201 matches
-
pas,/ Eu nu-ți mai stau în cale." (O noapte furtunoasa, actul I, scena IX) Inventiv, poetul nu poate rămâne mult timp la acest mod de rescriere. O altă metodă pe care o folosește este aceea de a amestecă diferitele "caragialisme" ca pe niște cărți de joc și de a ajunge la combinații care n-au fost gândite de Caragiale, dar par totuși gândite de el: "- Numai asta-mi lipsea,/ s-aibi tupeul/ s^nu mă scoți la Șosea/ cu cupeul
I.L. Caragiale si Serban Foartă by Alex. Ștefănescu () [Corola-journal/Journalistic/18114_a_19439]
-
de cele mai multe ori "din pur pîrțag" pe care o invocă Șerban Cioculescu), este, dimpotrivă, una cu totul complexă, legată de un anume temperament (un datum structural) al scriitorului și alimentată de "dezordinea" unei lumi pe care o sondează (în linia caragialismului "simț enorm și văz monstruos"), atent și iscoditor, sub toate aspectele sale". O revoltă posedînd un substrat metafizic, însă cu o turnură estetizată, precum o formă de manifestare diferențială, prin magia (neagră) a cuvîntului. Conștiința de sine a poetului ca
Pamfletul arghezian (II) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/14596_a_15921]
-
prin intermediul citatului. Parafraza academică poate deveni un obstacol serios chiar pentru vocea autorului. Iar cînd se abuzează de ea, vocea criticului devine indistinctă. Cum spuneam, Bodiu poate fi "ghicit" din sumarul cărții - acolo se vede, în primul rînd, o opțiune. "Caragialismul" optzeciștilor este iarăși o problemă foarte bine circumscrisă, dar nediscutată (altfel spus, indiscutabilă). Cel puțin o nuanță se impune. Șaizeciștii se întorceau la Maiorescu, optzeciștii spun că se întorc la Caragiale. Este un gest polemic, dar poate și un mimetism
Poezia optzecistă în stil academic by C. Rogozanu () [Corola-journal/Journalistic/15797_a_17122]
-
gest polemic, dar poate și un mimetism tineresc. Să fie Caragiale "mai" actual decît Maiorescu? Nu se poate pune problema așa. Și nici nu se poate judeca întoarcerea la real a generației '80, ca pe o întoarcere la realul caragialesc. "Caragialismul" deturnează atenția de la programe de notație poetică a realului extrem de complexe și de novatoare. Perspectiva critică asupra "caracteristicilor" pe care le-am enumerat mai sus este din ce în ce mai greu de acceptat fără comentarea adecvării lor. Dintre cele șase eseuri dedicate poeților
Poezia optzecistă în stil academic by C. Rogozanu () [Corola-journal/Journalistic/15797_a_17122]
-
sertare ale ținerii mele de minte, fără a găsi nimic legat de acest nume." Un funcționar a cărui legendă se consumă între cei ca el, fără să depășească, vreodată, ușa berăriei. Un nene Anghelache. Viața și-o duce într-un caragialism perfect, într-o pereche de case din Sfinții Apostoli, peste care plutește umbra lui 7 și 7 bis: „case gemene, sistem vagon, una în fața celeilalte, amândouă cu totul la fel, în afară de un singur lucru: curtea celei din stânga, pe care o
Celălalt Anghelache by Simona Vasilache () [Corola-journal/Journalistic/6213_a_7538]
-
o problemă de spirit critic, ci de sensibilitate. Sînt ispitit să încerc o explicație. Eminescu e poetul național. Bună, rea, formula a prins. Nimănui nu i-a trecut în schimb prin minte s-o aplice dramaturgului și prozatorului Caragiale, în ciuda caragialismului de care societatea românească dă mereu dovadă de un secol încoace. Pentru a fi acceptat, caracterul național trebuie să fie valorizat pozitiv. Eminescu pare a întruchipa naționalismul pur, curat și ideal. în el plac măreția și eroismul nostru, grandoarea istoriei
Eminescu și Caragiale by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/17365_a_18690]
-
echilibrul cărții sunt tocmai paginile de aplicație pe texte ale prezentului: cronici sportive, rubrici de picanterii culese din tribunale, anunțuri de mică publicitate. Toate, cum se vede, strict publicistice. Multe amuzante, desigur, dar nu atât în sine, cât în oglinda caragialismului de alaltăieri și de ieri (adică mai cu seamă din anii �80). Aici Negrici nu are dreptate să vorbească despre inocență, căci mecanismul pe care-l aplică în lectura lor e, nu-i așa, predefinit. Expresivitatea o fi involuntară, dar
