230 matches
-
ca limbă națională, având aceeași validitate ca și spaniola, precum și celelalte limbi indigene ale Mexicului. Nahuatl este o limbă cu morfologie complexă, caracterizată de polisinteză și aglutinare, permițând crearea de cuvinte lungi, cu sens complex, prin adăugarea de rădăcini și afixe. De-a lungul secolelor de coexistență cu celelalte limbi mezoamericane, nahuatl a fost influențată de acestea, devenind parte a Ariei Lingvistice Mezoamericane. Grupurile silabice și fonemice "atl, etl, itl, otl" și "utl" sunt tipice limbii Nahuatl. Dincolo de numele a doi
Limba nahuatl () [Corola-website/Science/309817_a_311146]
-
le connaisse" „Este fals că îl cunosc”. Negația poate fi de asemenea parțială, contrazicând o parte dintr-o judecată pozitivă, în două accepțiuni: În domeniul lexicului, negația se poate realiza cu ajutorul unui cuvânt negativ ( non valable" „nevalabil”) sau al unui afix negativ: un prefix ( illisible" „neciteț”), neadevăr", inegalitate") sau un sufix: "nyugtalan „neliniștit”, "olvashatatlan „neciteț”. În limba română, cuvântul de negație principal este "nu", cu varianta fonetică "n-" (înaintea cuvintelor cu inițială vocalică), considerat adverb în gramatica tradițională. Alte cuvinte de
Negație (gramatică) () [Corola-website/Science/316336_a_317665]
-
lingvistică, polisemia sau polisemantismul este însușirea unui cuvânt de a evoca mai multe sensuri, capacitatea acestuia de a indica fie mai multe caracteristici semantice ale aceluiași obiect, fie caracteristica semantică comună a mai multor obiecte. Unii lingviști tratează și polisemia afixelor. Un cuvânt polisemantic dispune de mai multe corpuri fonetice identice reunite printr-o caracteristică comună. De exemplu caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele "băi" („scalde”), "băi" („scăldători”), "băi" („camere de spălat”) și "băi" („localități cu instalații speciale destinate curei balneare
Polisemie () [Corola-website/Science/331285_a_332614]
-
pentru a denumi un periferic al calculatorului nu mai este o metaforă ocazională, ci una care a dat cuvântului un sens nou. Unii lingviști includ în noțiunea de polisemie și sensurile diferite pe care le poate avea unul și același afix. Afixele de derivare țin și de lexic, și de morfologie. Un exemplu de astfel de afix, polisemic, este în limba maghiară sufixul "-ság/ség" care formează substantive din adjective sau din alte substantive. Acesta poate exprima: Există și afixe polisemice
Polisemie () [Corola-website/Science/331285_a_332614]
-
a denumi un periferic al calculatorului nu mai este o metaforă ocazională, ci una care a dat cuvântului un sens nou. Unii lingviști includ în noțiunea de polisemie și sensurile diferite pe care le poate avea unul și același afix. Afixele de derivare țin și de lexic, și de morfologie. Un exemplu de astfel de afix, polisemic, este în limba maghiară sufixul "-ság/ség" care formează substantive din adjective sau din alte substantive. Acesta poate exprima: Există și afixe polisemice numai
Polisemie () [Corola-website/Science/331285_a_332614]
-
a dat cuvântului un sens nou. Unii lingviști includ în noțiunea de polisemie și sensurile diferite pe care le poate avea unul și același afix. Afixele de derivare țin și de lexic, și de morfologie. Un exemplu de astfel de afix, polisemic, este în limba maghiară sufixul "-ság/ség" care formează substantive din adjective sau din alte substantive. Acesta poate exprima: Există și afixe polisemice numai gramaticale, de exemplu, în maghiară, sufixele "-kod(ik)/-ked(ik)/-köd(ik)" și "-ód(ik
Polisemie () [Corola-website/Science/331285_a_332614]
-
