232 matches
-
adusă lui Ptolemeu. (Vezi volumul Laus Ptolemaei, 1968). Creând omul, Dumnezeu a dat sens creației sale. Dar omul căzut e chiar cel care suferă de maladia altui tip de antropocentrism, cel luciferic, împărtășit de moderni și adâncit de amintitul "nou antropocentrism" postmodern. Omul izolat de Creator este egoist, opunându-se lumii ca lumen și neantizând-o, convins că i se cuvine orice. Antropocentrismul Părintelui Stăniloae este personalist, nu individualist. Este prăpastia eonică dintre creștinism și orice formă de ateism. Cel din
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
care suferă de maladia altui tip de antropocentrism, cel luciferic, împărtășit de moderni și adâncit de amintitul "nou antropocentrism" postmodern. Omul izolat de Creator este egoist, opunându-se lumii ca lumen și neantizând-o, convins că i se cuvine orice. Antropocentrismul Părintelui Stăniloae este personalist, nu individualist. Este prăpastia eonică dintre creștinism și orice formă de ateism. Cel din urmă nu încetează să aducă laude la adresa omului, contrapunându-l unei divinități fioroase, tiranice și obscure, ca simplă născocire a minții neputincioase a
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
mâine își scoate un ochi, poimâne își amputează un picior etc. Cea mai mare primejdie care-l paște pe om este "complexul lui Iuda". Neputându-și suporta și înfrânge păcatul trădării, Iuda a comis un păcat și mai mare sinuciderea. Antropocentrismul creștin al Părintelui Stăniloae produce și o altă răsturnare, cea a raportului dintre microcosm și macrocosm. În antropocentrismul profan, asimilat de postmoderni, omul este un microcosm care oglindește macrocosmul. Pe urmele Sf. Maxim Mărturisitorul, Părintele Stăniloae recurge la o răsturnare
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pe om este "complexul lui Iuda". Neputându-și suporta și înfrânge păcatul trădării, Iuda a comis un păcat și mai mare sinuciderea. Antropocentrismul creștin al Părintelui Stăniloae produce și o altă răsturnare, cea a raportului dintre microcosm și macrocosm. În antropocentrismul profan, asimilat de postmoderni, omul este un microcosm care oglindește macrocosmul. Pe urmele Sf. Maxim Mărturisitorul, Părintele Stăniloae recurge la o răsturnare "copernicană", căci în viziunea lui, omul este adevăratul macrocosm, iar macrocosmul fizic devine microcosm. E cea mai înaltă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de postmoderni, omul este un microcosm care oglindește macrocosmul. Pe urmele Sf. Maxim Mărturisitorul, Părintele Stăniloae recurge la o răsturnare "copernicană", căci în viziunea lui, omul este adevăratul macrocosm, iar macrocosmul fizic devine microcosm. E cea mai înaltă treaptă a antropocentrismului creștin ortodox. Iată și motivația: "Omul are capacitatea de a le uni toate între ele și cu Dumnezeu, pentru că în gândirea lui se-ntâlnesc toate, iar prin voința lui poate realiza o unitate în sine însuși, o armonie cu toți
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
toți și cu Dumnezeu. De aceea, omul poate fi numit <<lumea mare>> (macrocosm), pentru că le poate cuprinde și stăpâni spiritual pe toate"55. Se vădește din nou "eminescianismul" Părintelui Stăniloae. Geniul lui Eminescu a putut să cuprindă dubla față a antropocentrismului: cea luciferică, individualistă, golită de sacru, a "muștelor de-o zi", care se cred minunate, și cea kenotică a bătrânului dascăl din aceeași Scrisoare I, geniul micșorat prin aspectul său fizic, dar uriaș prin puterea gândului, în stare să cuprindă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
micșorat prin aspectul său fizic, dar uriaș prin puterea gândului, în stare să cuprindă întregul dinamism al macrocosmului fizic. Ca și Părintele Stăniloae, Eminescu este uimit cât geniu, câtă putere-s, într-o mână de pământ, străbătută de lumina divină. Antropocentrismul Părintelui Stăniloae e sintetizat astfel: Unitatea în sine și relația cu toate îl face pe om apt de a fi adevăratul centru dat al lumii, dar și centrul care conduce lumea spre o tot mai mare unitate. Pe de altă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
dat al lumii, dar și centrul care conduce lumea spre o tot mai mare unitate. Pe de altă parte, el fiind în uniune cu Dumnezeu, unește și lumea tot mai mult în uniunea cu Dumnezeu"56. Dar condiția acestui "nou antropocentrism" (vechi cât Sf. Părinți, dar ignorat) arată că omul stă în centrul creației câtă vreme se retrage la margine, ca Iisus în kenoză. Iată de ce antropocentrismul creștin este hristocentric, omul alunecând în nenorocire câtă vreme are trufia să se substituie
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și lumea tot mai mult în uniunea cu Dumnezeu"56. Dar condiția acestui "nou antropocentrism" (vechi cât Sf. Părinți, dar ignorat) arată că omul stă în centrul creației câtă vreme se retrage la margine, ca Iisus în kenoză. Iată de ce antropocentrismul creștin este hristocentric, omul alunecând în nenorocire câtă vreme are trufia să se substituie lui Dumnezeu. Eminescu a simțit și asta. Dan-Dionis și Maria se află în "centrul" lumii, dar de îndată ce pe bărbat îl bântuie gândul luciferic că ar putea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
