100 matches
-
care trimit la Nero. Tiranul ucide profeții, persecută creștinii și provoacă un război catastrofal care culminează cu ștergerea Romei de pe fața pământului. Aceste acte, oricât de sângeroase ar fi, nu conduc totuși la legitimarea titlului teologic de „Anticrist”. Singurul adevărat Anticrist din Carmen este acest rex ab oriente, persanul care immortalem esse se dicit (v. 932) în fața iudeilor și care este vădit ca impostor chiar de Dumnezeu. El multa signa facit, ut illi (Iudei) credere possint/ ad seducendos eos [iudaeos] quoniam
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
muritor și nedesăvârșit, ca să trăiască o mie de ani pe pământ, tot astfel și acum omul desăvârșit este format din această lume pământească, pentru ca, înviat de Dumnezeu, să fie stăpân al lumii pentru o mie de ani. Sfârșitul lumii și Anticristul sirian Omul ceresc se formează deja pe pământ, grație învățăturii creștine. Întâiul Adam, muritor și nedesăvârșit, este prefigurarea ultimului Adam, adică a poporului creștin (populus christianus), nemuritor și desăvârșit. Analogiile nu se opresc aici. Lactanțiu identifică fragmente ale scenariului eshatologic
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Pentru mai multă exactitate și claritate, argumentele lui Lactanțiu elimină tot ceea ce pare superfluu, păstrând numai strictul necesar: sosirea unui „trimis al lui Dumnezeu” precedă venirea ultimului tiran pe pământ. Pe fondul misiunii de convertire ce‑i revine „marelui profet”, Anticristul apare sub chipul unui rege „originar din Siria”. Personajul este identificat cu Anticristul numai spre sfârșit (cap. 19), pe tot parcursul scrierii fiind vorba doar de un rege de o extraordinară răutate, malo spiritu genitus, euersor ac perditor generis humani
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
lumii (dispare chiar și data invocată în opera anterioară). Cu această nouă formulă, conciliantă și diplomatică, Anticristul devine un personaj încă și mai remarcabil decât în Inst. Cel de‑al doilea tiran este abia onorat cu câteva rânduri, în timp ce cuvântul „Anticrist” strălucește... prin absență. Impresia care se degajă este că, după recunoașterea religiei creștine drept religio licita, Lactanțiu, devenit teolog apropiat al împăratului, încearcă să evite anumite subiecte delicate, legate de destinul Romei. El se concentrează numai asupra soteriologiei creștine, alegând
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
cap. 1-2); Sfârșitul lumii vechi și începutul lumii noi (cap. 3). Secțiunea întâi Semnele celei de‑a doua veniri (cap. 4-8): a) îndemn la priveghere (cap. 4); b) diferite semne (cap. 5-8). Secțiunea a doua Principalul semn (nucleul omiliei): venirea Anticristului (cap. 9‑18) (mărturii de la Mt. 24; 2Tes. 2; Dan. 7). Secțiunea a treia A doua venire a lui Cristos (cap. 19-26): a) învierea drepților și ridicarea lor la cer (cap. 29); b) dosar de testimonia despre cea de‑a
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
prezentarea ereziei (cap. 27); b) confruntarea cu mărturiile Scripturii (Dan. 2,44; Ps. 101,26‑28) (cap. 28); c) falsa exegeză a ereticilor (cap. 29-30); d) respingerea ereziei (cap. 31-32). Epilog Binecuvântarea și exortația finală; mărturisirea lui Cristos și respingerea Anticristului (cap. 33). Analiza noastră se va concentra asupra primelor două secțiuni. Scenariul celei de‑a doua veniri a lui Cristos, descris sintetic în secțiunea următoare, precum și respingerea ereziei lui Marcel al Ancirei (secțiunea a patra) vor fi ignorate în mod
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a apostolului: „Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoțită de tot felul de puteri și de semne și minuni mincinoase”. În interpretarea lui Chiril, Pavel „lasă să se înțeleagă faptul că Satan se va sluji de acesta [Anticrist] ca de o parte a corpului său” (× ƒ6 Β≅∴∀Η ƒ<γΔ(γ∴∀Η), adică „va lucra prin acesta fără mască” (∀⇔ϑ≅ΒΔ≅ΦφΒΤΗ ∗4ζ∀⇔ϑ≅¬ ƒ<γΔ(™<). Urmează explicația preluată din Aduersus haereses: „Satana știe că la judecata viitoare
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
catehetul o creează în „dosarul de lucru” evitând citatele din Apocalipsă se află, în opinia noastră, la originea doctrinei care susține întruparea diavolului în Anticrist. Tradiția inaugurată de Irineu și fidel continuată de Hipolit vede în confruntarea dintre Cristos și Anticrist unul din momentele războiului de lungă durată purtat de diavol împotriva lui Cristos. Astfel, Anticristul devine o figură importantă, un personaj‑cheie al istoriei mântuirii, în măsura în care apariția sa constituie cea din urmă manifestare pământească, fățișă, a lui Satan. În privința activității
