8,512 matches
-
în raport cu acestea. În prezent, identificarea de sine realistă a Chinei o încurajează să se comporte într-un mod derutant și incoerent față de puterile occidentale, care urmăresc dezvoltarea relațiilor. În același timp, dezbaterea din Occident, privind implicarea sau îngrădirea Chinei, reflectă incertitudinea legată de intențiile ei strategice (Abramowitz, 1998, p. 40; Funabashi, 1998b, p. 53). Orientarea Chinei către o identitate care îi permite să contureze un set mai coerent de priorități, care să favorizeze implicarea, ar putea să faciliteze acest proces și
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
fervent al teoriei stabilității hegemonice este pregătit să recunoască posibilitatea pe termen lung și chiar inevitabilitatea unor variante alternative pentru viitor. Dacă evenimentele de la 11 septembrie 2001 evidențiază o trăsătură caracteristică a sistemului internațional după Războiul Rece, atunci aceasta este incertitudinea cronică omniprezentă când vrem să înțelegem lumea emergentă odată cu 1989. În cele din urmă, nici măcar specialiștii nu pot fi siguri ce se va întâmpla în viitor și care va fi tendința principală în relațiile internaționale. Dar, cel puțin deocamdată, se
by Ewan Harrison [Corola-publishinghouse/Science/1059_a_2567]
-
de-a doua ipoteză este aceea că statele posedă o anumită capacitate militară ofensivă, care le face să fie periculoase unele pentru celelalte. În această lume, statele nu pot fi niciodată sigure că nu vor fi atacate, există o permanentă incertitudine cu privire la intențiile celorlalți aceasta este a treia ipoteză teoretică a lui Mearsheimer. Urmează ipoteza referitoare la țelul fundamental al statelor, supraviețuirea, ceea ce face ca preocupările de securitate să primeze asupra oricărui alt domeniu. În fine, ultima ipoteză este aceea că
RELATII INTERNATIONALE by Lucian-Dumitru Dîrdală () [Corola-publishinghouse/Science/798_a_1513]
-
faptul că eu însumi am susținut acest lucru. Că Eul, persoana care a făcut această afirmație, indiferent cât de adevărată sau falsă ar fi ea, este sursa și motivul tuturor afirmațiilor și astfel și sursa și motivul certitudinii și a incertitudinii, a adevărului și neadevărului. Astfel se descoperă sursa, fundamentul de neclintit al întregii cunoașteri: certitudinea Eului care gândește. Această certitudine, conștiința de sine a propriei persoane care gândește și cunoaște este — conform lui Descartes — incontestabilă; pentru că ea este baza, condiția
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
Libertate și lege Separarea problemei specifice libertății politice de speculațiile cu caracter general asupra naturii adevăratei libertăți este dificil de realizat pentru că , după cum spunea Acton ”nici un obstacol nu a fost atât de constant sau atât de greu de depășit ca incertitudinea și confuzia privitoare la natura adevăratei libertăți”. Trebuie să analizăm contextele în care putem vorbi de obicei despre libertate psihologică, intelectuală, morală, socială, economică sau legală. John Locke descrie , în Eseu cu privire la înțelegerea umană, libertatea ca acționând sub influența sinelui
Conceptul de libertate în filosofia modernă by Irina-Elena Aporcăriţei () [Corola-publishinghouse/Science/663_a_1310]
-
doilea rând, instanța trebuie să fie în mod obiectiv imparțială, și anume trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude în această privință orice bănuială legitimă 434. Recurentul nu a invocat niciun element obiectiv de natură să dea naștere unei incertitudini în ceea ce privește imparțialitatea Tribunalului. În această privință, recurentul se limitează astfel să invoce prezența acelorași judecători în cele două complete de judecată în discuție, și anume o împrejurare care nu este, ca atare, incompatibilă cu cerințele dreptului la un proces echitabil
by Gabriel-Liviu Ispas [Corola-publishinghouse/Science/1020_a_2528]
-
de Granovetter (1985) cu teoriile neoinstituționaliste (Coase, 1937, 1960; Williamson 1981; North 1990) și sociologia economică reprezentată, În primul rând, de Fligstein (1996) și Bourdieu (2000). Teoria pe care o dezvoltăm este aceea că piețele se „stabilizează” (În sensul reducerii incertitudinii, volatilității și competiției) prin mecanisme culturale, politice și structurale, constituind astfel ceea ce numim „câmpuri” - spații de interacțiune ordonată. Câmpurile se caracterizează prin aceeași condiție de stabilitate a relațiilor și raporturilor de putere, constituind (Bourdieu, 1977; Lin, 2001) distribuții ale diferitelor
