7,565 matches
-
și neutre din punct de vedere politic era mai importantă decât orice complicație internațională. Schumacher era iritat mai ales de entuziasmul lui Adenauer față de proiectul integrării vest-europene. În ochii lui, Planul Schuman din 1950 era menit să creeze o Europă „conservatoare, capitalistă, ecleziastică și dominată de carteluri”. Dacă se Înșela complet sau nu este mai puțin important. Problema e că social-democrații lui Schumacher nu ofereau o alternativă. Combinând programul socialist tradițional de naționalizări și garanții sociale cu dezideratul unificării și neutralității
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mulți le-au bănuit Încă de la Început. În numai câteva săptămâni Însă, Anthony Eden a fost forțat să demisioneze, umilit de incompetența strategiei militare pe care o aprobase și de refuzul americanilor, exprimat deschis, de a o susține. Deși Partidul Conservator, aflat la putere, nu a fost afectat prea mult În alegeri - sub conducerea lui Harold Macmillan, care participase cu oarecare rețineri la planificarea expediției din Suez, conservatorii au câștigat alegerile generale din 1959 cu un avantaj confortabil -, guvernul britanic a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avea consecințe cruciale pentru Marea Britanie și pentru Europa. Consecințele de lungă durată ale crizei din Suez s-au resimțit la nivelul societății britanice. Începutul anilor ’50 fusese neobișnuit de optimist pentru Marea Britanie și În special pentru Anglia. Alegerea unui guvern conservator În 1951 și primele indicii ale unui avânt economic Împrăștiaseră mohoreala egalitaristă a anilor de după război. În primii ani de domnie a noii regine, englezii au trăit o blândă vară indiană a satisfacției și bunăstării. Primul cuceritor al Everestului a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu o exprimare aleasă. Era o Anglie unde domnișoarele care debutau În societate erau Încă prezentate la Curte (un ritual anacronic și din ce În ce mai absurd, la care regina a renunțat În cele din urmă, În 1958), unde unul din cinci parlamentari conservatori studiase la Eton și unde procentul de studenți proveniți din clasa muncitoare era În 1955 același ca În 1925. Pe lângă comediile sociale benigne, cinematograful englez a Înflorit printr-o producție constantă de filme de război: The Wooden Horse (1952), The
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
său, pentru că electoratul nu mai trecea experiențele realității prin filtrul partidelor politice. Ca și restul Occidentului, britanicii trăgeau spre consum și distracție. Aplecarea spre religie era pe cale de dispariție și, odată cu ea, orice apetit pentru mobilizarea colectivă. Harold Macmillan, politician conservator cu instincte liberale - un cameleon politic din clasa de mijloc care poza În nobil de țară edwardian -, era liderul perfect În acest moment de tranziție, oferind retragerea din colonii În politica externă și o liniște prosperă În țară. Electoratul mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
garanția de securitate americană, fără de care statele membre nu și-ar fi permis niciodată să se ocupe de integrarea economică În detrimentul apărării. Chiar și În statele membre, nu toată lumea era pe deplin mulțumită de noile propuneri. În Franța, mulți deputați conservatori (inclusiv gaulliști) au votat Împotriva ratificării Tratatului de la Roma pe considerente „naționale”, În timp ce unii socialiști și radicali de stânga (inclusiv Pierre Mendès-France) s-au opus formării unei „Europe mici”, fără prezența liniștitoare a Marii Britanii. În Germania, Ludwig Erhard, ministrul Economiei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai presus de toate, servicii publice de asistență socială și beneficii finanțate dintr-un abrupt impozit progresiv. În Marea Britanie, guvernul a intervenit mai direct În economie. Majoritatea naționalizărilor Încercate de guvernul laburist din perioada 1945-1951 au fost menținute de guvernele conservatoare care i-au urmat. Dar ambele partide au rămas loiale planificării economice pe termen lung sau intervenției agresive În sistemul forței de muncă. Implicarea activă, atât cât era, consta În orientarea cererii: au fost manevrate ratele dobânzii și grilele de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
energic de la sfârșitul anilor ’50, nu i s-a permis să cânte În Portsmouth de sabat. Johnny Hallyday, o clonă franceză semireușită a rockerului american de tip Gene Vincent sau Eddie Cochran, a stârnit indignarea unei generații de intelectuali francezi conservatori În 1960, când i-a apărut primul disc. Privind retrospectiv, reacția Îngrozită a părinților, profesorilor, clericilor, liderilor de opinie și a politicienilor din toată Europa de Vest pare bizar de energică. În mai puțin de un deceniu, Haley, Donegan, Steele, Hallyday și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de comunicații, nu s-a lăudat niciodată cu vreo ambiție strategică de ansamblu la nivel național; În practică, economia a fost lăsată pe seama propriilor mecanisme. I-a revenit unei generații ulterioare de reformatori