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Bisericii, în zorii existenței sale” (ibid). În explicarea cuvintelor: „Pentru că taina fărădelegii se și lucrează” (2Tes. 2,7), Ieronim face apel nu la legenda lui Nero rediuiuus, ci la figura istorică a acestuia, pe care o consideră o schiță a Anticristului viitor: „Relele nenumărate și păcatele cu care Nero, cel mai nedemn dintre cezari, covârșește lumea zămislesc venirea Anticristului, iar ceea ce trebuie să se întâmple mai târziu este deja în parte împlinit prin acest tiran” (ibidem). În ultimele pasaje ale epistolei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
să se supună unei autorități ecleziastice, a cărei legitimitate morală o neagă dintr‑un motiv sau altul. De fiecare dată când se manifestă în sânul Bisericii, spiritul reformator este asimilat orgoliului, iar dorința de purificare a structurilor comunitare, aroganței diabolice. „Anticriștii” de care vorbește Ciprian sunt acei reformatori care îndrăznesc să spună cu voce tare ceea ce majoritatea creștinilor nici măcar nu îndrăznesc să gândească în tăcere. Negăsind nimic de reproșat acestora în plan dogmatic, episcopul recurge la armele diatribei și ale disputei
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
de succesiunea etapelor scenariului eshatologic, cealaltă, de însăși durata millenium‑ului. Pentru a‑și putea dezvolta interpretarea alegorică, Augustin se vede nevoit să modifice cronologia propusă de Apocalipsă și să situeze stăpânirea lui Anticrist ulterior stăpânirii sfinților. Potrivit viziunii ioanice, Anticrist declanșează persecuțiile înainte și nu după instaurarea împărăției de o mie de ani (cap. 19), momentul victoriei asupra tiranului fiind cel care marchează așezarea lumii pământești sub stăpânirea aleșilor lui Dumnezeu. Augustin răstoarnă dintr‑o mișcare această ordine a lucrurilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
Ioan îl numește cel din urmă, vor ieși din sânul Bisericii mulți eretici - pe aceștia el îi numește anticriști - tot astfel se vor arăta în ceasul acela toți cei care nu sunt ai lui Cristos, ci ai celui din urmă Anticrist; și atunci se va arăta și acesta” (20, 19, 3). La sfârșitul lumii, ereticii (antisoldații) „vor ieși” deci din Biserică, unde trăiesc acum în ascuns, și îl vor susține deschis și violent pe împăratul lor - Anticrist. Cu această interpretare, ajungem
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
La sfârșitul lumii, ereticii (antisoldații) „vor ieși” deci din Biserică, unde trăiesc acum în ascuns, și îl vor susține deschis și violent pe împăratul lor - Anticrist. Cu această interpretare, ajungem la tema principală a celui de‑al treilea tractatus, consacrat „anticriștilor” de care vorbește pe larg Comentariu la Epistola întâi a lui Ioan. III. Comentariul la Epistola întâi a lui Ioan În mod paradoxal, episcopul Hipponei își expune concepția anticristologică într‑un tratat consacrat iubirii. Este vorba despre In Epistolam Ioannis
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
mea paecisi sunt, sed pectus mihi premebant cum inessent („Ele nu au fost tăiate din carnea mea; mă apăsau atunci când erau în mine”) (ibid.). Schismaticii care după un moment de rătăcire se întorc în sânul Bisericii nu pot fi numiți „anticriști”; faptul că s‑au întors în trupul originar dovedește că nu l‑au părăsit niciodată. Un mădular al trupului nu poate fi „extirpat” asemenea unei „umori maligne” (3, 4): Qui non sunt antichristi, non potest fieri ut remaneant foris. Sed
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
quisque aut antichristus, aut in Christo est. Aut in membris sumus, aut in humoribus malis. Qui se in melius commutat, in corpore membrum est: qui autem in malitia permanit, humor malus est. Este cu neputință ca cei ce nu sunt anticriști să stea în afară. Căci prin voință fiecare este fie împotriva lui Cristos, fie în Cristos. Fie suntem printre mădulare, fie suntem printre umorile rele. Cel care se schimbă făcându‑se mai bun este mădular al trupului; cel care stăruie
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îndoială, fragmentul îi vizează pe donatiștii care făceau parte din auditoriu. Ei se află printre catolici, lasă să se înțeleagă Augustin, tocmai pentru că nu au părăsit niciodată cu adevărat Biserica și nu au părăsit‑o pentru că nu pot fi naturaliter anticriști. Potrivit spuselor lui Ioan, trăsătura distinctivă a anticriștilor este minciuna, și adaugă el: omnes qui mentiuntur, nondum sunt ex Christo (3, 6), revenind la ideea inițială: Quis est mendax, nisi is qui negat quod Jesus non est Christus? În acest
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