Un prozator al criticii by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/6590_a_7915]
-
exhaustiv și sistematic) prezența în jurnalistică a unor termeni din poezie și invers, sau distribuția în ansamblul scrierilor a termenilor dintr-un text. Se poate confrunta lexicul lui Eminescu cu cel al contemporanilor, urmărind de exemplu eventuala prezență a unor "caragialisme": moft e un termen foarte frecvent în publicistică ("fraternitatea - un moft ilustrat prin guilotină" - vol. IX, p. 167), "Deie-ni-se voie a spune că această eternitate nestrămutată e un moft" - vol. X, 428) - și care apare chiar și în
Despre un CD... by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/16648_a_17973]
-
și-a găsit în Andrei Pleșu observatorul și comentatorul ideal. Pe versantul celălalt, al discursului incendiar în descendență eminesciană, excelează Cristian Tudor Popescu. Aici, într-o zonă de răcoare, bonomie și ironie caustică, e la mare preț figura lui Caragiale. Caragialismul inundă Obscenitatea publică și realitatea pe care volumul o descrie; sau, mai bine zis, vine din adâncul acestei lumi, ieșind la suprafață în discursurile și comportamentele noastre, în politica de șpriț sau de bere, în diplomația cordial-imorală, în demascarea guvernului
Colecționarul by Daniel Cristea-Enache () [Corola-journal/Journalistic/10573_a_11898]
-
nu se poate face cu ei comedie adîncă. Comicul rezultă din îmbinarea mijloacelor și rămîne în cele din urmă în sfera indemonstrabilului. Este la Caragiale un umor inefabil ca și lirismul eminescian, independent de orice observație ori critică, constînd în "caragialism", adică într-o manieră proprie de a vorbi. Teatrul lui e plin de ecouri memorabile ce au asupra spectacolului efectul delirant pe care melodia operei italiene o are asupra publicului. Spectatorul vrăjit ia fraza din gura actorului și o continuă
Receptarea dramaturgiei lui Caragiale by Z. Ornea () [Corola-journal/Journalistic/15966_a_17291]
-
PCR. Imitația este caricaturală din cauză că lipsește riscul, care conferă dramatism revoltei din România, dar și din cauza pregătirii intelectuale precare a participanților. Viziunea lor asupra unei revoluții este la fel de naivă ca aceea a conului Leonida din Conul Leonida față cu reacțiunea. Caragialismul (deliberat) al situațiilor devine culminant în momentul în care protestatarii, întruniți de data aceasta în fața sediului ONU, se postează din greșeală în spațiul rezervat demonstrațiilor de solidaritate cu revoluția din Haiti! Cauza o constituie, exact ca în piesa O noapte
Un imperialist: Dumitru Radu Popa by Alex. Ștefănescu () [Corola-journal/Journalistic/16329_a_17654]
-
astăzi domnia Regelui Carol I mai degrabă în spiritul autorului Scrisorii pierdute decît în acela al datelor istorice obiective. Ultima parte a activității celor doi scriitori s-a caracterizat printr-o mutație sensibilă în raport cu ceea ce reprezentase pînă atunci „queirosianismul” și „caragialismul”: amîndoi descoperă estetismul, care își pune amprenta pe finalul acestor trasee excepționale. Dandysmul îl caracterizase pe Eça încă din tinerețe, cînd milita în principiu pentru idealurile sociale ale lui Proudhon și Hugo, pasionîndu-se concomitent de Baudelaire și de satanismul simbolist
Eça de Queirós și I.L. Caragiale by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/2501_a_3826]
-
certitudinea că mintea lui era o capodoperă a naturii sau, altfel spus, un dar divin. Și m-am bucurat și minunat așa cum se cuvine” (p. 232). Apoi. Un alt eseu, reluat din mai vechea Teze neterminate (1991), intitulat Dicționar de caragialisme face ordine în imensul teritoriu de imprecizii logice din opera lui Caragiale, tratate de cele multe ori într-o manieră amatoristă. Din postura specialistului, Marta Petreu recitește splendid bucăți de felul Telegramelor descoperind o serie de intuiții pe care Caragiale
