KorAP: Find »[drukola/base=geniu & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...297 298 299 ...464 >

11,589 matches

Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859

alt înaintaș, Mateiu I. Caragiale. Într-adevăr, îl apropie pe Eugen Barbu de autorul Crailor de Curtea-Veche simpatia pentru o lume în decădere, peste care aruncă vălul somptuos al poeziei". (p. 219). Cezar Ivănescu este atins în viziunea criticului-de aripa geniului. Timpul va ratifica sau va infirma aserțiunea. Interesante, în context, sunt considerațiile lui Theodor Codreanu cu privire la europenism: "De vrem sau de nu vrem, europenismul aparține naționaliștilor români, iar nu celor care se declară cu surle și trâmbițe ""europeniști"! Europeni sunt

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
contribuit substanțial la cunoașterea integrală a operei. Din când în când, au răsunat și voci înalt autorizate în alte tărâmuri ale culturii, dar și în materie de judecată estetică, precum Maiorescu, Iorga, Noica dând credit nelimitat, de reprezentare superlativă al geniului național, lui Eminescu. Chiar un mare matematician și fizician ca Octav Onicescu, un fizician ca Andrei Dorobanțu, un istoric al științei ca I.M. Ștefan s-au pronunțat "uimiți" despre calitatea cunoștințelor și intuițiilor lui științifice. Iar poeții secolului nostru, ca

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
de nebunie pe care nici expertizele recente medicale nu o confirmă. Și iată, Theodor Codreanu ține să precizeze: S-a insinuat aici o formidabilă viclenie a istoriei secrete: în vreme ce poetul a fost "salvat" prin referențialul "nebuniei" superioare (ca ipoteză a geniului romantic), ziaristul a fost asociat cu mizeria și vulgaritatea bolii propriu-zise. De aici insinuarea că ziaristica a fost scrisă "pentru o bucată de pâine" sau că e un produs al "urilor" patologice, al obsesiilor!" Și asta pentru că fondul politic al

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
frumoasă formulare cu încărcătură metaforică, totuși: "În vreme ce Carol I era regele politic al românilor, mai dedat cu abilitățile marilor dinastii europene, dar adesea dispus să facă concesii intereselor străine, să instaureze chiar o dinastie catolică, Eminescu era regele neîncoronat al geniului național, el întruchipa absolutul, arheul românității. Numai așa trebuie înțeleasă fermitatea existențială a tot ce a făcut Eminescu, acea impersonalitate pe care i-a lăudat-o T. Maiorescu, neavând nimic comun cu ura, intoleranța, care i-au fost uneori atribuite

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
o tabletă din revista "Luceafărul"): "cât de "reacționar" este Eminescu, reluând astfel într-un alt context ideea lui Ov.S. Crohmălniceanu din 1949 când, în urma unei anchete vorbea despre "nenorocul ca figura majoră a poeziei noastre să fie prizonieră, cu tot geniul ei unei concepții reacționare"; Z. Ornea în 1994, la reeditarea cărții lui D. Murărașu, Naționalismul lui Eminescu, invoca pe Eminescu în alăturarea cărții lui Hitler, Mein Kampf; Virgil Nemoianu, în articolul Despărțirea de eminescianism (revista "Astra", 1990) care îl acuză

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
febra festivismului cât și viclenia demitizărilor brutale. Au apărut deja, ori sunt doar anunțate deocamdată, multiple volume care reeditează opera lui Eminescu, noi monografii, studii și abordări critice inedite, care ne îndeamnă să păstrăm sfioșenia când ne înfruptăm din lucrătura geniului. Cu siguranță că un rol de ferment pentru discuțiile eminescologice și din acest an va continua să îl joace și lucrarea Dubla sacrificare a lui Eminescu, semnată acum doi ani de Theodor Codreanu și apărută la Editura Macarie din Târgoviște

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
să fie negat. Un canonic ardelean, Alexandru Grama, scrie despre poet într-o manieră uimitoare, dacă avem în minte așezarea, de către Maiorescu, a poetului în istoria literaturii române, încă din timpul vieții (vezi Direcția nouă...). Dar Eminescu n-a avut geniu, spune acest Grama, ...geniul poetului este un rezultat al mitizării orchestrate de către Junimea și Titu Maiorescu. lată, așadar, punctul de pornire către o nouă sacrificare a poetului (începută cu cea a ființei fizice!). În acest context, nici contemporaneitatea noastră nu

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
canonic ardelean, Alexandru Grama, scrie despre poet într-o manieră uimitoare, dacă avem în minte așezarea, de către Maiorescu, a poetului în istoria literaturii române, încă din timpul vieții (vezi Direcția nouă...). Dar Eminescu n-a avut geniu, spune acest Grama, ...geniul poetului este un rezultat al mitizării orchestrate de către Junimea și Titu Maiorescu. lată, așadar, punctul de pornire către o nouă sacrificare a poetului (începută cu cea a ființei fizice!). În acest context, nici contemporaneitatea noastră nu este mai brează, ne