hotărăște abia la jumătatea omiliei să atingă punctul nevralgic și să‑i atace, așa cum vom vedea, nu doar pe donatiștii reali, ci și pe „criptodonatiștii” din propria Biserică. Căci, dacă donatiștii sunt anticriști și dacă în fiecare catolic se ascunde anticrist, este evident că în fiecare catolic se află „în stare latentă” un eventual donatist. În ce măsură atunci anticriștii descriși de Ioan pot fi identificați în schismatici? Singurul element incontestabil este ruptura lor de Biserică („ei au ieșit dintre noi”). Într‑adevăr
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nec nos illos; quia et nos confitemur et illi. Si ergo nec illi nos dicunt, nec nos illos; ergo nec illi a nobis exierunt, nec nos ab ipsis. Si ergo non a nobis exiuimus, in unitate sumus. Dacă însă este anticrist acela care nu recunoaște că Isus este Cristos, nici ei nu pot spune despre noi că suntem eretici, nici noi despre ei, de vreme ce cu toții îl mărturisim pe Cristos. Dacă deci nici ei nu spun despre noi că suntem eretici, nici
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
îndemn: Unusquisque considerans conscientiam suam, si mundi amator est mutetur; fiat amator Christi, ne sit Antichristus („Fiecare să‑și cerceteze conștiința: de este prieten al lumii, să se schimbe, să se facă prieten al lui Cristos, să nu fie cumva Anticrist” [3, 10]). Seria argumentelor invocate de predicator cu scopul de a trezi sârguința practică a credincioșilor continuă până în capitolul 13. Încet, încet ne dăm seama că donatismul este pierdut din vedere sau, mai exact, devine un nume infamant, abstract și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
nu va fi, pentru Theodoret, decât ultimul din cele cinci acte ale tragediei istoriei omenirii. Primele trei (dominația caldeenilor, a perșilor și a macedonenilor) au avut loc deja; mai rămân două: dispariția Imperiului Roman și domnia efemeră, dar cumplită, a Anticristului iudeu. Este vorba de schema tradițională pe care am întâlnit‑o la autorii precedenți. Prin ce anume se deosebește Theodoret? Prin înverșunarea sa polemică împotriva iudeilor/creștinilor iudaizanți și prin gustul său pentru meditația ascetică. Anticristul va fi iudeu și
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
în fața lui, arătând astfel că el va distruge deodată trei din cei zece regi. Îl numește „corn mic”, pentru că acesta se va naște dintr‑un trib iudaic mic. „Vizibil”, pentru că va ajunge renumit după aceasta. „Ochii” simbolizează viclenia și perfidia [Anticristului] de care el se va folosi pentru a rătăci mulțimea. „Gura” însă, adaugă el, „spune enormități”, care nu sunt altceva decât cuvinte deșarte și vanitoase. Fericitul Pavel învață cu înțelepciune: „Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
să se înmulțească. Într‑adevăr, prin acestea diavolul îndepărtează pe mulți de la adevăr, ca o pregătire, pentru ca mai apoi să fie dați pieirii prin înșelăciune. El i‑a numit pe eretici „taina fărădelegii”, căci ei ascund năvodul fărădelegii. Într‑adevăr, [Anticristul] el va îndepărta fățiș pe oameni de Dumnezeu. De aceea apostolul a numit venirea lui „descoperire”. Cel care s‑a pregătit întotdeauna în ascuns, va vorbi atunci deschis, fără ocolișuri. [Pentru ca aceasta să se întâmple], trebuie doar ca înșelăciunea idolilor
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
vor crede în [Anticrist]. Cu toate că Domnul nu s‑a numit pe sine niciodată „Dumnezeu”, el a mărturisit întotdeauna că a fost trimis de Tatăl, i‑a fost încredințată o misiune și a îndeplinit ceea ce era plăcut lui Dumnezeu Tatăl. Dimpotrivă, [Anticristul], la rândul său, se va numi pe sine Dumnezeul universului. În ciuda tuturor acestor lucruri, iudeii continuă să îl aștepte și vor crede în el atunci când va veni. Versetul: „De aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire” (2Tes. 2,11
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
gurii sale și‑l va nimici cu strălucirea venirii sale.” (2Tes. 2,8) Apostolul a arătat cu înțelepciune în ce chip Domnul, de îndată ce va veni, va da în vileag ucigașul prins asupra faptei și îl va trimite în locul pedepsei veșnice; [Anticristul] este cel a cărui „venire va fi prin lucrarea lui Satan, însoțită de tot felul de puteri și de semne și de minuni mincinoase, și de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării” (2Tes. 2,9‑10). El nu îi va duce
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]
-
a lui Chiril al Ierusalimului și pseudoepigrafica De consummatione mundi ne aflăm în fața nivelului cel mai apropiat de mitologie. Dimensiunea istorică a mitului este aici aproape în întregime ignorată, lăsând‑o pe cea mitologică să se desfășoare nestingherit. Tandemul Cristos‑Anticrist prezent în aceste două scrieri se situează pe același plan cu tandemul Marduk‑Tiamat, de pildă, din poemul Enuma Eliș al tradiției akkadiene. Este vorba, de fapt, de două principii absolute a căror confruntare va avea consecințe capitale asupra vieții
[Corola-publishinghouse/Science/2074_a_3399]