Filosofie și conștiință artistică by Cosmin Ciotloș () [Corola-journal/Journalistic/4746_a_6071]
-
gravitație românesc din spiritul subte- ran al prozei lui Dumitru }epeneag. Laura Pavel, de la Universitatea din Cluj, a încercat să particularizeze ?patria? prozatorului, așa cum apare în Nunțile necesare, Hotel Europa sau La belle Roumaine. ? Matricea imaginară și mitologia identitară? opun caragialismul mioritismului. Mitologizarea imaginii României își conține propria parodie. Spiritul lui Caragiale se încarnează într-o nouă moftologie. O viziune autoflagelantă se clădește pe autoderiziunea unei mentalități mioritice: pe nunta fals cosmică din Maramureș, buricul Europei. Ion al Glanetașului a devenit
Dresura de fantasme by Ion Simuț () [Corola-journal/Journalistic/10699_a_12024]
-
de rasă”. Așa e, de scrise sunt bine scrise și nuvelele, dar... După ce-l citește inadecvat, după ce enunță bizara idee că „literatura lui e tot ce poate fi mai antiartistic”, deodată Călinescu îl definește exact pe Caragiale, acesta „constând în «caragialism» adică într-o manieră proprie de a vorbi și atât”. Acolo unde este în formă, Caragiale e cel mai artist dintre toți scriitorii români. E făcut numai din artă. Artă și, vorba lui Călinescu, atât. Aș zice că-i destul
Insemnari by Livius Ciocarlie () [Corola-journal/Journalistic/2394_a_3719]
-
se topească la capătul periplurilor... Tot el m-a învățat să-l recitesc pe Caragiale într-o altă notă, uneori mult mai dramatică și universală. Era încîntat de proiectul meu de a-mi scrie lucrarea de doctorat pe distincția între "caragialism" și "caragialitate" o himeră ce, dacă nu s-a împlinit niciodată pe plan teoretic propriu-zis, începe să devină tot mai limpede în proza mea. Vladimir Streinu, căruia tot Cioculescu m-a prezentat în cuvinte, pe cît de superlative pe atît
Dumitru Radu Popa: "Sansele nu se asteaptă ca o pară mălăiată" by Cristina Poenaru () [Corola-journal/Journalistic/15907_a_17232]
-
distopie - pentru Pintilie - ori satiră, la Iorgulescu. Alți interpreți decupează (din texte) și instrumentează ideologic, cu rezultate deformatoare apreciabile, cum e cazul comentatorilor realismului socialist. Apoi sunt cei ce caută să-l vindece pe Caragiale de el însuși, adică „de caragialism înțeles ca minorat deopotrivă ontologic și estetic sub specia provincialismului, a bufoneriei și a farsei ca genuri minore ale comicului, al superficialității și zeflemelei, al relelor moravuri și deprinderi”. Radu Stanca și Ion Negoițescu sunt cei care vor căuta tragicul
Prospețimi Hermeneutice by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/2390_a_3715]
-
Steinhardt, care țintește interpretări creștin-ortodoxe - de pildă, smerenia și iubirea aproapelui „ca fruct al dialogului și reconcilierii și moderația ca rezultată în compromisul salvator”. În fine, o ultimă categorie de interpreți este formată din cei care vor să vindece de caragialism ca exces, consacrând astfel o dimensiune exclusiv estetică. Un Caragiale redat literaturii, așa cum au pledat Monica Lovinescu, Alexandru Dragomir ori Gelu Negrea. Este evident pentru Mitchievici că cei care-l resping pe Caragiale - via Cioran și Noica - își iau distanțe
Prospețimi Hermeneutice by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/2390_a_3715]
-
că cei care-l resping pe Caragiale - via Cioran și Noica - își iau distanțe etice prin Eminescu și au în vedere o teorie a minoratului culturilor mici sau se bizuie pe alteritățile fanariote. În orice caz, notează criticul, „Caragiale și caragialismul au intrat în metabolismul culturii și civilizației românești, iar felul în care reacționăm la cele două instanțe, autorul și opera, constituie în sine un text estetic, etic și, nu în cele din urmă, noetic”. În privința contemporaneității lui Caragiale, Angelo Mitchievici
Prospețimi Hermeneutice by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/2390_a_3715]
