755 matches
-
ale Europei: One can detect în this inaugural moment the four constituent elements of the ghetto, namely, (i) stigma, (îi) constraint, (iii) spațial confinement, and (iv) instituțional parallelism. The ghetto is a social-organizational device that employs space to reconcile two antinomic functions: (1) to maximize the material profits extracted ouț of a category deemed defiled and defiling, and (2) to minimize intimate contact with its members șo aș to avert the threat of symbolic corrosion and contagion they are believed to
Antropologie performativă. Cazul ghetoului Pata Rât (partea I) () [Corola-website/Science/295677_a_297006]
-
4897/ 11-12 august 2007, nr.4905, 21 august, 2007, Petroșani. Același poet, critic și dramaturg, Dumitru Velea, în studiul „Mariana Zavati Gardner, poeta călătoriei”, sintetizează: «Volumul „Travellers / Călători” cuprinde "în nuce" multiple sensuri ale călătoriei și ale omului călător, așezate antinomic. Unde și încotro merg călătorii Marianei Zavati Gardner? Spre o regasire de sine, unii; spre o rătăcire de sine, alții. Unde și încotro călătorește lumea cu oameni cu tot? O parte spre integralitate; o parte spre destrucție. Unii au nevoie
Mariana Zavati Gardner () [Corola-website/Science/299746_a_301075]
-
anul 2003. Distins cu Meritul Cultural în 2004. Este doctor în muzicologie al Academiei de Muzică „Gh. Dima” din Cluj-Napoca (1999). Perspectiva estetică în care se încadrează multe dintre lucrările compozitorului Sorin Lerescu pornește de la ideea de contrast, de evoluție antinomică a mai multor elemente de construcție muzicală. Dihotomiile de tipul: consonanță-disonanță, unu-multipli, continuitate-discontinuitate se regăsesc în opus-urile sale în diferite clase de compoziții cum sunt: Solo-Multipli, Phonologos, Proportions, Actio, Modalis, dar și în lucrările simfonice. Ideea de improvizație
Sorin Lerescu () [Corola-website/Science/320956_a_322285]
-
prinț moștenitor și apoi rege. Aceste trăsături se puteau întrezări încă din perioada sa de formare, în Germania. Profesorul Vasile D. Păun, îi face următorul portret prințului din respectiva perioadă: La rândul său Sterie Diamandi, schița în 1934 două portrete antinomice ale lui Ferdinand, care coexistau în spațiul public românesc: Diamandi, aromân originar din Macedonia, relatează că portretul negativ, care ajunsese chiar până în școlile primare din Macedonia, se impusese atât de tare în conștiința publicului român, încât erau voci care deplângeau
Ferdinand I al României () [Corola-website/Science/296763_a_298092]
-
n. n.) doar secvențe ale contingentului și finitului, dar se opresc interzise la țărmul absolutului”. În partea a doua a eseului, intitulat transvaluarea hyperionică a temporalității și purtând subtitlul Luceafărul - o dramă a Timpului? George Popa discută cu rafinament conținutul conceptelor antinomice din marele poem. Autorul este de acord că la baza Luceafărului, stă o antiteză care poate Îmbrăca diferite denumiri pentru a o exprima, În final, opoziția dintre efemer și etern. Lumea finitudinii se desfășoară Într-un „cerc strâmt” populat Însă
ANUL 4 • NR. 18-19 • MARTIE-APRILIE • 2011 by Adrian Voica () [Corola-journal/Imaginative/88_a_1557]
-
pare că ne privește / pe noi părinții lui ca pe doi străini / că ne transformă fără voia noastră / în jucării de plastilină cu care / își populează menajeria / precum un bătrîn filosof” (Copilul nostru). Acestea sunt cele două puncte de reper antinomice ale poeziei în cauză, pe de-o parte o imagine rebarbativă, cu „norii urîți ai prezentului”, cu „obrazul pudrat al nepăsării”, în care „scîrba crește și înflorește precum / borhotul de după primul must”, pe de altă parte Îngerul, făptură neștiutoare de
Un poet oximoronic by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/5742_a_7067]
-