același afix. Afixele de derivare țin și de lexic, și de morfologie. Un exemplu de astfel de afix, polisemic, este în limba maghiară sufixul "-ság/ség" care formează substantive din adjective sau din alte substantive. Acesta poate exprima: Există și afixe polisemice numai gramaticale, de exemplu, în maghiară, sufixele "-kod(ik)/-ked(ik)/-köd(ik)" și "-ód(ik)/-őd(ik)". Sensul lor de bază este reflexiv (de pildă în cazul verbului "mosakodik „a se spăla”), dar pot avea și sens activ
Polisemie () [Corola-website/Science/331285_a_332614]
-
bază este reflexiv (de pildă în cazul verbului "mosakodik „a se spăla”), dar pot avea și sens activ (ex. "gúnyolódik „a ironiza”), și sens pasiv ("elintéződik „a se rezolva”), și să exprime și diateza medie ("bánkódik „a fi trist”). Alte afixe polisemice gramaticale sunt, tot în maghiară, majoritatea prefixelor verbale. Prefixul "ki-", bunăoară, provine de la adverbul "ki" „(spre) afară”, având uneori sensul acesta concret și ca prefix: kimegy" „a ieși” (literal „a merge afară”). În afară de acesta, același prefix are diferite sensuri
Polisemie () [Corola-website/Science/331285_a_332614]
-
acel moment, exprimate prin timpuri numite relative sau prin forme temporale folosite cu valoare relativă. Între diferite limbi pot exista diferențe importante privind felul în care se exprimă timpurile gramaticale. În unele sunt relativ multe forme temporale marcate morfologic prin afixe și/sau verbe auxiliare, putând fi folosite și adverbe de timp, în altele sunt mai puține, valorile lor reieșind cu ajutorul adverbelor și/sau din context. De exemplu limba franceză este mai bogată în forme verbale temporale decât limba română. Numai
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
exprimă o acțiune dorită în prezent. Categoria gramaticală a timpului este legată de cea a aspectului. De pildă în limbi slave, precum cele din diasistemul slav de centru-sud, în care aspectul este o categorie gramaticală sistematic exprimată mai ales prin afixe care formează perechi de verbe, unul de aspect imperfectif, celălalt perfectiv, există unele restricții de asociere a timpului cu aspectul. Astfel, un verb perfectiv de regulă nu poate fi folosit la prezent într-o propoziție principală, și nici la imperfect
Timp (gramatică) () [Corola-website/Science/316402_a_317731]
-
și lunguiață” (literal „limbă de pisică”). Prin conversiune (numită și derivare improprie) se formează cuvinte noi prin modificarea clasei lor lexico-gramaticale. Astfel se pot forma: Derivarea propriu-zisă se face în franceză cu sufixe și prefixe. În ambele aceste categorii de afixe se pot distinge (exemple în cuvinte mais jos): Din punctul de vedere al sensului lexical al cuvintelor derivate, se pot distinge sufixe: În exemplele de mai sus, sufixele nu schimbă clasa lexico-gramaticală a cuvintelor bază. Din punct de vedere lexico-gramatical
Lexicul limbii franceze () [Corola-website/Science/331267_a_332596]
-
Consoanele "š-r-b", de exemplu, arată rădacina care înglobează sensul larg de „a bea”, "s-r-q", „a fura”, "‘-k-l", „a mânca” etc. Cuvintele se formează prin atașarea la radăcina triconsonantică (sau, rareori, cvadriconsonantică) a unei structuri [[vocală|vocalice]] și a unor [[morfem|afixe]] (prefixe, sufixe, infixe). În mod tradițional, gramaticienii arabi au folosit rădacina "f-‘-l", „a face”, ca prototip pentru formarea cuvintelor. De la oricare rădacină triconsonantică, se pot forma până la zece forme (în [[limba arabă clasică|araba clasică]] cincisprezece), fiecare cu prototipul
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
unui copil). [[Adjectiv]]ele în araba literară au marcă pentru caz, număr, gen, așa cum au și substantivele. [[Pronume]]le în araba literară au marca pentru persoană, număr și gen. Există două tipuri, și anume, pronumele independente și cele enclitice sau afixe. Pronumele enclitice sunt atașate la sfârșitul [[verb]]ului, [[substantiv]]ului sau prepozițiilor și exprimă complementele verbale și prepozitionale sau posesia, în cazul [[substantiv]]elor. Pronumele afix pentru persoana întâi singular are forme enclitice diferite pentru [[verb]]: (/-ni), iar pentru prepoziții