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
coaliții stabile Între actori individuali aparținând unor organizații diferite, precum și Între actori colectivi (organizații); ele se constituie prin mecanisme culturale, politice și, nu În ultimul rând, sociale. Asumăm faptul că interesele urmărite de actori sunt În principal legate de eliminarea incertitudinii și competiției. Modelul ipotetic al lucrării este următorul: piețele tind să se transforme În spații sociale ordonate (câmpuri), adică spre o structură socială și instituțională stabilă. Totuși, În aceste spații ordonate, există un potențial acțional, independent de structură și instituții
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
relațiilor sociale (spre exemplu raționalizări precum Împărțirea pe departamente standardizate, selecția științifică a resurselor umane, managementul democratic) se Întemeiază pe Rațiune, pe Modernitate și ajung să fie luate ca atare, să constrângă cognitiv și astfel, să producă predictibilitate, să reducă incertitudinea și să genereze ordine socială. În toate aceste abordări, instituțiile se manifestă la toate nivelurile de agregare ale sistemului social și pot Îndeplini anumite funcții sociale: instituțiile sunt constitutive pentru agregarea și menținerea sistemului (produc solidaritate În termenii lui Durkheim
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
socială. În toate aceste abordări, instituțiile se manifestă la toate nivelurile de agregare ale sistemului social și pot Îndeplini anumite funcții sociale: instituțiile sunt constitutive pentru agregarea și menținerea sistemului (produc solidaritate În termenii lui Durkheim), realizează ordinea socială, reduc incertitudinea și costurile de tranzacționare, dar se pot dovedi și disfuncționale. În opoziție relativă cu instituțiile, acțiunea intențională este un comportament individual (sau de grup) orientat spre atingerea unor scopuri, finalități ale actorilor ce presupune astfel asocierea unor semnificații (justificări) subiective
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
un raport social semnificativ Între scopuri și mijloace: pentru realizarea scopului X, social definit, se utilizează rutina (mijlocul) Y (de asemenea, calitatea de mijloc având aici o semnificație socială). Instituțiile intervin În acțiune limitând setul de opțiuni individuale (scopuri), reducând incertitudinea și constituind moduri habituale de acțiune, rutine comportamentale standardizate. Instituțiile sunt normative și constrângătoare social, definind și generând cadrul În care se stabilesc și se derulează acțiunile actorilor. Acțiunea este o caracteristică subiectivă a actorilor sociali, În timp ce instituțiile se constituie
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
actorilor ce dispun de capitaluri materiale, relaționale și simbolice și care Încearcă În aceste condiții să permanentizeze o rețea de relații constituite și să impună o concepție unitară În privința dominației. Câmpurile produc astfel ordine socială stabilizând relațiile dintre actori, reducând incertitudinea și, mai ales, reproducând Întreaga construcție: actori individuali (manageri, angajați etc.), colectivi (organizații, departamente) și relațiile dintre ei. Funcția (atribuită) a unei astfel de construcții este aceea de a asigura supraviețuirea organizațiilor și de a produce stabilitate prin reproducerea raporturile
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
Își pun problema cum se structurează și statornicesc anumite relații sociale Într-un cadru instituțional și care este motivul pentru care se Întâmplă acest lucru? Referindu-ne la răspunsul lui Williamson, organizațiile apar pentru a economisi costurile tranzacționale prin reducerea incertitudinii asociate schimburilor discrete și impersonale. Vom adăuga aici asumpția că, prin stabilizarea anumitor relații, scopul fundamental urmărit de actorii constitutivi este reducerea incertitudinii prin diminuarea sau chiar eliminarea competiției. Această asumpție este necesară pentru a fundamenta microsocial, la nivelul acțiunii