obicei similar, acela de a se stropi reciproc cu apă, este, de altfel, specific sărbătorii religioase Vartavar (Schimbarea la față), din luna iulie, substituind o sărbătoare păgînă de la care a luat obiceiul stropirii ca antidot pentru secetă. Un alt obicei, antinomic, este cel al săriturii peste un mic rug, tradiție practicată în februarie, de ziua Întîmpinării Domnului și preluat de asemenea din epoca păgînă, cu semnificație de purificare. Armenii țin aceleași sărbători religioase principale ca și românii ortodocși. Excepție face Crăciunul
Tradiții armenești () [Corola-website/Science/308224_a_309553]
-
Că Iașul lui Eugen Herovanu e, sub unele aspecte, "un oraș nefericit", că în timp acesta a avut o "soartă vitregă", cauzele aparțin istoriei. Contemplatorul obiectiv înregistrează ca un sociolog contrastele, dezvăluind obiectiv, sub titlul Orgoliu de umilință, atitudini psihice antinomice. Constant triumfă ambientul spiritual exercitând o forță magnetică: "Nici un alt oraș nu se încorporează mai mult și mai strâns în trecutul existențelor noastre individuale ca acesta. În nici unul, trecutul lui nu se amestecă mai mult cu al nostru. Astfel, Iașul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1539_a_2837]
-
gândit (și bine a făcut) că ar nedreptățit caragialismul. Asemenea, cât îl privește pe Bacovia. Mai toată lumea e de acord (discuția a căpătat proporții considerabile, până la sațietate) că Eminescu și Caragiale sunt "două coloane", "două spirite tutelare" ale specificității românești, antinomice și complementare. Metaforic vorbind, Mitică și Hyperion ar fi cele două ipostaze ale mentalului românesc; totuși, o simplificare dacă vom admite că tradițiile spirituale românești nu pot fi numai două, chiar dacă acestea sunt fundamentale. Cei doi scriitori atât de diferiți
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Stănescu în "luminișul ființei." Teoria poetului despre imperfecțiunea cubului devenit frumos prin distrugerea unui unghi (Antimetafizica lecția despre cub) este clar postmodernistă. Volumul de versuri Călătorie spre transparență (1977), semnat de C.D. Zeletin se încadrează tot aici, ca și poezia antinomică a lui Teleucă. Cartea Svetlanei Paleologu-Matta Eminescu și abisul ontologic, se situează și ea "în luminișul cristalului". Theodor Codreanu este convins că transmodernismul va marca un nou eon în istoria omenirii. Mie, toleranța asta ideologică mi se pare cam idealizată
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
pozitiv”. Presupunerea care stă la baza sistemului juridic pozitiv nu rezistă. Și totuși, observă pe drept cuvânt filosoful italian, nu poate fi negat faptul că el „are un caracter juridic”. Giorgio del Vecchio explica această situație de fapt (deși este antinomică): „El impune, Într adevăr, În mod imperativ, o anumită coordonare Între subiect și obiect: stabilește o pretenție, căreia Îi corespunde pe de altă parte o obligație; suntem deci incontestabil În sfera formei juridice a dreptului. Deci, din cauza numeroaselor echivocuri și
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
figură majoră a sofisticii, indiscutabil, dar și a filosofiei grecești în totalitatea ei... Ansamblul acestor afirmații se articulează în jurul unei idei cât se poate de clare și precise: natura și legea - physis și nomos - se opun într-un mod absolut antinomic. Cele două se contrazic și se contracarează. A te situa de partea celei dintâi implică respingerea celei de-a doua și viceversa. Toate legile îngrădesc autonomia și libertatea individului: tradiție, datină, obicei și legi pozitive, iată tot atâtea limite pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
