290 matches
-
ca: • predicat simplu: „Eu sunt luceafărul de sus / Iar tu să-mi fii mireasă.” (M. Eminescu) • predicat dezvoltat, întemeiat pe reluarea aceluiași verb copulativ, printr-o relație de coordonare copulativă, pentru a se introduce în planul semantic al predicației dimensiuni aspectuale și modale: El a fost de la început și este și astăzi un om cinstit. • predicat multiplu; în structura lui intră două sau mai multe verbe copulative diferite: Numai cine a fost și a rămas om cinstit poate privi lumea cu
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de gradul II. Alte verbe de aspect se construiesc numai cu infinitivul sau conjunctivul: a începe, a prinde, a continua: Mihai a început a cânta/să cânte la pian. Verbele de aspect a termina, a sfârși, a încheia, în legătură cu sensul aspectual perfectiv pe care îl impun, se construiesc cu supinul și, mai rar, cu conjunctivul, fără a accepta infinitivul. Forma absolută de supin este concurată de supinul devenit substantiv: El a terminat de cules, de secerat/culesul, seceratul. Supinul intră și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
frecvență, desfășurare, perspectivă, caracteristică etc.; azi, ieri, mâine, alaltăieri, poimâine, odată, cândva, altădată, când, oricând, aseară, tot timpul, acum, atunci, adineaori etc. Prin articol definit, devin adverbe de timp, substantive care exprimă noțiuni temporale, precum vara, dimineața, duminica etc. • adverbe aspectuale; exprimă modul de desfășurare a acțiunii verbale (sau aspectul obiectiv) dezvoltând sensurile: - durativ: mereu, întruna: „Mereu va crește umbra, eu voi dormi mereu.” (M.Eminescu, I, p. 129); - iterativ: iar, iarăși, din nou: „Trecu o zi, trecură trei/ Și iarăși
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
el, un brac,/Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari”. (Ibidem, p. 134); • exprimă constanța identității unor componente semantic-sintactice: tot: „De-ar fi-n lume numai mâțe - tot poet aș fi?” (M. Eminescu, I, p. 48); • subliniază și nuanțează aspectual temporalitatea acțiunii verbale, în sine, sau cu referire la diferiți factori implicați în desfășurarea acțiunii verbale: deja, abia, de-abia, tocmai: „Și abia plecă bătrânul.../ Ce mai freamăt, ce mai zbucium!” (M. Eminescu, I, p. 147), „Ce ți-e? zise
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
De ce să fiți voi sclavii milioanelor nefaste,/ Voi, ce din munca voastră abia puteți trăi?” (Ibidem, p. 59) sau este adverb de modalizare temporală: „Aș! Abia ți-ai întins mâna, sare ivărul la ușă.” (Ibidem, p. 155). Tot este adverb aspectual, exprimând durativitatea: „Se tot uită-n sus bolnavă/la cea stea peste dumbravă” (L.Blaga, p. 152) sau este adverb de modalizare, exprimând o anumită corespondență: „Și căi de mii de ani treceau/ În tot atâtea clipe” (M. Eminescu, I
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
umilință, eu nu mă pricep cum ar trebui întocmită o asemenea jalbă.” (M.Sadoveanu, X, p. 555), în interiorul predicatului dezvoltat ar trebui întocmită s-ar putea identifica predicatul ar trebui și subiectul întocmită; - sintagme formate din verbe cu conținut semantic aspectual sau verbal numai în relație cu un verb sau o formă verbală absolută: S-a pus pe învățat./ Dă să fugă. - sintagme în care determinantul condiționează semantic dezvoltarea funcției sintactice a întregii sintagme sau planul semantic al relației sintactice: „Pisica
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
al doilea nivel, al relației pe care se întemeiază conținutul predicațional, cei doi componenți reprezintă două funcții sintactice, de gradul II: s-a apucat - predicat să bârfească - complement (indirect) Verbul s-a apucat din structura sintagmei predicatului dezvoltat introduce sensul aspectual incoativ în planul semantic al predicației, cu originea în verbul a bârfi: s-a apucat să bârfească. Predicatul verbal dezvoltat se realizează în câteva variante, unele - modele sintactice deschise oricărui verb, altele - modele sintactice “închise” sau relativ închise: • sintagme formate
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ducem cu toții.” (I. Creangă) • sintagme formate prin intrarea unui verb (sau a unei variante absolute cu originea în verb: infinitiv, participiu, supin) în relație de dependență sau de interdependență cu un verb care dezvoltă numai în asemenea sintagme un sens aspectual (a se apuca, a se pune, a prinde etc.) sau modal (a avea, a fi, a da, a-i veni etc.). „N-apucase jupânul Ștrul a ajunge bine acasă și moș Nechifor și trăsese căruța dinaintea ușii...” (I. Creangă) Răzvan
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Vara mea rămâne-ntreagă.” (L. Blaga) Constituentul predicatului dezvoltat se organizează pe baza unei relații de coordonare între două sau mai multe variante gramaticale (timp-mod) ale aceluiași verb copulativ; prin coordonare copulativă se introduc, în planul semantic al predicației, dimensiuni aspectuale (continuitatea etc.) sau dimensiuni modale: El a fost, este și va fi în orice situație un om de cuvânt. Constituentul predicatului multiplu se organizează pe baza unei relații de coordonare copulativă sau adversativă între două verbe copulative; numele predicativ poate
