-se fiecare de podea, a produs o zguduitură surdă care mi s-a părut la început, în mijlocul tumultului
ANTOLOGIA PORTRETULUI De la Saint-Simon la Tocqueville by E.M. CIORAN () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1321_a_2740]
-
vremea interbelică, de glorie a satului, pe care am mai prins-o și eu cu 70-80 de ani în urmă, toate podurile din sat și cele de legătură a satului cu exteriorul erau la locul lor și funcționale, iar astăzi atârnă ca niște răni neputincioase, izolate de lumea din afară (beneficiară a atâtor utilități moderne). Și când te gândești că multe s-ar rezolva printr-o singură șosea de numai 15km între Stâncășeni și Gura Iezerului, măcar bine prunduită și cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1460_a_2758]
-
poezia poate comunica înainte de a fi înțeleasă. Ackroyd (ca și ceilalți autori Desperado) se despart de Eliot, convinși fiind că, fără înțelegere, sentimentul e irosit. Confortul lectorului nu poate lipsi; în absența lui, opera moare. Mecanismele eroului Desperado Personajul Desperado atârnă de fiecare cuvânt al naratorului, mai ales de cuvintele aparent fără nicio însemnătate. Fluxul conștiinței se sprijinea pe cuvântul recurent, pe cuvântul-monadă, cuvânt ce se încărca de profunzime psihologică. Autorii Desperado aleg cuvântul banal. E mai greu pentru lectură să
Literatura contemporană britanică: literatura Desperado by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]
-
pentru care a și devenit acest roman Biblia feministelor, spre disperarea autoarei). Waterland e o imagine a îmbătrânirii, presărată cu vagi amintiri ale necazurilor aduse de o dragoste adolescenttină, demult pierdută. Teoretic Fluxul conștiinței discredita iubirea, dar reușea să se atârne de ea cu ancore nebănuite (v. V. Woolf, care nu există în afara emoției). Autorul Desperado chicotește în loc să compătimească, iubirea devine amuzament într-o mare măsură. Barnes, Swift, Lodge, Bradbury, Amis, Gray refuză personajelor emoția împărtășită. Cum eroul e înainte de toate foarte
Literatura contemporană britanică: literatura Desperado by LIDIA VIANU [Corola-publishinghouse/Science/982_a_2490]