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
cineva își însușește o cantitate mai substanțială de bunuri publice, cu atât trezește mai multă admirație, i se ridică osanale, i se caută prietenia ca pe o grozavă favoare. Totul depinde de frumusețea combinațiilor, de măiestria și îndrăzneala actoricească, de geniul discursurilor sale publice". Varvara e un sat, dar și numele unei fetițe din copilăria lui Dimitrie Cristea (interlocutorul lui Dragoș Ivănescu, confesorul lui, autorul cărților "Marele Labirint" și "Muntele alb" "varăzit", aș zice!). Aceeași reminiscență freudiană se găsește și la

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
iată, după atâta amar de vreme, dădeam de o urmă". Deși colegii lui aveau motive anumite ca să evite satul noroiul drumurilor, magazinul sătesc prost aprovizionat, lipsa unui cinematograf etc. Dimitrie Cristea era un idealist, fiind sigur că "de-acolo izvorăște geniul însuși, (...) că progresul e în om, nu alături de el. Poți fi excepțional pretutindeni, nu numai în capitală sau la Paris!" (Expresie valabilă, totalmente, și pentru autorul romanului .) Ajuns în Varvara, tânărul profesor este marcat de un fenomen misterios, descoperind că

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
rare stirpe de creatori a venit din partea lui Marin Preda, care, ca director al Editurii "Cartea Românească", i-a publicat cu entuziasm volumul Rod III (1975) și i-a remarcat, fără să fie critic literar, talentul singular, urmând ca de geniul poetului să vorbească Al. Dobrescu, un critic din provincie. Acesta n-a avut rețineri să recunoască în autorul volumului La Baaad (1979) pe cel mai de seamă poet român apărut după cel de al doilea război mondial. Din păcate, criticul

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
Cezar Ivănescu care accede la izvoarele primordiale ale gândirii omenirii. Afectivitatea simulată duce la sentimentalism, precum, de pildă, în Levantul cărtărescian. Cezar Ivănescu crede, ca altădată Chateaubriand (care vorbea de géniesmères), că matricializarea canonului literar nu se datorează teoreticienilor, ci geniilor. Ca și Paul Goma, pentru care textualismul nu-i altceva decât textilism, Cezar Ivănescu manifestă o ostilitate evidentă împotriva postmodernismului pe care, în repetate rânduri, îl numește prostmodernism. Poetul de care se ocupă Theodor Codreanu are toate semnele unui antimodern

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
total" (Mihai Cimpoi) e greu de zăgăzuit: " Cititorul mă va ierta pentru aparentele divagații, dar fără ele n-aș putea dovedi cât de fecund este modelul ontologic eminescian și cât de mare poet este Cezar Ivănescu, cel atins de aripa geniului. Nu știu dacă alt poet contemporan a intuit mai sigur tragismul condiției românilor, punând fierul înroșit pe rana adâncită de Cancerul istoriei moderne. Ca și Mircea Eliade, Cezar Ivănescu este perfect îndrituit să se considere Profetul lui Eminescu" (p. 139-140

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
universale?" (p. 59). Și, mai departe, ipotetic se spune că " Pentru poetul român soarta pare a fi lucrat de-a piezișul și ar trebui să dezlegăm un hățiș de cauze, care și astăzi mai încorsetează spiritul critic. Se pare că geniul eminescian i-a derutat, mai întâi de toate, pe criticii români, ispitiți ei înșiși de modelul cultural europocentric, înclinați fiind să-și judece propriile valori prin referențiale "exogene"" (p. 59). Astfel, eminescologia tradițională punând accent pe comparatismul sursologic I-a

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
la termenii baudelairieni tocmai elementele vii, dar perisabile, diferențiind o epocă de alta. Este, de fapt, ceea ce afirma și Eminescu: "Frumuseți moarte sunt cele cu proporție de formă, frumuseți vii cele cu proporție de mișcări". Tocmai aceasta deschidere impresionantă a geniului spre cele mai diverse probleme nu filosofice neapărat, ci și științifice, economice, juridice etc. a permis cunoscătorilor din domeniile menționate să recurgă la apropieri adesea insolite, care au stârnit pe nedrept ironiile celor dispuși să vadă în Eminescu un poet

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
de la temeiurile noastre ontice și istorice. Cultivator al antitezelor, el vede în dinamica lor o rezolvare rodnică, specifică scindării omului modern. Depășindu-și înaintașii, dar nefiind în dezacord substanțial cu Kant ori Schopenhauer, acceptă coordonata subiectivității în alchimia omului de geniu. Când spune că știința este "o vecinică corectură", se subînțelege că ea, prin dialectica autodepășirii, "se hrănește secol de secol prin paradoxii"; sugestie care-i amintește lui Theodor Codreanu de epistemologia deschisă din gnoseologia lui Gaston Bachelard, de la mijlocul secolului

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
conștiință umană nu are acces. Eminescu are apetența uriașă a cugetătorului care vrea să meargă până la capăt în regândirea ființei". De asemeni, el posedă conștiința individual și generic ontologică potrivit căreia fiecare om încearcă refacerea universului; cu atât mai mult geniul, care ctitorește "un complex de euri". Autorul trăiește convingerea că "poetul aduce în gândirea europeană mesajul ontic al poporului său. Intenția lui cea mai statornică a fost să dovedească lumii că românismul poate fi roditor în sensul major al creației