se va desăvârși cu a doua venire, când spațiul și timpul vor fi depășite fără a dispărea. Aceasta e comuniunea deplină, armonia văzută și auzită de geniul lui Eminescu. Deși el a avut puternice îndoieli cu privire la putința mântuirii omului. În antropocentrismul său, Părintele Stăniloae n-a căzut nici în cursa spiritului schizoid european, alimentat chiar de unele tradiții teologice. El a refuzat să scindeze ființa umană în spirit și materie, în trup și suflet, ca entități separate. Părintele Dumitru a văzut
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
e cel oferit de Mircea Cărtărescu, în celebrul număr din Dilema anului 1998, dedicat lui Eminescu. Unii l-au acuzat pe Cărtărescu de solidarizare în demolarea lui Eminescu. Eroare. Mircea Cărtărescu l-a privit doar pe Eminescu din perspectiva "noului antropocentrism" postmodernist, care dă prioritate trupului fizic și-i refuză transparența în lumea ca lumen. Pentru el, Eminescu este interesant ca "om concret" și de aceea găsește satisfacția de a-i descrie părul de pe trup și platfusul. Asta înseamnă că antropocentrismul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
antropocentrism" postmodernist, care dă prioritate trupului fizic și-i refuză transparența în lumea ca lumen. Pentru el, Eminescu este interesant ca "om concret" și de aceea găsește satisfacția de a-i descrie părul de pe trup și platfusul. Asta înseamnă că antropocentrismul cărtărescian, postmodern, cum se autodefinea în acel an (fiindcă, între timp, se pare, scriitorul e pe cale de a se lepăda de postmodernism), este cu totul altceva decât antropocentrismul Părintelui Stăniloae. Atenția lui se concentrează pe biologic și pe biografic, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de a-i descrie părul de pe trup și platfusul. Asta înseamnă că antropocentrismul cărtărescian, postmodern, cum se autodefinea în acel an (fiindcă, între timp, se pare, scriitorul e pe cale de a se lepăda de postmodernism), este cu totul altceva decât antropocentrismul Părintelui Stăniloae. Atenția lui se concentrează pe biologic și pe biografic, iar nu pe zona de transparență. O asemenea abordare, străină eminescianismului, care e transmodern, a fost prevăzută de Eminescu însuși, tot în Scrisoarea I. Poetul anticipa că urmașii vor
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
trupul la moarte, la întoarcerea în nimic. Se abat, altfel spus, de la menirea cea mai înaltă a omului transfigurarea finală a lumii. Am insistat atât de mult asupra antropologiei creștine pentru a demonstra că există alternativă mai bună la "noul antropocentrism" postmodern. De fapt, acest "nou umanism" este încă o utopie la vechile utopii ale comunismului. Este utopia unui hedonism consumist, care se imaginează cel mai "realist" între "realisme". Denis de Rougemont spune, însă, că doar omul care se roagă este
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
acum încolo, Europa va dezvolta trei tipuri de violență, dincolo de cea privată și de clan: violența de clasă, raționalizată de marxism și de utopiile aferente; violența între națiunile Europei și violența colonială, globalizantă. Fiecare a conceptualizat un anume tip de antropocentrism deviant de la antropocentrismul dialogic creștin, ca ocultare a libertății după fire a omului. Numele celor trei forme deviante în ideologii au fost: proletcentrism (care a dus la revoluțiile proletare), etnocentrism (generator de războaie devastatoare între marile națiuni europene) și occidentalocentrism
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
va dezvolta trei tipuri de violență, dincolo de cea privată și de clan: violența de clasă, raționalizată de marxism și de utopiile aferente; violența între națiunile Europei și violența colonială, globalizantă. Fiecare a conceptualizat un anume tip de antropocentrism deviant de la antropocentrismul dialogic creștin, ca ocultare a libertății după fire a omului. Numele celor trei forme deviante în ideologii au fost: proletcentrism (care a dus la revoluțiile proletare), etnocentrism (generator de războaie devastatoare între marile națiuni europene) și occidentalocentrism cu tendințe spre
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
totuși, imposibil fără existența diversităților etnice. Credința e că multiculturalismul ar putea elimina multietnicismul, producând saltul într-un melanj etnic, religios, sexual și stilistic. Aceasta e ținta idealului postmodernist. Alain Finkielkraut vorbea de provocarea unui metisaj generalizat 70. Era "noului antropocentrism", eliberată de revelația biblică, este era nomazilor, a tiers-mondiștilor. Există speranța unui neoluminism planetar 71, de astă dată, cu deconstrucția oricărui elitism, cu dispariția noțiunilor de adevăr și de minciună: "Noi trăim în era feelings: nu mai există nici adevăr
