102 matches
-
doua jumătate a anilor '90, nici moștenirea Noului Roman, nici aparenta modestie minimalistă - de fapt o acedie - nu mai interesau atît de mult cititorul care fusese pînă atunci să vadă în literatură un discurs contra-establishment, anti-societatea de consum, anti-cultură americană, antiburghez. Literatura recalcitrantă își pierde, rînd pe rînd, caii de bătaie - pe măsură ce niciuna dintre utopiile ei nu se materializează și editorul se vede constrîns la mercantilismul ultraliberal - și se orientează înspre singura zonă a ideologiei dominante neatacată încă de acidul critic
Declinul prozei franceze by Matei Alexandru () [Corola-journal/Journalistic/10708_a_12033]
-
orice tradiție, adoptând viziunea și stilul proletar la modul insurgent-anarhic, ignorând orice disciplină și ideologie de partid. Proletcultismul de la noi avea înțelesul remaniat, adaptat, cumințit, de cultură proletară, partinică și patriotică, reprezentând ideologia unei clase care a săvârșit victorioasă revoluția antiburgheză. În stilul proletcultist actualizat intră deci și lupta de clasă, spiritul revoluționar și caracterul eroic al unei victorii politice. Realismul socialist atenuează unele din schematismele și tezismele rigide, ofensive, agresive, ale proletcultismului inițial, le maschează: exclusivismul proletar se împacă, într-
Proletcultism sau realism socialist? (II) by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/8185_a_9510]
-
acuratețe nu doar psihologică, ci și "sociologică", este al unei zone plurietnice a Transilvaniei, a cărei notă specifică o dau sașii. Comunismul a lovit-o cu o particulară violență, date fiind trăsăturile central-europene pe care le ilustra, inacceptabile pentru barbaria "antiburgheză" a uzurpatorilor. Paparuda constituie simbolul derizoriu-terifiant al lumii "noi", totalitare, al unei lumi în care se întîlneau superstiția ridicată la scara politicului cu caricatura existenței deturnate, transformate într-o fantoșă de cîrpă, amenințarea plutind zi și noapte asupra tuturor cu
Copilăria alterată by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15494_a_16819]
-
un herald al epocii sale de propășire indenegabilă, ci nu s-a putut exprima decît în contrasens cu aceasta. Pe linii paralele, trenul său a mers, față de cel al epocii, în direcția opusă. Nu e vorba nici de un "protest antiburghez", propriu-zis, așa cum pretindea sociologismul marxist, întrucît autorul Scînteilor galbene n-a fost un militant de stînga, ci de o fișă de sensibilitate, care căpăta uneori, e drept, conotații pitorești: "Un incident produs pe cînd colabora la revista Versuri (Iași, 1911
O viață a lui Bacovia by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/16891_a_18216]
-
era doar simbolul unei rebeliuni adolescentine pentru Rimbaud (în schimb, "dérčglement de tous les sens", celebra lui metodă de "impersonalizare" creatoare de poezie, ține de radicalitatea artei sale poetice), iar pentru Flaubert, același hașiș, reprezenta un soi modest de protest antiburghez. Aceste două exemple par o joacă de copii pe lângă viziunile extatice ale lui Allen Ginsberg, în timp ce se masturba, ori pe lângă explorările propriei conștiințe în timpul consumului de mescalimă, heroină și LSD. Tot în acest nucleu tare se plasează și Michel Foucault
Fructul oprit din corpul nesănătos by Cristian Măgura () [Corola-journal/Journalistic/12186_a_13511]
-
manualele de școală de după al doilea Război Mondial. Macedonski, Bacovia, Pillat îl citiseră iar cel din urmă l-a și tradus. Altul este Barbey d’Aurevilly (1808-1889), redutabilul adversar al realismului lui Flaubert și Zola. Era un ultraconservator și un antiburghez, care ura Revoluția din 1789 și considera, ca și Joseph de Maistre, cel elogiat de Cioran, că, o dată cu Vechiul Regim, a dispărut și măreția Franței. Un al treilea este Villiers de l’Isle-Adam (1838-1889), tradus în românește cu delicii stilistice
Toți scriitorii au dreptul la posteritate () [Corola-journal/Journalistic/3473_a_4798]
-