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
acest lucru? Referindu-ne la răspunsul lui Williamson, organizațiile apar pentru a economisi costurile tranzacționale prin reducerea incertitudinii asociate schimburilor discrete și impersonale. Vom adăuga aici asumpția că, prin stabilizarea anumitor relații, scopul fundamental urmărit de actorii constitutivi este reducerea incertitudinii prin diminuarea sau chiar eliminarea competiției. Această asumpție este necesară pentru a fundamenta microsocial, la nivelul acțiunii, teoria macrofuncționalistă a lui Williamson. Integrarea verticală În organizații urmărește cooptarea actorilor ce au activități integrate funcțional pentru a elimina competiția inerentă contractării
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
actorilor ce au activități integrate funcțional pentru a elimina competiția inerentă contractării pe piață și a se obține astfel reproducerea unor relații de schimb stabile Între acești actori. Sedimentarea anumitor structuri, precum și normele asociate acestora generează așteptări comportamentale care reduc incertitudinea și fac posibile Încrederea Între parteneri, dar și reproducerea anumitor structuri relaționale de producție. Astfel, integrarea verticală În organizații asigură condițiile cooperării și produce ordine socială prin diminuarea incertitudinii. De asemenea, prin reiterarea relațiilor de producție Între actori, devine posibilă
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
anumitor structuri, precum și normele asociate acestora generează așteptări comportamentale care reduc incertitudinea și fac posibile Încrederea Între parteneri, dar și reproducerea anumitor structuri relaționale de producție. Astfel, integrarea verticală În organizații asigură condițiile cooperării și produce ordine socială prin diminuarea incertitudinii. De asemenea, prin reiterarea relațiilor de producție Între actori, devine posibilă realizarea economiilor de scară și a unor proiecte de investiții și dezvoltare pe termen lung. Aceleași consecințe le implică și relațiile sociale stabile Între parteneri și implicarea acțiunilor economice
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
legitimă a forței prin impunerea unei concepții dominante cu privire la justețea statului. La fel, câmpurile se formează prin ipostazierea unor relații de putere Între actori și impunerea unei concepții de dominație În acel spațiu. Managerii și proprietarii firmelor urmăresc astfel reducerea incertitudinii și creșterea șanselor de supraviețuire a firmei prin menținerea relațiilor sociale stabile Între furnizori, consumatori, agenții ale statului și finanțatori și limitarea accesului unor noi competitori și a competiției. Ei folosesc diverse strategii și tactici pentru realizarea acestui lucru printre
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
și Între membrii unor organizații diferite, menținând ordinea socială a spațiilor sociale organizate (Bourdieu, 1977). Instituțiile iau forma concepțiilor dominante (miturilor raționale), În timp ce relațiile se conturează ca așteptări subiective inferate din istoria interacțiunilor precedente, ambele concurând la stabilitatea câmpurilor, reducerea incertitudinii și a volatilității. Premisa metodologică este de natură individualistă pentru că explicația vizează comportamentul actorilor individuali, deținători de resurse (materiale sau simbolice): manageri, antreprenorii - deținătorii de capital, angajați, reprezentanții statului etc.; organizațiile și câmpurile de organizații sunt construcții sociale ale acestora
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
Pentru ca acestea din urmă, spune Simon, să Îndeplinească funcția de coordonare e necesar ca ele să fie cunoscute și, În mare măsură, predictibile. Așa cum vom vedea, În dezvoltările ulterioare ale teoriei costurilor tranzacționale și În special În teoria lui Williamson, incertitudinea devine conceptul cheie pentru Înțelegerea avantajelor comparative ale organizațiilor față de piețe. Pe de altă parte, Coase (1931) oferă, În cadrul teoriei, și răspunsul la Întrebarea: de ce nu sunt toate activitățile dintr-o economie integrate Într-o singură companie sub comanda unui