animalelor, doar în dimensiunea imediată a timpului. Epicur cunoaște cinetica jubilării. Aristip nu ignoră plăcerile unui fel de ataraxie sau de aponie, prezentate îndeobște ca niște mărci de fabrică epicuriene. Se opun mai degrabă două temperamente decât două concepții radical antinomice: e suficient, pentru a ne convinge, să nu neglijăm nici biografia lui Epicur, nici textele lui Aristip, în vreme ce tradiția ignoră viața primului și cunoaște prost teoria celui de-al doilea... Numai voința de a reproduce categoriile clasice ale istoriei platoniciene
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
privește, sufletul corespunde principiului vital. Foarte adesea, chestiunea vieții la materialiști e neglijată. Păcat, pentru că uneori am găsi la ei un vitalism pe care tradiția fosilizată ne interzice să-l vedem în acțiune - dat fiind că prima opțiune trece drept antinomică în raport cu a doua... Și atunci, să fie oare Lucrețiu un vitalist? Da... Ciudat, dar fără putință de tăgadă, gândirea filosofului atomist ține de această sensibilitate oximoronică: un materialism vitalist. în mod straniu, găsim chiar pe la mijlocul poemului, și încă de două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
ca farmacopee și practică a existenței. Chestiunile abordate în aceste două lucrări rămân de actualitate... O filosofie hedonistă? După cum e lesne de bănuit, filosofia și hedonismul nu fac casă bună în tradiția occidentală, în care acești doi termeni sunt considerați antinomici... Evident, cel puțin după știința mea, nu s-a scris niciodată, în nicio limbă, vreo istorie a filosofiei hedoniste! Pentru repere și câteva jaloane, a se citi textul lui A.-J. Festugière, „La doctrine du plaisir des premiers âges à
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
de către romancier, a carențelor pluriperspectivismului, n.n.) ea este folosită, beneficiind de puține "semne", ceea ce o face mai subtilă și mai pregnantă, deși greu de identificat la prima vedere."98 Am anticipat că imaginarul scriitorului oferă oportunități constatative ale unei taxinomii antinomice de tipul "aerian" vs. "pământean". Succint, G. Bachelard îi descrie pe aerieni ca înălțându-se cu ușurință datorită puterii lor deosebite, pământenii dovedind o mai mare inerție în intenția de a se desprinde de elementul htonic.99 Sexualitatea, dezideratul libertății
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
unui regizor, care împarte rolurile în durata culturilor, dar și în viața individuală a oamenilor. Nici istoria, nici destinul uman nu modelează mitul, ci invers mitul este chiar modelul lor. În structura lui abisală, discursul mitic (povestirea) desfășoară o tensiune antinomică specifică oricărei forme de gândire umană: " Mitul este discursul ultim unde se constituie tensiunea antagonistă, fundamentală oricărui discurs, adică oricărei "dezvoltări" a sensului. În mod genial, Nietzsche văzuse spre deosebire de succesorii săi culturaliști că mitul ce constituie gândirea grecească este povestirea
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
necesitățile alimentare și de bunuri de lux ale clienților. Deși propaganda regimului se străduia să cultive o imagine pozitivă a societății și a relațiilor dintre membrii ei, realitatea „de jos” nu numai că era diferită, ci tindea să devină complet antinomică față de corespondentul ei oficial, nemaiavând nici o asemănare cu el. În acest mod a apărut, la nivel discursiv, o situație dintre cele mai curioase. Sistemul propagandei de partid (altminteri din ce în ce mai ineficient) continua să producă, imperturbabil, aceeași versiune triumfalistă despre viața cotidiană
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
semnificant și semnificat fiind dat de un semn, în baza faptului că aceștia (semnificantul și semnificatul) diferă de ceilalți din proximitatea lor, reprezintă evidență pentru aceea că limba este un sistem având termeni cu funcționare solidara și bazată pe raporturi antinomice. Limba fiind constituită din valori izvorâte din sistem, iar nu din concepte cu existența anterioară, și nici din simplă succesiune a sunetelor vorbirii, urmează că ea, limba, poate fi construită doar folosind ca punct de plecare ansamblul, din care se