Iulia Alexa Heinrich Böll a primit Premiul Nobel în 1972 și a fost considerat conștiința cea mai reprezentativă pentru vremea Germaniei postbelice. E un scriitor moralist și antiburghez despre care Theodor Adorno spunea că îi place "să se situeze cu consecvență, cu un curaj fără pereche în Germania, mai curând pe pozițiile însinguratului, ale celui lipsit de apărare, decât pe cele ale unei aprobări zgomotoase." Antiburghezia lui Böll
Clovnii by Iulia Alexa () [Corola-journal/Journalistic/15445_a_16770]
-
specifică. Tot Nolla îmi atrăsese atenția asupra faptului că poetul mexican șchiop se purta de obicei cu o politețe desăvîrșită cu toți, numai să nu fi făcut greșeala pe care o făcusem eu. El, care era un anticonformist și un antiburghez!... Dialectician imbatabil, grecul îmi și demontase resortul acelei politeți exagerate și din cale afară de grijulii... Era, după el, după Nolla, o compensație de comportament. Un mod de a se revanșa, de a se răzbuna pe întreaga societate din cauza infirmității sale
Lecția de engleză by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/16807_a_18132]
-
Voronca sau Sașa Pană cu nepoatele Ziței ("Poezia nu e decît un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vîrstă" sau "gramatica logica sentimentalismul ca agățătoare de rufe"), Dialectica dialecticii a lui Gherasim Luca nu mai e doar antiburghez, ci un curat program comunist. Autorul, care va emigra după instaurarea comunismului în România, își declara divorțul de toți aliații de dinaintea "războilui imperialist mondial", cu excepția lui Breton, capul "mișcării suprarealiste internaționale", singura care ar fi rezistat "devierilor de dreapta" (despre
Avangarda și politizarea literaturii by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/12607_a_13932]
-
amintește de o ceapă. Poartă îmbrăcăminte albă din bumbac. O pereche de sandale negre din bumbac. Un costum pe care cadrele de partid îl poartă pentru a-și arăta originea revoluționară. Să fii împotriva pantofilor din piele înseamnă să fii antiburghez. Sunt sigură că veți oferi rezultate care vor fi pe placul lui Mao, îi zic. Îl las în voia lui, să nu se grăbească, îl las să-și calculeze pe degete rata de profit. Primarul Ke mă roagă să-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
D’Annunzio, din filozofia lui Nietzsche și Bergson, prin filtrul fauvismului pictural. Din estetism, avangardele preiau și recondiționează cosmopolitismul exotic (radicalizat în formula „artei internaționale”), anarhia spirituală și atitudinea à rebours, cultul efemerului și refuzul capodoperei, „masca” histrionică, fragmentarul, segregaționismul antiburghez, fuziunea artelor și - pe filieră antiplatoniciană - mitul poeziei „destabilizatoare”. Avem de-a face de fapt cu o mutație revoluționară, „barbară” a culturii Decadenței: vagul, vaporozitatea impresionistă, lamentația nevrotică, lîncezeala artificioasă, morbidețea și lasitudinea sînt denunțate ca trăsături „feminine”, „degenerate” sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ratatul, arivistul snob, scăpătatul, boemul, ereticul, excentricul, dezabuzatul, alienatul, revoltatul... Există și afinități aparent paradoxale. Apropierea estetizanților Tudor Arghezi sau Ion Vinea de avocați ai artei sociale, precum relativ obscurii Vasile Demetrius sau I.C. Vissarion, indică alianța dintre două concepții „antiburgheze”; în cazul lui Vinea, sensibilitatea fin de siécle, elegiacă și melancolică, a poetului se află în echilibru instabil cu angajarea militantă, pamfletară a gazetarului democrat. Adeseori, în cazul adepților noutății artistice, determinismul familial și, în particular, complexele oedipiene au un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Galaction & Co și a polemicilor din anii 1918-1922 pe marginea „dosarelor colaboraționismului” din presa și din mediile culturale autohtone. O dominantă pare a fi atitudinea antioficială: ambiguă în privința războiului și ostilă față de „politicianismul plutocrat și corupt” al Partidului Liberal. Boemi antiburghezi, unii apropiați cercurilor conservatoare, alții - celor socialiste, nu puțini predispuși la compromisuri conjuncturale, independenți artistic, dar dependenți financiar, antidinastici și anticlericali, adepți ai neutralismului și pacifismului, critici la adresa politicii proantantiste a guvernului Brătianu, membrii cercului se vor regăsi, după 1918