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
număr și gen. Există două tipuri, și anume, pronumele independente și cele enclitice sau afixe. Pronumele enclitice sunt atașate la sfârșitul [[verb]]ului, [[substantiv]]ului sau prepozițiilor și exprimă complementele verbale și prepozitionale sau posesia, în cazul [[substantiv]]elor. Pronumele afix pentru persoana întâi singular are forme enclitice diferite pentru [[verb]]: (/-ni), iar pentru prepoziții și [[substantiv]]e(/-y/ după [[consoană|consoane]], /-ya/ după [[vocală|vocale]]). [[Substantiv|Substantivele]], [[Verb|verbele]], [[Pronume|pronumele]] și [[Adjectiv|adjectivele]] se acordă unele cu altele în
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
la realitate a acțiunii, a întâmplării sau a stării exprimate de verb: fapt, transmiterea unei informații auzite, poruncă, interdicție, dorință, eventualitate etc. În multe limbi, cum sunt limbile flexionare și cele aglutinante, modurile se exprimă prin forme specifice, redate prin afixe și/sau verbe auxiliare. Modul este asociat cu alte categorii ale verbului, timpul și aspectul. În gramaticile tradiționale ale limbii române, modurile sunt împărțite în două categorii: moduri personale (și totodată predicative) și moduri nepersonale (și nepredicative). În gramaticile unor
Mod (gramatică) () [Corola-website/Science/316432_a_317761]
-
familiar-argotic, cel puțin în măsura în care este derivat cu sufixul -eală, mijlocul argotic preferat pentru a forma „nume de acțiune": abureală, ciordeală, șuteală, paradeală, țepuială, vrăjeală etc. În ieșeală se poate recunoaște și procedeul argotic de formare a cuvintelor prin substituire de afixe (înlocuirea sufixului -re, din ieșire, cu -eală). Procedeul a produs deja un colocvialism destul de frecvent -întâlneală ( = întâlnire): „băgăm întâlneală?" (copilulmeu.ro); „Hai să facem o întâlneală că îmi este dor să mai schimbăm păreri" (clubmercedes.ro); „Punem de-o întâlneală
Ieșeală by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/6294_a_7619]
-
OBSERVAȚII ASUPRA SUBSTANTIVIZĂRII ADJECTIVULUI ÎN LIMBA ROMÂNĂ ACTUALĂ RALUCA BRĂESCU 1. INTRODUCERE Substantivizarea adjectivului, direct, fără afixe derivative, reprezintă un tipar de conversiune foarte vechi în limbă, moștenit din latină. Acest procedeu intern de îmbogățire lexicală, mult discutat în literatura de specialitate, continuă să fie foarte productiv și în limba actuală. Punctul de plecare al cercetării noastre
[Corola-publishinghouse/Science/85031_a_85817]
-
realizare a genului la același nume propriu: acest Toaca, această Toaca (munte). Variația poate merge mai departe, conducînd la un fel de moțiune care imită în parte modelul numelor de persoană: Bîrlogul-Bîrloaga, Bucovicioru- Bucovicioara, București-Bucureștioara, Grohotu- Grohota, Nedeiu-Nedeia. Unele dintre afixe pot fi considerate, prin frecvență, specifice numelor de locuri: -ești (Pitești), -eni (Medeleni), -iș (Păltiniș), -et (Făget), -easa (Băneasa), oaia (Mogoșoaia) etc. O problemă adusă în discuție din perspective diferite este relația numelor proprii cu articolul, ceea ce implică, de fapt
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
astfel necesitatea clasificării limbilor în funcție de o serie de asemănări, la nivelurile morfologic și lexical îndeosebi, așa încît, în 1818, August Wilhelm von Schlegel încearcă să argumenteze existența a trei mari clase de limbi: limbile fără structura gramaticala, limbile care folosesc afixe (numite și izolante) și limbile flexionare (numite și aglutinante). Analiza ulterioară a altor limbi, măi "exotice", a dus la stabilirea existenței celui de-al patrulea tip, numit incorporant. A apărut și ideea că limbile, fiind niște realități dinamice, într-o
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