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sau, mai rar, a fi: „A duce la gură apă în palme înseamnă a aduce aminte că noi suntem acest element primordial coagulat.” (G. Călinescu) Observații: Infinitivul verbelor inpersonale absolute poate funcționa ca subiect al unor verbe cu conținut semantic aspectual: a începe, a continua: „Când iar începe-a ninge / Mă simt de-un dor cuprins.” (G. Bacovia) • participiu (în interiorul unui predicat dezvoltat): „Și trebuiesc luptate războaiele aprinse.” (M. Eminescu) • supin; când predicatul se realizează printr-un verb (sau expresie) impersonal
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
o auzi / Se stinse cu durere.” (M. Eminescu, I, 171) • îndepărtată: „Oglinda-ți mai păstrează chipul / și după ce-ai plecat.” (L. Blaga, 118) • simultaneitate; timpul regentului și timpul circumstanțialului temporal coincid. Suprapunerea lor este relativă și depinde de natura aspectuală a regentului (sau și a termenului subordonat, mai ales când acesta este verb), și de coordonate semantice ale temporalității. Suprapunerea este totală: a. când ambele verbe implicate în relația de dependență sunt momentane: „Odată, intrând pe ușă, a găsit-o
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-i părea ciudat era că, de câte ori îi trecea prin minte ca îngerii să meargă după voia lui, ei într-adevăr, fără să le-o zică, îi împlineau alintând gândurile.” (M. Eminescu, P.L., 53) Suprapunerea este parțială mai ales când natura aspectuală a celor două verbe (regent și subordonat) sau coordonata aspectuală a planului semantic al celor doi termeni implicați în relația de dependență diferă; în funcție de aceasta, se pot desfășura două situații temporale: • temporalitatea circumstanțialului (cel mai adesea cu dezvoltare propozițională) este
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ca îngerii să meargă după voia lui, ei într-adevăr, fără să le-o zică, îi împlineau alintând gândurile.” (M. Eminescu, P.L., 53) Suprapunerea este parțială mai ales când natura aspectuală a celor două verbe (regent și subordonat) sau coordonata aspectuală a planului semantic al celor doi termeni implicați în relația de dependență diferă; în funcție de aceasta, se pot desfășura două situații temporale: • temporalitatea circumstanțialului (cel mai adesea cu dezvoltare propozițională) este un moment în desfășurarea temporalității, durative, a regentei: „Când își
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
vin de-a dreptul din paradis"109. Parfumul e particularitatea perisabilă a materiei vegetale, figura prin excelență a materiei "afectate", care suferă de pe urma atingerii și pe care orice folosire o impresionează. El evocă o calitate transferabilă a poeziei, o caracteristică aspectuală a scriiturii care se poate "lua" sau care, dimpotrivă, se poate "impregna". Bolintineanu se referă atât la procesul prin care stilul poetului își pune amprenta asupra versurilor populare pe care le prelucrează ("culese, corectate și parfumate de pana născocitoare și
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
printr-un calcul cognitiv bazat pe rezultatele unui proces, îl vom identifica și numi drept rol patemic. Dacă, în schimb, vom căuta să surprindem aceleași proprietăți drept o manieră de a simți, drept o programare ce decurge dintr-o formă aspectuală, suntem îndemnați să le aplicăm o logică a motivațiilor și le vom trata atunci că o dispoziție". Greimas și Fontanille ([1991] 1997 op.cit., p. 71) 50 Greimas and Courtés, apud Makaryk, Irene R. (ed) (1993), Encyclopedia of Contemporary Literary Theory
by Camelia-Mihaela Cmeciu [Corola-publishinghouse/Science/1056_a_2564]
-
decă "el obișnuiește să cînte", "el este cîntăreț" etc. Cînd însă apar elemente în plus se explicitează care dintre aceste două aspecte este actualizat: el cîntă și nu-l interesează ce facem noi / el cîntă în orchestra filarmonicii. O distincție aspectuală specifică există în limba engleză între forma nedefinită și cea continuă, care marchează un tip de exprimare a categoriei aspectului verbal. Formele aspectului nedefinit arată că acțiunea este concepută fără a se raporta la momentul vorbirii, deci, într-un prezent
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
arată că acțiunea este concepută în desfășurarea ei, ca fiind în mod concret săvîrșită, într-un moment prezent, trecut sau viitor (he is singing, he was singing). Deși în parte similară, această distincție din engleză este totuși diferită de tipul aspectual perfectiv (acțiune încheiată) - imperfectiv (acțiune în curs de desfășurare). Astfel, perfectul compus din română (și din celelalte limbi romanice) exprimă o acțiune trecută și terminată (am scris un articol), în vreme ce imperfectul exprimă o acțiune în curs de desfășurare, deci neterminată
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