-
au rămas necunoscute în România pînă în ultimul deceniu al secolului trecut. Amîndouă se întemeiază pe una și aceeași scriere a lui Caragiale, comedia în patru acte O scrisoare pierdută. Amîndouă fac din această piesă de teatru expresia deplină a «caragialismului», ca dimensiune specifică a lumii românești. Pentru una dintre ele, cea a lui Lev Troțki, caragialismul, așa cum este întrupat în O scrisoare pierdută, este eminamente satiric și definește în eternitate lumea politică românească și spiritul său iremediabil corupt. «Absența totală
Caragiale povestit de Troțki by Mircea Iorgulescu () [Corola-journal/Journalistic/6389_a_7714]
-
una și aceeași scriere a lui Caragiale, comedia în patru acte O scrisoare pierdută. Amîndouă fac din această piesă de teatru expresia deplină a «caragialismului», ca dimensiune specifică a lumii românești. Pentru una dintre ele, cea a lui Lev Troțki, caragialismul, așa cum este întrupat în O scrisoare pierdută, este eminamente satiric și definește în eternitate lumea politică românească și spiritul său iremediabil corupt. «Absența totală de principii, înșelătoriile vulgare, corupția voioasă a moravurilor și șantajele abile sînt elementele constitutive ale politicii
Caragiale povestit de Troțki by Mircea Iorgulescu () [Corola-journal/Journalistic/6389_a_7714]
-
iremediabil corupt. «Absența totală de principii, înșelătoriile vulgare, corupția voioasă a moravurilor și șantajele abile sînt elementele constitutive ale politicii și moralei guvernanților României așa cum sînt ele zugrăvite în Scrisoarea pierdută", susține Lev Troțki. Pentru cealaltă, interpretarea lui N. Steinhardt, caragialismul este de natură esențial religioasă și «Decodează» ortodoxismul nețărmurit al spiritului românesc. Piesa lui Caragiale, ca de altfel întreaga lui operă, se afirmă în eseul lui N. Steinhardt, conține «un secret», anume că «lumea românească e altă lume decît lumea
Caragiale povestit de Troțki by Mircea Iorgulescu () [Corola-journal/Journalistic/6389_a_7714]
-
un text parodic, publicat de Caragiale în Claponul (1877), prin care parlamentul otoman decidea: "Cît țin vacanțele parlamentare, senatorii și deputații primesc diurna întreită ca pe timpul sesiunii." Hotărîrea fusese adoptată cu unanimitate plus un vot: președintele votase de două ori. Caragialismul ca trăsătură inalienabilă a vieții politice românești a ieșit puternic la iveală în dezbaterea de la 13 decembrie 1994, avînd ca obiect ridicarea imunității unui deputat: ""Și Cațavencu mă-njura?", îl chestionează Tipătescu pe Pristanda. Iar acesta din urmă confirmă: "Grozav
Caragiale în parlament by Ștefan Cazimir () [Corola-journal/Imaginative/14933_a_16258]
-
erau - pe lîngă „precursorul” Macedonski - Arghezi și Minulescu; la nici doi ani de la apariția Insulei, între cei din urmă apar însă tensiuni: ironizînd caustic noul epigonism al minulescienilor, Arghezi denunță, cu ocazia apariției volumului De vorbă cu mine însumi... (1914), „caragialismul” retoric al lui Minulescu („E ca un plisc Farfuride răzbit în simbolism” - v. „De vorbă cu mine însumi” de I. Minulescu, în Scrieri, 23, Ed. Minerva, București, 1972, p. 400). Epuizarea simbolismului se traduce inclusiv prin manierizarea sa epigonică din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Spovedania unui pompier“ (4 octombrie) și „Din amintirile unei telegrame“ (17 octombrie). „Era considerat, astfel, trio-ul de bază al Contimporanului”, notează Geo Șerban în postfața ediției 2002. Textele decupează cu umor sec și enigmatic scene de banalitate cotidiană neliniștitoare, „caragialisme” din culisele teatrului sau „absurdități” ale birocrației poștale. În timpul războiului și al refugiului de la Iași al guvernului român, „Jac” colaborează la Chemarea lui N.D. Cocea (devenită pentru o vreme Depeșa) cu articole politice. Student în Drept și publicist, devine coacționar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]