by Livia Durac [Corola-publishinghouse/Science/1054_a_2562]
-
Dar mai sunt, de pildă, Barrès, Montherlant, E. M. Cioran. Despre Barrès a scris Mihai Ralea câteva pagini de comprehensiune insinuantă, pătrunzând cu delicii amare și lente în dedalul acestui suflet voluptos și înfiorat. Ralea își simțea cu Barrès o afinitate antinomică irezistibilă, o bifurcație pasională pe toate planurile, estetic, etic și politic. Memorialul din Spania al lui Ralea este în fond un anti-Barrès (și e o carte în definitiv superioară Secretului toledan a lui Barrès, deși, bineînțeles, fără importanța oarecum epocală
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
va dăinui pe pământ. în schimb, ontologia gnostică îi disculpă pe oameni și-i lasă liberi să se miște într-o lume asimilabilă cu un câmp în ruină. Adam vinovat pentru unii, victimă pentru ceilalți: între aceste două poziții radical antinomice se joacă destinul omenirii. Astfel, pentru gnostici, Binele și Răul există, dar nicidecum separat: ba chiar împletite cât se poate de evident și chiar de nedisociat. Dacă momentul amestecului și cel al nedisocierii sunt insesizabile, cum să mai gândești și
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
figură majoră a sofisticii, indiscutabil, dar și a filosofiei grecești în totalitatea ei... Ansamblul acestor afirmații se articulează în jurul unei idei cât se poate de clare și precise: natura și legea - physis și nomos - se opun într-un mod absolut antinomic. Cele două se contrazic și se contracarează. A te situa de partea celei dintâi implică respingerea celei de-a doua și viceversa. Toate legile îngrădesc autonomia și libertatea individului: tradiție, datină, obicei și legi pozitive, iată tot atâtea limite pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
animalelor, doar în dimensiunea imediată a timpului. Epicur cunoaște cinetica jubilării. Aristip nu ignoră plăcerile unui fel de ataraxie sau de aponie, prezentate îndeobște ca niște mărci de fabrică epicuriene. Se opun mai degrabă două temperamente decât două concepții radical antinomice: e suficient, pentru a ne convinge, să nu neglijăm nici biografia lui Epicur, nici textele lui Aristip, în vreme ce tradiția ignoră viața primului și cunoaște prost teoria celui de-al doilea... Numai voința de a reproduce categoriile clasice ale istoriei platoniciene
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
privește, sufletul corespunde principiului vital. Foarte adesea, chestiunea vieții la materialiști e neglijată. Păcat, pentru că uneori am găsi la ei un vitalism pe care tradiția fosilizată ne interzice să-l vedem în acțiune - dat fiind că prima opțiune trece drept antinomică în raport cu a doua... Și atunci, să fie oare Lucrețiu un vitalist? Da... Ciudat, dar fără putință de tăgadă, gândirea filosofului atomist ține de această sensibilitate oximoronică: un materialism vitalist. în mod straniu, găsim chiar pe la mijlocul poemului, și încă de două
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
ca farmacopee și practică a existenței. Chestiunile abordate în aceste două lucrări rămân de actualitate... O filosofie hedonistă? După cum e lesne de bănuit, filosofia și hedonismul nu fac casă bună în tradiția occidentală, în care acești doi termeni sunt considerați antinomici... Evident, cel puțin după știința mea, nu s-a scris niciodată, în nicio limbă, vreo istorie a filosofiei hedoniste! Pentru repere și câteva jaloane, a se citi textul lui A.-J. Festugière, „La doctrine du plaisir des premiers âges à
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]