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
la grea îndoială necesitatea prezenței în manualele școlare a lui Eminescu, a lui Sadoveanu, a lui Rebreanu, a Mioriței, locul lor putând fi ușor luat de postmoderniștii în viață, care cultivă jocul simulacrelor. Peste toate, însă, marea performanță a "noului antropocentrism", apreciază Finkielkraut, este crearea nu numai al unui om nou, dar al unui nou popor planetar, dincolo de criteriul rasial și etnic. Iată cum multiculturalismul a dat roade. Cum se numește acest nou "popor"? "Tinerii: acest popor este o apariție recentă
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
terrible et dérisoire du fanatique et du zombie"83. Așadar, postmodernismul se dovedește a fi triumful lui Zombie, mica bestie africană a morților vii, agresivă pierdută în opacitatea naturii, frustrată prin non-educație, după norma "luminii" rousseauiste a "libertății", la antipodul antropocentrismului creștin, ca atitudine iresponsabilă împotriva copiilor și adolescenților, lăsați pradă "plăcerilor", drogurilor, pornografiei, întoarcerii la semibarbarie. E condamnarea omului la de-personalizare, la încetarea dialogului cu Dumnezeu și cu lumea, într-o lume care și-a pierdut transparența. De altfel
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Iată dezlegarea enigmei. Și ea are legătură cu deliberata sau nevinovata confuzie dintre fundament și Dumnezeu. Lumea nu poate avea un fundament, cum s-au străduit să dovedească metafizicienii, fiindcă ar însemna să decidem (ceea ce am arătat insistent în detalierea antropocentrismului Părintelui Stăniloae) că este suficientă sieși. Or, ea este creația lui Dumnezeu, în care lucrează energiile divine alături de energiile negative ale diavolului. A vedea în Dumnezeu elementul, cărămida universului înseamnă a cădea în panteism. Așa se și explică faptul că
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
al XX-lea. Inumanul, cuvânt care ar putea pleda, mai departe, pentru o atitudine postnietzscheană, al acelui omenesc prea omenesc, aduce o dezicere răspicată de credința că postmodernismul a pus capăt modernității, instituind o nouă paradigmă culturală sau un "nou antropocentrism", sau un "nou umanism". Dimpotrivă, soluția lui Lyotard este mai degrabă dezamăgitoare pentru fanii postmodernismului, dovadă că această lucrare a autorului nici nu prea este citată, deși contrazice poziția scriitorului din 1979. Prima lui grijă este să observe: "Termenul de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Corbu, Ion Bogdan Lefter sau Mircea A. Diaconu. Ultimul reușește să facă din postmodernism o experiență familiară, sintetizându-i constantele estetice, într-o lucrare cu tentă didactică, apărută într-o colecție adecvată: spiritul ludic, prevalența concretului (a profanului), un nou antropocentrism, întoarcerea la real, conștiința textuală, biografismul, ironia parodică etc. Bun cunoscător al teoriilor (adesea contradictorii) despre postmodernism, cât și al practicienilor români ai poeziei, încearcă și o oarecare detașare de "canon". El crede că postmodernismul autohton nu trebuie redus la
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
pariziană a tinerilor, până în anii '80, încât, în ceasul Seminarului de la Stuttgart, el își punea întrebarea serioasă ce va urma după decesul postmodernismului, contrazicând optimismul lui Ion Bogdan Lefter privitor la trăinicia paradigmei, asociată cu un apogeu prelungit al "noului antropocentrism", în realitate deja învechit: "de-acum înainte rămâne să ne întrebăm ce va urma...", constatând că, deocamdată, sieși i-au rămas mândria și certitudinea de "a fi un romancier comic sau satiric"218. Dar și Ihab Hassan mărturisește aceeași tentație
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
că Ziauddin Sardar se apropie cu mai multă perspicacitate de poziția de intermediar ontologic și gnoseologic între abordarea culturală și cea teologică. Deocamdată, putem decide, cel puțin din unghiul prezentei abordări perfectibile, că premisele românești principale întru întemeierea doctrinei "noului antropocentrism" transmodern sunt ontologia arheității lui Eminescu, filosofia lui Blaga și cea a lui Noica, teologia Părintelui Stăniloae și antitetica filosofiei lui Ștefan Lupașcu, la care se aliază și logica fuzzy a lui Constantin Virgil Negoiță. În aceeași zonă vom putea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
destinațiunii nemărginite, rezultă ceea ce numim viață omenească. Viața e lupta, prin care omul traduce destinațiunea sa, intențiunile sale în lumea naturei"337. Transmodernismul, cu tensiunea contradicțională recuperatoare de armonie, este menit a reda omului contemporan inocența pierdută și parodiată de antropocentrismul postmodernist. Totul copilului se deschide către zona de non-rezistență a sacrului, care este comună Subiectului și Obiectului"338. Omul postmodern a ajuns să se identifice cu masca, pe care o consideră mai importantă decât fața. Rezultă o multiplcare a măștilor
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]