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
de tranzacționare ale diferitelor tranzacții. Asocierea tranzacțiilor cu structuri de guvernare. Decelarea și respectarea caracteristicilor procesuale inter-temporale ale organizării economice. În ceea ce privește factorii microanalitici, Williamson identifică următoarele: Asumpții behavioriste: raționalitatea limitată și oportunismul actorilor. Dimensiunile tranzacției: frecvența, gradul și tipul de incertitudine și situația de specificitate a investiției. Caracteristici ale procesului de tranzacție: procesualitatea, prezența consecințelor neanticipate, caracterul subtil. Structurile de guvernare/alternativele de organizare economică/instituțiile sunt cadrele de manifestare ordonată a tranzacțiilor. În concepția lui Williamson, termenul de instituție (structură
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
temporalității, datorită faptului că oportunitatea se poate exercita atât ex-ante (asimetria de informații), cât și ex-post (distribuția profiturilor nu reflectă investițiile inițiale). Atunci când frecvența tranzacțiilor Între părți este scăzută (și, În consecință, reciprocitatea nu se poate manifesta), iar gradul de incertitudine este ridicat și când există condițiile de specificitate a investiției, date fiind asumpțiile cu privire la comportamentul uman, tranzacțiile sunt instituționalizate În cadrul organizației. În astfel de cazuri, integrarea ierarhică În organizații este alternativa de organizare economică cea mai eficientă și, În consecință
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
și, ideal, impersonale, ce se stabilesc Între agenți economici. Problema pieței ca instituție de organizare economică este aceea că Întotdeauna contractele, În calitatea lor de angajamente scrise de acțiune, reglementează doar imperfect sau incomplet schimbul dintre actori; aceasta se datorează incertitudinii și consecințelor neanticipate ale acțiunilor angajate. Incertitudinea și incompletitudinea contractelor generează Însă oportunism (mai ales În situații de dependență generate de specificitatea investiției inițiale), precum și lipsa condițiilor exterioare egale. Dacă toate consecințele ar fi anticipabile și evaluabile, atunci părțile ar
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
agenți economici. Problema pieței ca instituție de organizare economică este aceea că Întotdeauna contractele, În calitatea lor de angajamente scrise de acțiune, reglementează doar imperfect sau incomplet schimbul dintre actori; aceasta se datorează incertitudinii și consecințelor neanticipate ale acțiunilor angajate. Incertitudinea și incompletitudinea contractelor generează Însă oportunism (mai ales În situații de dependență generate de specificitatea investiției inițiale), precum și lipsa condițiilor exterioare egale. Dacă toate consecințele ar fi anticipabile și evaluabile, atunci părțile ar angaja explicit și exhaustiv drepturile și obligațiile
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
presupun, implicit, ca orice situație neprevăzută de contract va fi soluționată pe bază de reciprocitate fie În cadrul rețelei de relații În care este implicată, fie prin reglarea balanței, pe termen lung, Între cei doi actori. În astfel de cazuri, datorită incertitudinii, relațiile individuale dintre actori nu pot fi decât incomplete. Insuficiența relațiilor particulare dintre actori este completată social, fiind soluționată prin mecanisme instituționale: dreptul real asupra lucrurilor - proprietatea asupra unui anumit bun, imersiunea unei relații Într-un context mai larg al
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]
-
constituite din reguli și proceduri de relaționare În vederea realizării unui scop. În cazul ambelor tipuri de cooperări, piețe și organizații, componenta socială, legală se referă la Înțelegerile comune ale situațiilor sociale, ceea ce determină așteptări și este de natură a reduce incertitudinea, dar și oportunismul actorilor. Pe de altă parte, Însă, așa cum afirmă Molm și colaboratorii săi (2000), teoreticienii clasici ai schimbului operează și cu o altă polaritate În privința relațiilor de cooperare, respectiv cea dintre relațiile negociate la nivel bilateral ori social
[Corola-publishinghouse/Science/2104_a_3429]