ai pieței libere - și unui prim-ministru conservator alergic la stat - sarcina de a aplica Întreaga forță a guvernului central la problema stagnării economiei britanice. Dar În acel moment, o parte dintre remediile care vizau economia britanică „veche” și slab adaptată trebuiau aplicate, din motive diferite, și unei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Ibsen și Munch la Ingmar Bergman, va recunoaște un alt aspect al vieții scandinave: aplecarea spre introspecție și melancolie, traduse pe atunci, În percepția populară, ca predispoziție la depresie, alcoolism și sinucidere. În anii ’60 (dar și mai târziu), criticii conservatori ai sistemului scandinav se grăbeau să explice aceste probleme printr-o paralizie morală indusă de prea multă siguranță economică și centralizare. Mai era și tendința scandinavilor de a se dezbrăca În public (și pe peliculă) și - se zvonea - de a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
școli și licee de elită, promisiune laburistă mai veche pe care Attlee a ignorat-o judicios după 1945 - a fost Întâmpinată favorabil nu atât pentru meritele-i intrinseci, cât pentru că era „antielitistă” și, prin urmare, „dreaptă”. Din același motiv, guvernele conservatoare au dus chiar mai departe reforma educației după plecarea lui Wilson În 1970, În ciuda avertismentelor din toate părțile că aceste schimbări riscau să aibă consecințe neplăcute 7. Dependent de sprijinul sindicatelor, Partidul Laburist a fost nevoit să amâne diverse reforme
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a clădit reputația profesională și gloria efemeră pe un zid Înălțat Între tânărul Marx, hegelian, și celălalt Marx, matur și materialist. Numai scrierile celui din urmă, susținea Althusser, erau științifice și, prin urmare, realmente „marxiste”12. Comuniștii și alți marxiști conservatori au anticipat corect ușurința cu care acest Marx nou și umanist putea fi adaptat la gusturile și modele contemporane. Lamentația romanticului de Început de secol al XIX-lea Împotriva modernității capitaliste și efectului dezumanizant al societății industriale se potrivea perfect
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
erau Încurajați să imite stratagemele orientale de succes: cu o combinație revelatoare de retorică maoistă și tactici troțkiste, liderul studenților germani, Rudi Dutschke, le recomanda partizanilor săi, În 1968, să Întreprindă „un lung marș prin instituții”. Pentru Înaintașii lor mai conservatori, recursul nonșalant la modele insolite ilustra ușurința cu care venerabila sintaxă revoluționară a bătrânei Europe se dizolva Într-un Babel ideologic. Când studenții italieni afirmau că, În noua economie axată pe servicii, universitățile erau centrele producției intelectuale, iar studenții - noua
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Pentru autorități, era o veste bună, În sensul că această nemulțumire difuză nu viza direct o țintă politică, dar și una rea, fiindcă starea generală de insatisfacție era mai greu de soluționat. Franța era prosperă și stabilă, iar unii comentatori conservatori au conchis că valul de protest s-a născut nu din nemulțumire, ci din simplă plictiseală. Dar frustrarea era autentică - nu numai În uzinele Renault, unde condițiile de lucru erau de mult nesatisfăcătoare, ci peste tot. A Cincea Republică accentuase
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se puteau lăuda cu același succes. * * * Deznodământul pașnic al revoltelor poloneze din 1956 a avut prețul său. Deși instituțiile și scriitorii catolici erau Îngăduiți În Polonia lui Gomu³ka, opoziția În interiorul partidului era sever limitată. Partidul Muncitoresc Unit polonez rămânea profund conservator, deși evitase epurările violente din vremea lui Stalin. Temându-se că tulburările din 1956 s-ar putea repeta, conducerea trata criticile aduse liniei partidului ca pe o amenințare directă la adresa monopolului său politic. Rezultatul a fost o frustrare profundă În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și la primele proteste studențești. Un număr disproporționat de studenți și profesori arestați, expulzați și Închiși În Polonia În perioada 1967-1969 erau de origine evreiască, și asta nu era o coincidență. Încă de când Gomu³ka revenise la putere În 1956, aripa conservatoare (neostalinistă) a Partidului Comunist Polonez căuta un pretext să anuleze liberalizările introduse de el, chiar și pe cele mai modeste. Sub conducerea lui Mieczys³aw Moczar, ministrul de Interne, această opoziție intrapartinică se coagulase În jurul cauzei antisemite. De la moartea lui Stalin
