322 matches
-
sunt" (Cătălin Liviu Ștefan, "Muzica elicopterică și alte ciudățenii ale postmodernismului", în Revista Noi, nu, 07.07.2006, http://www.revistanoinu.com/Muzica-elicopterica-si-alte-ciudatenii-ale-postmodernismului.html). Alți vorbitori preferă să transforme [Nonsensul] în [Redundanță], încercând astfel să anuleze ascendența pe care textemul caragialesc a ajuns să o dobândească în ultima vreme asupra lexemului a (se) revizui: "Probabil că există firme în România conduse de managerii tineri, open-minded care abordează astfel viața și afacerea pe care o conduc. În cazul în care nu există
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
Vineri, 12 decembrie 2002, ora 21,05, în trenul personal Iași Pașcani Bacău: retras în închipuirea de călător, mă face reverul ridicat, pînă sub nas arcul fermoarului, în dinți mărunți, tot aur și verde, tot aur și verde! visul matein caragialesc, o radiografie a trecutului nu m-ar reține, călător grafic, a urmat traiectoria în materialul spre prezent, proza transsiberianului pentru un franțuz de la 1900 și proza via Roman, moduri de operare în povestea de-a gata, citită în oglinda-purtată-de-a-lungul-unui-drum pînă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1465_a_2763]
-
că n’am În față nici un prototip. Paradoxal, niciunul dintre prietenii, colegii și neamurile mele nu poartă acest nume. Și totuși nimic mai simplu decât a-l comenta. Căci Popescu este, sine ira et studio, un fel de „caștravete“ din caragialescul „Pedagog de școală nouă“ adică, printr’un mic artificiu, permite abordarea nu a ce trebuie ci a ceea ce știm, doar atât sau cel mai bine... Și dau doar trei exemple. Dacă-i atașăm prenumele Candiano, la 1870 un republican „avant
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
contemporanul Hawkins revoluționând fizica complet imobilizat el Însuși. Unde e totuși eroarea? În faptul că Înțelegem să asigurăm, de bine-de rău, doar nevoile biologice, ca o pomană - ne ajută aici și religia - În loc de a dirija resursele, câte sunt după un caragialesc buget, spre a valorifica taman cutare beteșug. À propos: orbul, chiar parțial, este compensat de ascuțirea incredibilă a celorlalte simțuri. Și sunt mulțime de nevoi sociale care, Întru satisfacere, cer altceva decât de văzul. Adevărul e unul singur, În schimb
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
Vasile Voiculescu; cf. /www.vasilevoiculescu.eu/; Constantinescu, Richard, V. Voiculescu, medicul; cf. /www. rostonline.org/; Dumistrăcel 2006 = Stelian Dumistrăcel, Limbajul publicistic românesc din perspectiva stilurilor funcționale, Iași, Institutul European; Dumistrăcel 2012 = Stelian Dumistrăcel, Spații pragmatico-discursive ale generării idiotismelor: o înscenare caragialescă, în "Studii și cercetări științifice", seria Filologie, nr. 28/2012, Pluralism și interculturalitate Stelian Dumistrăcel 75, Universitatea "Vasile Alecsandri" din Bacău, Facultatea de Litere, p. 4572; Dumistrăcel et alii 2011 = Stelian Dumistrăcel, Luminița Botoșineanu, Oana Cenac, Variație diastratică și variație
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
slujba statului român la Bruxelles această istorie personală, emoționantă, e adevărat, când era spusă de o mamă îndurerata, ce-și dedicase întreaga viață educării tinerilor? Dincolo de argumentele emoționale, Mathilda Ilian, presară și unele patriotice, ce puteau să pară doar retorice, caragialești, pe alocuri, cum că țara ar pierde un om vrednic, pe care s-ar putea bizui în viitor! După 30 de ani într-o slujba publică, la catedră, Mathilda Ilian, credea că statul, prin reprezentantul său, era singurul în măsură
by Laurenţiu Vlad [Corola-publishinghouse/Science/1076_a_2584]
-
a noastră", zicem astăzi) devine imortalitate, adevăr etern ș.a.m.d. Sub lentila cititorului de peste un secol, lumea lui Caragiale este "actuală" sub impulsul identificator, în hazul de necaz al sincerității cu sine a românului. Așadar, ...viceversa, cum ar veni. "Caragialești" se trezesc situațiile de viață, verbiajul, vidul gîndirii, impostura demagogică, fatalitatea, viceversa, amorul fără glorie, angel radios, propensiunea belicoasă... lesne reversibilă (firește că în:) opusul ei. "Republicanii" de la Ploiești și de aiurea, "boborul", rromânii verzi, revoluția, reacțiunea, dar și Piața
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
C. Mihăilescu îl citează în acest sens pe Cristian Tudor Popescu, din articolul publicat în Adevărul literar și artistic la apariția volumului cu pricina:"Cum e posibil ca un autor de înălțimea spirituală a lui Eminescu să producă asemenea texte "caragialești", de suspinător de mahala, fie și în regim privat?", adăugând întrebarea cu îndreptățită uimire:"Eminescu un personaj al lui Caragiale?" E aici unul din punctele ideatice pe care eseistul Dan C. Mihăilescu îl ia drept reper în pledoaria pentru o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1482_a_2780]
-
