55 matches
-
față de ceea ce constituie cea mai puternică formă de prezentificare, coincidența cu cen- trul de cultură și civilizație luat ca model, Parisul. Nu se mai află nici aici, nici acolo, trăind în acel spațiu interstițial pe care Agamben îl atribuia reflecției avenite asupra timpu- lui tău. Acest narator nu știm încotro se duce, este în tranzit și în același timp simțim acest lucru de la început, el nu își mai găsește locul. Poate nici epoca. Meduzări naturaliste Nuvele naturaliste ale lui I.L. Caragiale
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
fi familiarizată cu ele. Despre ce este vorba ? Mitică împreună cu amanta lui Cleopatra, cu concursul prietenilor de pahar, își propun să-i facă o farsă de 1 aprilie colegului lor Mișu Poltronu. În societatea „amicilor” caragialeni qui pro quo-urile sunt avenite. Farsa speculează nu atât stupefacția don juanului improvizat, cât mai ales lașitatea acestuia probată cu o altă ocazie, iar evenimentul este relatat. O încăierare pe stradă, episod oportun ca locutorul să-și fasoneze profilul eroic și prestația virilă, revelează neașteptat
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
idei al operei lovinesciene, remarcând inad- vertențele și paradoxurile enunțării. Am putea spune că scriitorul Caragiale le „aplică”, creând acel context al enun- țului paradoxal, ca exces și care reevaluează doxa cu mijloacele comicului, dar nu mai puțin serios și avenit. Faliții care aduc în discuție situația dezolantă, dar posibilă a falimentului în societatea capitalistă, devin un semn al existenței acelor întreprinderi și societăți vizitate de catastrofă. Cu alte cuvinte crearea faliților și a falimen- tului invocă apariția unei industrii care
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
logica excesului pe care Patapievici o reclamă ca element constitutiv al bășcăliei. Ea reprezintă în termenii lui Philippe Hamon „est bien le lieu privilégié de toute caricature” , caricatura ca specie exemplară a deformării. Pentru că ne aflăm la nivelul discursului, termenul avenit în acest caz este cel de galimatias, care caracterizează un discurs confuz, încăr- cat retoric. Însă etimonul nu stilistic, cât literar al excesului pe care-l dezvoltă bășcălia aparține operei lui Caragiale, stă în „simț enorm și văz monstruos”. Bășcălia
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
cu siguranță, cum avea să remarce, cu acuitate, Ion Vartic, o izbutită regresie. Un mod de a regresa Înspre starea prenatală și, În același timp, de inconștientă Întoarcere din exil, repatrierea Înspre patria pre-nașterii. „Inconștiența este o patrie”, scrisese Cioran. Avenit, apoi, izbăvitorul sfârșit, anunțat de mai toate ziarele importante ale lumii, un fel de ironie a soartei, cuvenită scepticului care Își tot reiterase indiferența față de glorie și plictiseala față de paradoxurile posterirății. În necrologul din New York Times, Susan Sontag, care scrisese
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]