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lungul și de-a latul Occidentului industrial, din Spania (unde grevele industriale din 1973-1975 au cumulat 1,5 milioane de zile de lucru pierdute) până În Marea Britanie, unde două greve masive ale minerilor (În 1972 și 1974) au convins un guvern conservator timorat că ar fi mai Înțelept să amâne Închiderea minelor alți câțiva ani, chiar cu prețul unor subsidii puse pe spinarea populației. Minerii și oțelarii erau cei mai cunoscuți și poate cei mai disperați dintre protestatarii organizați ai vremii, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unde majoritatea protestantă Îi domina pe catolicii locali prin „aranjamente” la circumscripțiile electorale, clientelism politic, presiuni sectare asupra angajaților și monopolul slujbelor În domeniile-cheie: administrația, justiția și, mai ales, poliția. Politicienii din restul Marii Britanii preferau să ignore aceste lucruri. Partidul Conservator obținea prin aripa „unionistă” (născută din campania de secol al XIX-lea pentru a menține Irlanda alipită Regatului Unit) un număr decisiv de fotolii parlamentare; de aceea, el era În mod declarat pentru statu-quo, cu Irlanda de Nord ca parte integrantă a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pentru că erau produse În societate și, ca atare, serveau drept instrumente politice. Simpla idee că judecățile sau evaluările pot fi separate de persoana care le emite ajunsese să fie tratată În anumite locuri drept expresia unei poziții sociale partizane (implicit conservatoare). Orice tip de judecată sau convingere putea fi redusă, În principiu, după această metodă. Intelectualii cei mai critici puteau fi, la rândul lor, „poziționați”. În cuvintele profesorului francez Pierre Bourdieu, cel mai influent exponent european al noii sociologii a cunoașterii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
forma pretutindeni baza electorală a partidelor comuniste și socialiste - se contracta și se scinda. În mod similar, votantul conservator „ideal-tipic” - mai În vârstă, de sex feminin sau cu Înclinații religioase - nu mai reprezenta automat nucleul electoral al partidelor creștin-democrate sau conservatoare. Chiar dacă nu dispăruseră, acești alegători tradiționali nu mai constituiau majoritatea. De ce? În primul rând, mobilitatea socială și geografică din deceniile postbelice diluase categoriile sociale fixe până la cvasidispariție. Blocul electoral creștin din vestul rural al Franței sau cel din regiunea Veneto
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
masivă. Din punct de vedere ideologic, Karamanlis nu era anticomunist și nici extrem de apropiat forțelor armate. Dar, detaliu semnificativ, se născuse În Macedonia greacă și era profund antislav. De origine țărănească și rit ortodox, el era instinctiv provincial, naționalist și conservator - un reprezentant perfect al țării și o investiție sigură În ochii diplomaților americani și ofițerilor greci deopotrivă, fiindcă nu dădea semne că intenționează să subordoneze armata autorităților civile sau să investigheze zvonurile despre rețele și conspirații antiparlamentare la vârf. Sub
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Portugalia, avea meritul de a fi rapidă. Ea a precipitat - În urma confruntărilor violente care au avut loc după retragerea armatei În Luanda, capitala Angolei - Întoarcerea În țară a 750.000 de europeni. Mulți dintre ei s-au stabilit În nordul conservator al țării, jucând În anii următori un rol politic semnificativ. Aceste transformări rapide Îl tulburau pe Spínola (instinctele lui conservatoare erau la antipodul proiectelor radicale ale colegilor lui mai tineri) - așa Încât, În septembrie 1974, a demisionat. În următoarele paisprezece luni
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să renunțe la ideile de insurecție. În 1977, Parlamentul a promulgat o Lege a Reformei Agrare care statornicea recenta colectivizare, dar numai În sud, limitând suprafețele de teren expropriabile. Decizia a eliminat riscul unui conflict rural sau al unei reacții conservatoare, dar pe termen scurt nu putea ameliora cu nimic dezastrul economic moștenit de Portugalia democratică. Privată de materiile prime ieftine din fostele colonii (și de piața captivă pe care acestea o reprezentau pentru exporturile portugheze necompetitive), neputând să mai exporte
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
convingător portret cinematografic al unei societăți moderne trepidante, disperată să recupereze timpul pierdut 21. Culmea ironiei e că aceste schimbări fuseseră posibile nu datorită unor inovatori sau radicali din sfera culturii ori a politicului, ci datorită unor oameni de stat conservatori aparținând chiar vechiului regim. Konstantinos Karamanlis, António de Spínola și Adolfo Suárez - asemenea lui Mihail Gorbaciov câțiva ani mai târziu - erau produse specifice ale sistemului pe care l-au demolat. Karamanlis, ce-i drept, fusese În exil pe durata regimului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
susține intrarea Marii Britanii În Comunitatea Europeană. În ianuarie 1972, la Bruxelles, Comunitatea Europeană a aprobat oficial admiterea Marii Britanii, Irlandei, Danemarcei și Norvegiei, act ce urma să intre În vigoare după un an. Marea Britanie a aderat cu succes grație eforturilor premierului conservator Edward Heath, singurul lider politic de după război care dorea, cu entuziasm și hotărâre, să lege destinul națiunii sale de cel al vecinilor de pe continent. În 1974, când Partidul Laburist a revenit la putere și a convocat un referendum asupra statutului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]