sunt nedumeritoare. Din prima ar fi părut să reiasă că zeflemeaua, în speță a lui Caragiale, arăta (și râdea de) o lume care-și greșise „suportul”, hai să-i zicem și noi „energetic”. Adică, așa cum știam noi mai demult, comicul caragialesc satirizase „formele fără fond”. Dar nu ! Fraza imediat următoare ne informează că „lumea zeflemistă” (care o fi fost aceea ? junimiștii ? socialiștii ? căci și unii și alții erau, dragă Doamne, „cosmopoliți” și mai erau, oroare, și oameni de spirit) se agățase
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
și pe care văd că o folosește și maestrul Cioculescu, anume distingerea între comicul de caracter, cel de moravuri și cel de situație. Cel mai profund ar fi cel de caracter, cel de moravuri (în care ar intra și comicul caragialesc) ar fi sortit efemerității, din cauza schimbărilor societății, iar cel de situație ar fi cel mai ieftin și mai superficial. Dar, în realitate, nu există decât comicul de situație. Nici „caracterul”, nici „moravurile” nu sunt în sine generatoare de comic, ci
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
sau din Suflete moarte, care este consistentă numai prin viteza cu care se desfășoară : adică viteza aceea echivalentă cu netimpul. Este o viteză care produce nedurata. Dar este în comicul gogolian un anumit element angoasant de altă natură decât cel caragialesc. Și-aici are dreptate Merejkovski, în cartea lui, care se numește Gogol și diavolul. Da’ la Gogol este vorba despre o dezbatere cu diavolul, și anume cu diavolul în viziunea iudeo-creștină, nu cu alte forme de demon. Ei bine, la
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
Caragiale, care mi-au fost sugerate de lectura a două cărți - de una, în principal - ale lui Mihail Bahtin, în special Poetica lui Dostoievski. M-a uimit câtă afinitate și chiar suprapunere se poate face între structurile dostoievskiene și cele caragialești și între elementele care compun aceste scheme, între ceea ce numește Bahtin socratismul și piața publică. Că este Caragiale un element socratic, asta e clar. Adică este tipul acesta al spiritului care interpelează pe trecător și-l pune în stare dilematică
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
numai în Sadoveanu). Elementul pivot este acel monolog numit 1 Aprilie, pe care, de regulă, edițiile populare sau școlare de teatru îl și îndepărtează, ca fiind un fleac, un lucru neserios. Or, acolo e un lucru extraordinar, un text foarte caragialesc, cu funcționari etc., care se termină într-un mod cumplit, printr-o moarte, o moarte violentă, în care se simte spargerea capului, părul năclăit cu oase frânte și cu sânge și cu creier. E un fenomen pe care tot Bahtin
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
mecanic al raportului „mécanique plaqué sur du vivant ”. Cu cât insul e mai „intrat la idee”, adică mai „ideizat”, chiar „ideologizat”, cu atât efectul e mai mecanic și ridiculul mai net ; aceasta e formula comicului mazilian, aceeași cu a celui caragialesc. E un comic de situație (trebuie de altminteri spus că nici nu există alt comic decât cel de situație, adică efectul unui raport ; comicul de limbaj, atât de frecvent la Caragiale, prezent și la Mazilu dar nu prin deformare ci
Despre lucrurile cu adev\rat importante by Alexandru Paleologu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/827_a_1562]
-
se expatrieze era supus unui ritual de umilință În colectivul În care funcționase, locul În care-și arătase competența și În care rezida, de fapt, expresia muncii, dar și a demnității sale! La modul absolut caricatural, grotesc, cum am spus, caragialesc, dacă vreți, nu era acest „ritual” al umilinței publice o „amintire” veche a unei peceți negative care i se aplica celui care era exlus dintr-o comunitate ce se considera - și era! - nucleu și pavăză a forței și demnității umane
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
a pune în gardă, dar în același timp, cu un sens adiacent relevă aparent contradictoriu faptul de a păstra amintirea, urma, memoria. Pe această filieră avem mormântul, inscripția, statuia, pentru că din monere derivă și monumentum. Nu spunea Ranetti despre momentele caragialești că sunt monumente ? „Monstrul e un avertisment.” („Le monstre est un avertissment.”) spune Jean Clair, iar accepția pe care el o dă avertismentului este aceea de întoarcere a refulatului, a primitivului. Asupra a ce ne avertizează Caragiale ? Ce vede el
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
punct încolo pe Caragiale ca pe un modern și nu ca pe un „mare clasic”, și nu mă mai pot întoarce la inocența lecturii care mi-l servește pe Caragiale ca instrument pedagogic. Lectura relevă caracte- rul subversiv al operei caragialești care nu servește igieniș- tilor culturali, nu recomandă corectura, îndreptarea greșelii, operațiunile de gomaj etic, ci dimpotrivă subliniază defor- mările a căror expresivitate cuceritoare se insinuează în propriile noastre comportamente, în propriul limbaj pe măsură ce aflăm cât suntem de caragialești. Există