deci neterminată (ieri citeam scrisoarea de la tine). Gustav Guillaume a demonstrat, în 1929, că actualizarea unei construcții verbale în discurs presupune două tipuri de alegeri: alegeri temporale, vizînd plasarea timpului explicat în una dintre cele trei epoci cronologice, și alegeri aspectuale, vizînd articularea fluenței timpului implicat în proces cu cel al timpului universal. Modurile nepersonale nu articulează verbul decît după categoria aspectului dînd timpului implicat de proces o reprezentare printr-o singură realizare (infinitiv: a cînta), printr-o conversiune a realizării
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
spus, spunere și spus) presupune raportarea la categoria timpului. Actualizarea limbii în discurs constă în înscrierea într-o realitate personală, spațială și temporală a activității frastice, dincolo de activitatea textuală, iar această actualizare produce o imagine a timpului, înscriind temporal și aspectual această activitate pe imaginea timpului care construiește discursul, ceea ce permite operația de realizare a relației cu referința. Timpul este reprezentat de elemente ce țin de diferite clase gramaticale: substantiv (săptămînă), adjective (data viitoare), adverbe (ieri, apoi) și îndeosebi verbe (a
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
în care este redat lexical, implică timpul pe care categoriile verbale sau destinația discursului le imprimă pe linia imaginară ce permite operația de vizare a referinței. Prin această perspectivă se explică diferitele timpuri verbale prin diferențele de reprezentare temporală și aspectuală, încît, prin abordarea alternativă, aspectuală și temporală, textualitatea și referința realizează două paradigme ale timpului verbal. Astfel, de exemplu, perfectul simplu ar fi definit prin faptul că reprezintă timpul implicat într-o singură incidență în cadrul perspectivei aspectuale, prin faptul că
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
implică timpul pe care categoriile verbale sau destinația discursului le imprimă pe linia imaginară ce permite operația de vizare a referinței. Prin această perspectivă se explică diferitele timpuri verbale prin diferențele de reprezentare temporală și aspectuală, încît, prin abordarea alternativă, aspectuală și temporală, textualitatea și referința realizează două paradigme ale timpului verbal. Astfel, de exemplu, perfectul simplu ar fi definit prin faptul că reprezintă timpul implicat într-o singură incidență în cadrul perspectivei aspectuale, prin faptul că face să se releve reperul
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
reprezentare temporală și aspectuală, încît, prin abordarea alternativă, aspectuală și temporală, textualitatea și referința realizează două paradigme ale timpului verbal. Astfel, de exemplu, perfectul simplu ar fi definit prin faptul că reprezintă timpul implicat într-o singură incidență în cadrul perspectivei aspectuale, prin faptul că face să se releve reperul referențial și prin faptul că evenimentul este situat pe primul plan. De altfel, categoria gramaticală a timpului este purtătoare în discurs a informației temporale, aspectuale, referențiale și textuale. În concepția lui G.
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
implicat într-o singură incidență în cadrul perspectivei aspectuale, prin faptul că face să se releve reperul referențial și prin faptul că evenimentul este situat pe primul plan. De altfel, categoria gramaticală a timpului este purtătoare în discurs a informației temporale, aspectuale, referențiale și textuale. În concepția lui G. Guillaume, a gîndi o noțiune înseamnă a o construi, timpul necesar acestei operații fiind un timp operativ. Cuvintele reprezintă însă gîndirea numai în măsura în care sînt organizate în sisteme, căci fiecare sistem reprezintă timpul operativ
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
anacronisme în ceea ce privește ordinea cronologică, și ciudățenii mai complexe în durată. Ar trebui să avem totuși în vedere posibilitatea ca alte metode, ce nu sînt genettiene - cum ar fi cele stilistice care se referă strict la tiparele temporale și aspectuale ale unui verb dintr-o narațiune, apoi la adverbialele cu nuanță temporală - ca și apelul la normele cititorilor (mai curînd decît la cele textuale) să se poată adapta mai bine la ceea ce gîndim noi despre reordonări textuale, ritm și frecvență
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
cu apă. Grădina pare să intre literalmente în casă și să genereze un înăuntru metaforic în care conversația este oprită de năvălirea exteriorului, blocând relația de comunicare a personajelor. Fereastra face posibilă, în accepția autoarei, un dinamism punctual, un efect aspectual al intruziunii exteriorului în interior, o logică a lui dintr-o dată care face ca o scenă narativă survenită să atace spațiul dialogic, anulându-l. Cu pasajul analitic intitulat Rapprocher le lointain, Beyaert pune în relație fereastra cu dispozitivul proxemic al
Construcţii narative în pictură by Jana Gavriliu () [Corola-publishinghouse/Science/626_a_1333]