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
picturale de pînă la el. Se abține numai de a le imita. Își urmează calea lui creatoare”. Atracția lui Vinea față de romanul social, „de medii”, ilustrat de Vasile Demetrius sau Dem Theodorescu, de Gorki sau Panait Istrati, exprimă latura angajată, antiburgheză a gazetarului social. Accentul cade însă, și aici, asupra originalității moderne: descoperirea de teritorii literare noi, pictura de medii sociale neexplorate. În 1913, tînărul Vinea face o apologie vibrantă a lui Maxim Gorki („Alexei Maximovici Peșkov“, în Facla, an V
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
însă și un ferm, explicit angajament politic: apărarea valorilor europene ale Antantei împotriva „barbariei” Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia). Dacă avangardiștii români se vor delimita, consecvent, de ideologia fascistă a lui Marinetti - asimilînd doar componenta estetică a mișcării și patosul antiburghez -, „revoluționarii de dreapta” din România deceniilor trei și patru o vor prelua pe coordonate politice (inclusiv prin filtrul fascizant). Cazului complicat al lui Nae Ionescu - avînd, mutatis mutandis, un corespondent în evoluția ideologică a italianului Giulio Evola, pictor dadaist, futurist
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
anunțînd reapariția săptămînalului Facla. În paginile Chemării din 1915, literatura deține un rol secundar, deși este infiltrată aproape pretutindeni. Dincolo de un anume eclectism - nedezmințit nici în perioada Contimporanului - articolele politice și textele literare se întîlnesc într-o atitudine comună: antipoliticianistă, antiburgheză, antitradiționalistă, antirăzboinică. Nu o atitudine politică, ci una intelectuală, independentă, a unui grup de tineri ce refuzau „marile discursuri” triumfaliste în favoarea angajării militare. Pentru Tzara avea să fie o „anticipare” a Zürich-ului, un preludiu la aventura dadaistă. Pe a doua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
intelectuale. Desenuri personale, politică fascistă, manifeste jucăușe, prosă de Giuseppe Raimondi și zeflemea multă lîngă puțină doctrină”. În fine, nr. 96-97-98 (cuprinzînd textul lui Marinetti „Incendiul sondei din Moreni“ și reclame ale revistei lui Longanesi) introduce în ecuația afinităților spiritul antiburghez al revistei: L’Italiano, No. 18-19, revistă bilunară, organ al Revoluției fasciste, este scris nervos și spiralat. Pe copertă, obiectivul îl surprinde într’un compromițător instantaneu pe burghezul în pyjama liric, vrea cu toată ardoarea spiritului său să întrepătrundă nenumăratele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
din nr. 84, un Dr. C. semnează un text foarte critic la adresa lui Mussolini („Mussolini și tratatele“) - și exemplele pot continua oricît. De fapt, notele de simpatie față de fascism recuperează doar elementele care țin de estetica futurismului: revoluționarism artistic, spirit combativ antiburghez, aristocratism intelectual ironic, spirit „atletic”, „constructiv” etc. O atitudine ferm ostilă față de futurismul italian și de politica fascistă a lui Marinetti au avut în schimb - după 1928 - cei de la revista suprarealistă unu. Într-un fragment diaristic din 1931 încorporat în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