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
operei caragialești care nu servește igieniș- tilor culturali, nu recomandă corectura, îndreptarea greșelii, operațiunile de gomaj etic, ci dimpotrivă subliniază defor- mările a căror expresivitate cuceritoare se insinuează în propriile noastre comportamente, în propriul limbaj pe măsură ce aflăm cât suntem de caragialești. Există un întreg repertoriu eticist care circumscrie o vulgată a ceea ce înseamnă „Caragiale - contemporanul nostru”. Am putea constitui un manual al utilizatorului mediu, în special cel care face jurnalism, al acestei vulgate revelatoare : Caragiale (omul și opera) turnesol al oricărei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
tipologii complexe care includ gesticulația, reflexul mentalitar, utilizarea anumitor retorici și ceea ce am putea numi situații‑Caragiale. De aici până la forjarea unui ter- men pentru acest raport de identificare care ne situează în contemporaneitate nu mai e decât un pas. „Caragialesc” a devenit mai mult decât un atribut al operei, el a dobândit semnificație ontologică, și chiar mai mult decât atât a intrat în chimia complexă a acelor identificări esențiale care configurează un complex identitar românesc. Mai mult chiar, în afirmația
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
filozoful Alexandru Dragomir va relega caragialismul de identitatea românească din perspectiva consubstanțialității acestuia cu Periferia în relația sa emblematică cu Centrul, găsind că „problema nu este dacă, astăzi, Caragiale este sau nu actual, ci, invers, dacă noi suntem sau nu caragialești”. În reproiec- tarea contemporaneității prin raport cu opera lui Caragiale stă punctul de plecare al demersului meu. Dacă ideea de contemporaneitate nu a făcut obiectul unei reflecții în spațiul culturii românești, este extrem de profitabilă frecventarea accepțiilor pe care le dă
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
dului global, a locului comun și instituție de mediere a tuturor contrastelor, impulsurilor și exceselor. Însă nici kitschul văzut ca panaceu și nici o anume mediocritate burgheză generalizată nu exclud lipsa de măsură pe care o exprimă verbiajul și agitația lumii caragialești, implicit a lumii românești care a atins vârsta primei sale moder- nități. În plus, ceea ce ne interesează în acest volum este nu doar identificarea a ceea ce are excesiv lumea operei, cum se configurează dezechilibrul și care sunt resorturile sale intime
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ea este recuperată este unul al derizoriului. Dispo- zitivul hermeneutic al lui „simț enorm și văz monstruos” induce o perspectivă deopotrivă deformată și deformatoare, o dereglare sistematică a scalei morale, dereglare de rezul- tantă estetică. Lumea operei lui Caragiale și caragialescul ei Degajând-o de complimentele pe care istoricii literari i le fac lui Caragiale, să-i privim opera măcar preț de o clipă cu o privire lipsită de admirația rituală sau mefiența prin- ciară a filozofului dezamăgit de toate acele
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
o marcă identitară pentru că nu doar expresia unui stil particular este invocată, ci aceea a unui stil de viață pe care Caragiale l-a fixat memorabil, „monumental”. Scrii- torul a reușit să-și impună numele ca atribut definitoriu, termenul de „caragialesc”, „caragialian” impunând un anu- mit de tipar mental, o anumită morfologie, un anumit limbaj, o anumită stilistică, și în cele din urmă un anumit profil identitar, Horia-Roman Patapievici aducând în dis- cuție chiar „o identitate de tip Caragiale”. Marca absurdului
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
Marca absurdului nu este aici una kafkiană, ci caragia- liană, însă cele două atribute merită privite prin comparație, deși sunt atâtea lucruri care separă cadrul de referință al celor doi scriitori. Ce are în comun o situație kafkiană cu una caragialescă ? Suntem tentați să răspundem imediat : absurdul. Un absurd care recuperează ironia pentru că așa cum ne atrăgea atenția Milan Kundera, episoadele de un grotesc memorabil din Procesul stârneau primilor lec- tori râsul și nu anxietatea. Anxietatea constituie un efect de lectură tardiv
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
valoare, iar naratorul le subliniază prin accent ironic. Prima serie integrează sintagme precum „impresiile miri- fice”, „un potop de impresii și amintiri”, o colecție admi- rativ- exclamativă de locuri comune pe care le debitează conaționalii. Intemperanța este consubstanțială spiritului lumii caragialești și declamativul este acompaniat adesea de exclamativ : „Ah, mamițo ! Menuetul lui Pederaski... mă-nnebunesc !”. Cea de-a doua serie este mai interesantă pentru că privește un anumit tip de literatură sentimentală a amintirilor privilegiind momentul regăsirii locului natal, implicit al copilăriei
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]