pe treaptă cea mai de jos fiind plasată chineză. Fratele său, August Wilhelm von Schlegel, separă tipul izolant de tipul aglutinant considerînd, în 1818, că există trei mari clase de limbi: cele fără structura gramaticala (numite izolante), limbile care folosesc afixe (aglutinante) și limbile flexionare. Wilhelm von Humboldt, de fapt primul care folosește denumirea de limbi aglutinante, va adăuga și tipul incorporant 86, descoperit în urmă analizei unor limbi "exotice". Schlegel a nuanțat apoi noțiunea de limbă flexionara, pentru că a observat
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
analitice (limbi care utilizează și morfemele libere, ca franceză, engleză, germană etc.). În sfîrșit, a fost introdus și un al patrulea tip, numit incorporant, specific limbilor amerindiene și care constă în adăugarea la un lexem a unui mare număr de afixe (prefixe și sufixe morfologice și lexicale). August Schleicher lămurește în 1861 și distincția aglutinant vs. flexionar. Limbile aglutinante utilizează afixe care exprimă categorii gramaticale clar delimitate, afixe adăugate unui radical care aproape că nu cunoaște fenomenul de alternanta fonetica. Dimpotrivă
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
patrulea tip, numit incorporant, specific limbilor amerindiene și care constă în adăugarea la un lexem a unui mare număr de afixe (prefixe și sufixe morfologice și lexicale). August Schleicher lămurește în 1861 și distincția aglutinant vs. flexionar. Limbile aglutinante utilizează afixe care exprimă categorii gramaticale clar delimitate, afixe adăugate unui radical care aproape că nu cunoaște fenomenul de alternanta fonetica. Dimpotrivă, limbile flexionare folosesc afixe care exprimă categorii amalgamate, iar în radical pot apărea alternante fonetice cu valoare morfologica. Așadar, în
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
și care constă în adăugarea la un lexem a unui mare număr de afixe (prefixe și sufixe morfologice și lexicale). August Schleicher lămurește în 1861 și distincția aglutinant vs. flexionar. Limbile aglutinante utilizează afixe care exprimă categorii gramaticale clar delimitate, afixe adăugate unui radical care aproape că nu cunoaște fenomenul de alternanta fonetica. Dimpotrivă, limbile flexionare folosesc afixe care exprimă categorii amalgamate, iar în radical pot apărea alternante fonetice cu valoare morfologica. Așadar, în a doua jumătate a secolului al XIX
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
morfologice și lexicale). August Schleicher lămurește în 1861 și distincția aglutinant vs. flexionar. Limbile aglutinante utilizează afixe care exprimă categorii gramaticale clar delimitate, afixe adăugate unui radical care aproape că nu cunoaște fenomenul de alternanta fonetica. Dimpotrivă, limbile flexionare folosesc afixe care exprimă categorii amalgamate, iar în radical pot apărea alternante fonetice cu valoare morfologica. Așadar, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea se conturase deja o clasificare ce rămîne valabilă, în linii mari, pînă astăzi: 1) limbi flexionare
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
structurale (limbi analitice, sintetice și polisintetice), cu diferite grade de amalgamare și relativizare. În funcție de parametrul gradului de sinteză al formațiilor flexionare el distinge: limbi analitice (care utilizează mai ales mărci gramaticale mobile, auxiliare și prepoziții), limbi sintetice (care folosesc prioritar afixe - sufixe gramaticale și desinențe -, legate de rădăcina cuvintelor) și limbi polisintetice, numite și incorporante (care încorporează într-un singur cuvînt un număr foarte mare de afixe gramaticale, cumulînd conținutul unei întregi propoziții). Sapir introduce și parametrul tehnicii de sinteză, în funcție de
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]