noui (Literatura, arta și sportul/Oameni noui/ În căutarea unui nou stil de viață)“, deplasează idealul futurist al „sportsman-ului” și exaltarea stilului constructivist către o mitologie biologistă a tinereții, impregnată de vitalismul nietzschean. Rezultă un discurs antisistem (antiparlamentarist, antipoliticianist, antiburghez) fascinat de soluții politice extrem(ist)e. Punînd elogiul stilului de viață ultramodern în slujba unui ideal politic antiplutocratic și antimodern, textul lui Riegler-Dinu se apropie de linia radicală a Cuvîntului naeionescian: „Singurul element care ne-ar mai putea scăpa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de o parte, admirația Contimporanului față de mecenatul „bogătașilor unguri”, cîtă vreme acesta e pus în slujba susținerii „artei noui”. Faptul indică, o dată în plus, atitudinea estetică și constructivă — nu doar constructivistă — a revistei lui Vinea și Iancu, departe de dogmatismul „antiburghez” atribuit avangardelor. Finalul notiței trădează însă, acut, complexul de inferioritate autohtonă. În pagina de „revista revistelor“ a numărului 57-58, aprilie 1925, o notiță indică apariția primei reviste de avangardă la Budapesta, după exilul din 1919: „365, director Támas Aladár, Budapest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
ambele impresii”. Ideea absurdului urmuzian — înțeles ca haos al reprezentării care agresează spiritul „clasic”, educat în spiritul mimesis-ului tradițional — va face carieră în critica românească din deceniile șapte și opt. La fel și valențele recunoscute de Pompiliu Constantinescu — precursoratul, spiritul antiburghez și anticonvențional, ingeniozitatea și conștiința artistică („Titlul de precursor îi aparține ca o meritată medalie, fiindcă Urmuz a încercat o evadare din platitudinea burgheză, prin grotesc și ilogic, susținut de o ingeniozitate în care se străvede și intenția de artă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
plan, realizată cu respectarea specificității/autonomiei esteticului, dar în acord cu „comandamentele” ideologice oficiale. Sîntem într-o perioadă de vogă europeană a literaturii absurdului, iar referința la aceasta devine inevitabilă. În spiritul „sănătos”, optimist al „umanismului socialist” și al criticii „antiburgheze”, Mihail Diaconescu recuperează comicul „pozitiv” și „critic” al lui Urmuz, delimitîndu-se de „mizantropia” unor „antiumaniști” precum Ionescu sau Beckett: „din păcate, procedeele lui Urmuz au ajuns să servească scopuri opuse celor pentru care au fost concepute inițial. Dintr-un corectiv
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
metamorfoza mecanomorfă”, „substituirea (de tip absurd) om-animal”, sînt — toate — proprii creației lui Urmuz. După paranteza stalinistă a anilor ’50, o parte a criticii care-l va „recupera” pe autorul Paginilor bizare va pedala - pe culoarul unui marxism estetizat - asupra caracterului „antiburghez” al scrierilor sale. Matei Călinescu vede în „problema incomunicabilității” urmuziene „o formă a crizei spirituale în cadrul capitalismului modern” (op. cit, p. 82). Avangarda, afirmă criticul, „l-a utilizat pe Urmuz ca să lovească în principiile și concepțiile de viață ale burgheziei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
însă loc în mod spectaculos. Un rol decisiv îl va fi avut mitologia exilului și șarmanta legendă mondenă, ca și excentricitatea, izolarea și nonapartenența declarată a autorului la avangardă. În plus, dacă Urmuz fusese înregimentat de către „apostolii” avangardiști în falanga antiburgheză, iar critica din perioada ceaușistă l-a recuperat în contra „alienării” și „dezumanizării” capitaliste, Grigore Cugler făcea figura unui anticomunist declarat. Potrivit lui Paul Goma, „apunakismele” circulau și în folclorul Gulagului românesc... Totuși, „autoritatea” precursorului Urmuz a cîntărit greu în balanța validării
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Virgil Teodorescu, M.H. Maxy, S. Perahim, Miron Radu Paraschivescu, Gellu Naum ș.a.) au optat pentru „avangarda” politică a proletariatului revoluționar, în virtutea vechilor opțiuni de stînga; unii dintre ei abandonaseră încă din anii ’30 „evazionismul” anarhic al avangardei estetice în favoarea militantismului antiburghez și antifascist, uneori explicit comunizant (Gh. Dinu, Sașa Pană, Miron Radu Paraschivescu, Perahim fuseseră chiar membri ai Partidului Comunist în ilegalitate; Geo Bogza, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Paul Păun, Maxy, Gellu Naum ș.a. erau militanți radicali de stînga). Odată cu instaurarea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]