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
de la Carpați la Gurile Dunării, se transformă într-un comic provocator. Atacurile grobiene asupra lui Eminescu, și nu numai, corespund unei demitizări prin miticizare. În consens cu incitantul capitol De ce totuși Eminescu și Einstein?, aș adăuga constatarea marelui fizician că geniile nu sunt bine văzute de mediocrități. În context românesc, eludând realitatea că toate civilizațiile își apără cu sfințenie integritatea marilor ziditori de artă, denigratorii lui Eminescu: apatrizi, acefali, hidrocefali, onochefali parazitează zgomotos pe trunchiul unei opere inalterabile, prin care ne

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
esențial niște infirmi. Și, totuși, o lumină străbate mânia îndreptățită a lui Theodor Codreanu. Ea se justifică faptic: dacă numai între 1995-1997 au apărut cincizeci de volume despre fenomenul Eminescu (apud Const. Cubleșan), nici astăzi pasiunea curată și competența față de geniul nostru tutelar n-a scăzut. Stau mărturie cărțile scrise în ultima vreme și manifestările, acolo unde au fost, sobre și credibile, prilejuite de o sută cincizeci de ani de la nașterea poetului. Fie și selectiv, în partea a doua a lucrării

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
coordonate ale acestui nou, pentru descoperitori, univers, fac obiectul celor 5 capitole și 49 de subcapitole. Cel dintâi, "Complexul Cenușăresei" decriptează aparenta, trucata, mascata umilință a operei bacoviene, dar și a omului, dispus să joace un rol, de fapt rolul geniului decăzut în banalul existențial. Schema preluată este aceea întâlnită în basmul "Cenușăreasa". Bacovia, conștient de joc, de farsă, de mască, se preface până păcălește pe toată lumea, de la criticii cei mai versați la cititorii cei mai inocenți: aurul său este plumbul

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
foarte direct unei unificări organice. În căutarea stilului este, desigur, doar o căutare, însă extrem de fecundă. Ne întâmpină aici discutarea relației dintre stil și mit, dintre artă și filozofie cu combaterea vederii hegeliene precum și o bogată serie de aforisme asupra geniului, cu ilustrări edificatoare din istoria literaturilor. Asistăm, printre altele, la neașteptate sondări în dispozitivele creației eminesciene. Iată unul din exemplele mai extins dezvoltate, care merită a fi reținut: "Artiștii cunosc și ei prin logica oglinzii. Ochiul este cea dintâi oglindă

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
fel de oglinzi. Oglinda sferică trebuie să fie cea ideală. Nu e întâmplător că globul ocular tinde către sfericitate. Dar oamenii nu-l pot utiliza decât parțial în reflectare. Cunoașterea pare astfel condamnată la parțialitate și succesiune. E în fiecare geniu o încercare de autodepășire a acestor limite. Eminescu știa să vadă cu toată sfera oculară. Așa ne explicăm puterea lui incredibilă de a recepta universul în simultaneitate spațio-temporală. Nu altul era tâlcul celebrului vers: Iară ochiu-nchis afară înăuntru se deșteaptă

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
prea puțin drama oricărui creator; Cărțile mari seamănă cu furtuna; celelalte sunt vânt; Literatura mare e destin, nu carieră; Proletcultul "salvarea" culturii prin execuție; Lacrimile nu creează. Ele sunt creație; În artă, narcisismul e fecund; în morală, e o catastrofă; Geniul adult cu somn de copil; În artă, fuga de lume e rușinoasă, dar e... creatoare; Artiștii mediocri sunt femeile ușoare ale literaturii; Insuccesul te transformă din autor în personaj; Erorile de tipar înveselesc cărțile plictisitoare; Nenorocit e geniul lipsit de

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
o catastrofă; Geniul adult cu somn de copil; În artă, fuga de lume e rușinoasă, dar e... creatoare; Artiștii mediocri sunt femeile ușoare ale literaturii; Insuccesul te transformă din autor în personaj; Erorile de tipar înveselesc cărțile plictisitoare; Nenorocit e geniul lipsit de talent; Oratoria fără talent e tupeu; Sinuciderea lui Sadoveanu: "Mitrea Cocor"; Filosoful pornește de la cauze, artistul de la efecte; Ce e searbăd și efemer durează; Poetul pur e acela care n-a debutat în volum; Narcis și Orfeu sunt

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
nu operele!; Fiecare dintre noi are vârsta universului; Oglinda despică; Opera ta este opera... posterității. Chiar și după moarte trebuie să ai răbdare; Buzele arcuite pentru sărut ale femeii aduc a verighetă; Câtă inactivitate, atâta neliniște; Iubirea un pedagog de geniu; Iubirile trec, soțiile rămân; Fără dorință, nu bagi de seamă lipsa; De multe ori, viitorul nu ne stă în față, ci în urmă; O lene harnică e un dezastru; Prima iubire e ultima; Intuiția laserul minții; Fiecare moarte ucide și

[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]